1.Cine sunt vikingii?
Vikingii sunt popoarele din nordul continentului, strămoşi ai locuitorilor Scandinaviei: suedezii, danezii şi norvegienii. Originea denumirii lor ridică încă destule semne de întrebare. Teoria cea mai cunoscută şi în general acceptată astăzi este că denumirea ar veni de la faptul că locuiau în ţinuturi de coastă împânzite de fiorduri sau golfuri. Vik în norvegiană înseamnă golf, iar viking ar trebui să semnifice, om al fiordurilor. O altă posibilă explicaţie a numelui lor este după părerea altor cercetători, aceea că viking provine de la latinescul vicus care se poate traduce atât prin tabăra militară, cât şi prin oraş. Teoria îmi pare însă puţin forţată. O a treia ipoteza, fără prea mulţi adepţi, dar interesantă, spune că viking derivă dintr-un vechi substantiv scandinav care desemnează pe cineva care face un înconjur sau care se află la mare depărtare de casă.
Cronicarii regilor franci i-au numit normani, nordmenn, nordmannos pentru că veneau din nord iar provincia franceză Normandia a căpătat numele lor. Englezii i-au numit în cronici dani pe năvălitorii vikingi veniţi de pe pământurile Danemarcei. Cronicile germane îi denumesc ascomani, adică oamenii frasinului după lemnul folosit de aceştia la construcţia corăbiilor. Irlandezii i-au denumit gall, adică străini sau lochlannach, adică oamenii din nord. În Spania, cei care s-au confruntat cu vikingii au fost arabii care l-a începutul secolului al VIII-lea puseseră stăpânire pe o bună parte a peninsulei Iberice. Arabii i-au botezat madjus, adică vrăjitori păgâni. Vikingilor proveniţi din Suedia, ruşii şi bizantinii le-au spus varegi.
2. Imaginea pe care ne-am format-o despre vikingi se datorează în primul rând relatărilor făcute despre ei de către popoarele cu care aceştia intrau în contact!
Cea mai interesantă descriere a acestora datând din secolul al X-lea ne-o lasă însă un învăţat arab pe nume Ahmad ibn Fadlan ibn al-Abbas ibn Rasid ibn Hammad sau mai pe scurt Ahmad ibn Fadlan. Acesta călătoreşte până intră în contact cu o importantă căpetenie vikingă. Aflat în preajma acestora le studiază obiceiurile şi scrie un jurnal intitulat Risala. Multă vreme s-a crezut că această relatare preţioasă s-a pierdut definitiv, însă în 1923, o copie a acesteia a fost descoperită în arhivele bibliotecii din oraşul iranian Mashhad. Dezvăluirile extrem de interesante făcute de Ahmad ibn Fadlan i-au inspirat pe producătorii hollywoodieni în realizarea filmului Al 13-lea războinic în care rolul învăţatului arab este jucat de Antonio Banderas.
3. Nu a existat o ţară sau o naţiune vikingă.
Nu a existat o naţiune a vikingilor ci mai degrabă grupuri conduse de un lider care-şi exercitau controlul asupra unei regiuni nu foarte întinsă. Aceştia puteau să se ocupe fie cu comerţul şi navigaţia, fie cu pirateria. Nu trebuie generalizat însă. Vikingii nu au fost nici mai răi nici mai buni decât alte naţiuni maritime. Statisticile arată că cei mai mulţi se ocupau în general cu agricultura, meşteşugurile şi negustoria şi doar un mic procent dintre aceştia aveau ca îndeletnicire principală jaful. Majoritatea istoricilor sunt de acord cu faptul că numeroasele lor expediţii şi colonizări se datorau în primul rând situaţiei demografice existente în comunităţile nordice unde excesul de populaţie trebuia să-şi găsească un debuşeu. Dacă vreţi, putem face chiar o paralelă cu situaţia existentă în vechea Eladă, în care populaţiile oraşelor greceşti întemeiau colonii pe alte meleaguri cum este şi cazul oraşelor noastre greceşti de la Pont: Histria, Tomis şi Callatis. Astfel comunităţi vikinge au existat în cele mai neaşteptate locuri: în stepele Rusiei, în nordul continentului American, în Africa, Groenlanda, Marea Britanie, Franţa, sudul Italiei şi Islanda. Leagănul civilizaţiei lor se află însă în peninsula Scandinavă.
4. Imaginea vikingului văzut ca un sălbatic barbar, blond nu corespunde întru totul realităţii.
Că vikingii nu au lăsat o impresie prea bună contemporanilor stau mărturie majoritatea relatărilor despre ei. Raidurile lor pe coastele Europei semănau groază, dar să nu uităm că vorbim de secolele VIII-XI din mileniul întunecat al erei creştine. E greu de crezut că alţi invadatori ar fi fost mai blânzi. În plus, aceşti barbari nu erau creştini, aşa că jefuiau fără scrupule mănăstirile şi ucideau fără milă clericii. La acea vreme, singurii ştiutori de carte erau tocmai aceştia, de aici poate şi imaginea ce li s-a creat vikingilor.
