Influenta lui I. L. Caragiale in teatrul absurd

Nu cred ca exista vreun vorbitor de limba romana care sa nu fi citit, auzit sau vazut vreo piesa sau schita de-a lui Caragiale. El este, fara indoiala, creatorul dramaturgiei romanesti moderne, opera sa fiind un punct de reper in literatura romana, dar si o sursa de inspiratie pentru teatrul absurd inventat de Eugen Ionescu.

Dintre piesele caragialiene se detaseaza cele patru comedii ale sale: “O noapte furtunoasa”, “D’ale carnavalului”, “Conu’ Leonida fata cu reactiunea” si “O scrisoare pierduta”, precum si unele dintre scrierile in proza, reunite sub titlul “Momente si schite”. Putin cunoscut inafara granitelor, Caragiale si-a pus amprenta asupra stilului Ionescian. In incercarea de a-i realiza un portret literar, Eugen Ionescu ii va consacra cateva pagini in volumul sau de eseuri “Note si contranote”. Scris in cel mai pur stil caragialesc, acest portret, foarte izbutit de altfel, este patruns de o intelegere si de o simpatie care sunt acelea ale unui spirit ingemanat. “Prin valoarea scrierilor sale de moravuri si de caractere, scrise, din nefericire, intr-o limba fara circulatie universala, I. L. Caragiale este, probabil, cel mai mare dintre eroii dramatici necunoscuti”, aprecia Eugen Ionescu. Asemanarile dintre cei doi dramaturgi sunt in multe privinte izbitoare si nu se rezuma doar la caracterul operelor. Atat Caragiale, cat si Ionescu si-au criticat cu vehementa compatriotii si societatea timpului lor atragindu-si, in final, oprobiul opiniei publice. Caragiale care si Ionescu alesese sa paraseasca tara era un critic al omului oricarei societati detasindu-se dupa cum aprecia Ionescu prin virulenta exceptionala a criticii sale.

Omul lui Caragiale este cufundat in mediocritate colectiva, lipsa de personalitate, de interes, de vointa, el fiind un efect al schizofreniei sociale. Se pricepe la orice si mai ales la politica, desi, in realitate, nu s-a priceput niciodata la nimic, se lasa manevrat de forte exterioare fara sa protesteze si se supune dogmelor condamnindu-se, astfel, la anonimat. Acest prototip al individului comun primeste din partea lui Caragiale un nume generic: acela de “moftangiu”. Eroii lui Caragiale sunt innebuniti dupa politica dar sunt niste politicieni cretini, aprecia Ionescu, in asa masura incat si-au deformat limbajul cel mai cotidian. In “O scrisoare pierduta” si “Conu’ Leonida”, exemplele de acest tip abunda. Farfuridi vorbeste, spre exemplu, de “schimbari pe ici pe colo si anume in punctele… esentiale”

Caragiale este primul care introduce in schitele sale dialogul absurd. Nu este, bineinteles, absurdul ionescian influentat de existentialism, ci un absurd comic, izvorat din dorinta oamenilor de a epata si din prostie, pentru ca toate personajele lui Caragiale sufera intr-o mai mare sau mai mica masura de imbecilitate. Dialogul din schita “Cum se inteleg taranii” este un exemplu graitor in acest sens. In “Caldura mare”, conversatia este si mai incarcata de absurd, amintind intrucatva de dialogul sotilor Smith din “Cantareata cheala”. Eroii ionescieni sunt, in buna masura, copii ai personajelor caragialiene, dar sunt mult mai stereotipi, ei aflindu-se intr-o puternica regresiune.

Cei doi autori fac deseori apel la comicul de limbaj.

Eroii lor vorbesc enorm, tin discursuri repetitive, contradictorii si paradoxale in spatele carora isi ascund golurile intelectuale. Daca insa la Caragiale exista un comic de nume, de situatie si de caracter, nu putem spune acelasi lucru despre comicul ionescian. Eugen Ionescu nu are, in realitate, personaje in sensul clasic. Eroii sai nu au identitate, deci nici caractere.

Bibliografie

Eugen Ionescu, Note si contranote, Humanitas, 1992

© Copyright Hetel.ro 2011.

de Voicu Hetel

 

Related Post