Dali, Ceauşescu şi comunismul monarhic

scan0002

M-am întrebat adesea, când a început dictatura lui Nicolae Ceauşescu, în ziua în care a preluat puterea sau mai târziu? Ceauşescu cel din ’68, care cuvânta împotriva intervenţiei Pactului de la Varşovia asupra Cehoslovaciei era acelaşi cu cel de peste două decenii sau, la un moment dat, a intervenit o schimbare care l-a deturnat de pe traiectoria aparent bună pe care pornise?

Personal cred că premizele dictaturii s-au conturat în momentul în care instanţa supremă în România nu a mai fost partidul comunist, ci clanul Ceauşescu. Începutul construirii comunismului dinastic pleacă odată cu ascensiunea lui Ceauşescu care va cumula rând pe rând o mulţime de funcţii pentru ca apoi să împartă responsabilităţile cu apropiaţii şi rudele. Elena Ceauşescu va ajunge astfel numărul doi în partid, iar Nicu Ceauşescu în postura de succesor la tron întocmai ca în evul mediu. În această logică apare şi exacerbarea naţionalismului şi inducerea ideii din partea aparatului de propagandă, că între vechii voievozii ai ţărilor române şi Nicolae Ceauşescu există o legătură neîntreruptă. Inventarea funcţiei de preşedinte al republicii venea oarecum logic în acest context. Funcţia ca atare este creată la 28 martie 1974 în cadrul unei şedinţe a Marii Adunări Naţionale, un soi de parlament marionetă care se adună periodic pentru a aplauda şi a vota deciziile venite de sus, de la vârful partidului. Prin Legea nr. 1 din 28 martie 1974, la capitolul “Organele supreme ale puterii de stat”, este introdusă în Constituţie şi funcţia de “Preşedinte Republicii Socialiste România”. Funcţia de preşedinte îi dădea lui Nicolae Ceauşescu puteri discreţionare putând, între altele, controla direct alcătuirea guvernului, dar şi amestecul în alegerea judecătorilor Tribunalului suprem.

Ciudăţenia de-abia de aici încolo începe. Ceauşescu a ales să marcheze evenimentul împodobindu-se cu o eşarfă tricoloră şi cu un sceptru asemeni înaintaşilor pe care i-l înmânează Ştefan Voitec, pe vremuri social-democrat sadea. Ca model a fost ales sceptrul regelui Ferdinand pe care monarhul îl primise la 1918. România devenea astfel singura ţară comunistă din lume în care simbolul puterii prezidenţiale era un sceptru regal.

Presa internaţională reflectă evenimentul nu fără o undă de umor şi ironie, cum face cotidianul francez Le Monde care prezintă evenimentul sub un titlu sugestiv; Le Sceptre, semn clar că francezii surprinseseră clar quintesenţa întregii mascarade de la Bucureşti. Aflat la New York pictorului suprarealist Salvador Dali nu putea să-i scape această frescă suprarealistă din Balcani aşa că îi scrie lui Ceauşescu o telegramă datată 2 aprilie 1974.

“Am apreciat profund demersul dumneavoastră istoric de instaurare a sceptrului prezidenţial. Cu respect, Salvador Dali.”

Nici astăzi istoricii nu au reuşit să se pună de acord dacă Dali vorbea sau nu serios, dacă-şi bătuse sau nu joc de iniţiativa lui Ceauşescu. Lui Dali îi plăceau excentricităţile de tot felul, lucrurile ieşite din sfera normalului şi oamenii care depăşeau limita convenţionalului. Poate că tocmai asta voise să spună…

La Bucureşti însă, mesajul lui Dali stârneşte panică. Să-l publice, dat fiind că vine de la unul dintre cei mai mari artişti ai lumii, sau să-l facă pierdut că prea sună ciudat? La frâiele cenzurii se află Dumitru Popescu zis Dumnezeu. El controlează Consiliul Naţional al Radio-televiziunii şi are puteri discreţionare asupra fiecărui lucru ce iese de sub tipar. Dar de Ceauşescu se teme şi el. Dacă află tovarăşul că tocmai mesajul de felicitare al lui Dali nu a fost publicat? După ce se codesc câteva zile cerberii presei de la Bucureşti, se decid să dea telegrama publicităţii şi aceasta apare astfel în Scânteia. Întreaga Românie putea să vadă stima şi preţuirea de care se bucura conducătorul ei iubit. Cine ştia pe vremea aceea să citească printre rânduri s-a distrat însă copios.

de Voicu Hetel

Related Post