Totul a început de la un raid întreprins de vikingi în anul 793 asupra călugărilor din Lindisfarne, o mică insula situată în partea de nord-est a Marii Britanii. Locul era vestit la vremea aceea pe continent pentru înţelepciunea călugărilor aflaţi în mănăstirea de pe insulă, cât şi pentru biblioteca impresionantă. Atacul oamenilor nordului în cursul căruia numeroşi călugări au fost aruncaţi în mare sau transformaţi în sclavi, mănăstirea jefuită, iar biblioteca distrusă marchează în istorie, începutul epocii vikinge. Acest eveniment a pus însă pecetea asupra felului în care aveau să fie văzuţi vikingii de-a lungul istoriei. Privind însă în urmă şi făcând o simplă analiză, se poate vedea că vikingii nu au fost nici pe departe atât de barbari pe cât vor alţii să se creadă. Majoritatatea expediţiilor lor aveau ca scop comerţul şi nu jaful. Vikingii nu au dus niciodată campanii de exterminare sau de înrobire ale altor populaţii, nu au distrus oraşe şi civilizaţii aşa cum au făcut-o alţii înainte şi după ei.
5. America a fost descoperită şi de vikingi?
Că America nu a fost descoperită de Columb s-au scris nenumărate studii şi există o sumedenie de teorii care-i prezintă ca primi exploratori ai Lumii Noi ba pe fenicieni, ba pe irlandezi ori polinezieni şi bineînţeles pe vikingi.
Pe la jumătatea anilor ‘60 a stârnit un mare interes printre istoricii de peste Ocean descoperirea în arhivele bibliotecii Universităţii Yale a unei hărţi vikinge despre care se presupunea că este cea mai veche reprezentare a continentului american. A apărut imediat teoria conform căreia oamenii nordului descoperiseră America în jurul anului 1000. Explorarea Americii ar fi fost determinată potrivit acestei teorii de schimbările climaterice intervenite în Groenlanda care i-au făcut pe băştinaşi să caute terenuri de vânătoare mai bune. Aşezările întemeiate de vikingi în America sunt localizate în nord vestul peninsulei Labrador, pe coasta de apus a golfului Ugava.
6. Coifurile luptătorilor vikingi nu aveau ataşate coarne!
Costumele de carnaval, unele filme, spectacolele de opera, chiar şi unele tablouri îi prezintă pe fioroşii vikingi purtând pe creştet coifuri cu coarne. Adevărul istoric este însă acela că niciodată oamenii nordului nu au folosit aşa ceva. Iată şi câteva argumenta în sprijinul celor afirmate. În primul rând acest gen de podoabe capilare nu le-ar fi folosit la nimic în timpul raidurilor de pradă, ba din contra, cu o pereche de coarne mişcările le-ar fi fost îngreunate iar în luptele de aproape un sprijin mai mult pentru adversari. Aşezările vikinge au fost cercetate temeinic de-a lungul anilor existând o vastă literatură de specialitate pe marginea acestui subiect. Nicăieri însă, nu este menţionată vreo cască sau coif viking metalic împodobit cu coarne de bou sau orice fel de accesoriu asemănător. Povestea cu coarnele nu este însă cu totul o fabulaţie. După cât se pare în anumite ceremonii religioase la nordici, la vechii celţi şi la o serie de popoare germanice, preoţii purtau şi coarne însă deloc asemănătoare cu cele pe care le vedem azi prezentate în benzile desenate de pildă. Anticii ne-au lăsat şi ei câteva relatări cu privire la coifurile popoarelor nordice. Plutarch scria că cimbrii, un trib germanic, posibili strămoşi ai vikingilor se împodobeau cu capete de sălbăticiuni în chip de coifuri putând avea deci şi coarne. Diodor din Sicilia îi descrisese pe gali, care erau un trib celtic, ca purtând pe cap coifuri cu aripioare, coarne sau chiar cu animale întregi ataşate, cum astăzi vedem în desenele cu Asterix şi Obelix, iar Herodot menţiona faptul că unele triburi trace aveau podoabe de tipul acesta. Este puţin probabil însă ca acestea să fi fost folosite în luptă, ele constituind mai degrabă recuzită pentru diferite ceremonialuri. Primii care le-au pus coarne vikingilor au fost artiştii aparţinând curentului romantic. Romantismul prin contrast cu clasicismul care reînvia teme şi tradiţii ale Greciei şi Romei antice, caută să exploreze teme noi. Aşa a ajuns în atenţia acestora mitologia celtică şi germanică, iar de aici până la a interpreta într-un sens propriu scrierile anticilor nu a mai fost decât un pas.
7. Măreaţa Rusie îşi datorează numele vikingilor
Ceea ce nu o să citeşti în nici o carte de istorie a Rusiei scrisă de istoricii de la Moscova este că la baza formării primelor organizări statale nu s-au aflat triburile slave, ci popoarele scandinave. Aşa cum în cazul ţărilor române aristocraţia conducătoare a fost în primele veacuri formată din slavi şi cumani, fapt ce explică terminologia slavă în domeniul bisericii şi al instituţiilor, în cazul ruşilor avem o certă influenţă a popoarelor nordului. Numele de Rusia provine de la denumirea scandinavilor, Rus. Termenul provenea de la regiunea lor de origine, Roslag din Uppland (Suedia). Ceva mai la sud în Ucraina de astăzi, tot scandinavii sunt cei care pun baza statului kievean. Primul conducător se numeşte Ulag, va conduce cnezatul sau între 882 şi 912, când va muri din cauza unei muşcături provocate de un şarpe veninos. Numele atât de popular astăzi printre ruşi de Oleg este de fapt, varianta slavizată a numelui acestui întemeietor nordic. Nu le amintiţi asta însă ruşilor, s-ar putea să nu le placă.
8. Vikingii nu erau uriaşi.
În ce priveşte înălţimea, un viking oarecare nu măsura mai mult de 1,70m ceea ce în Evul Mediu îl situa în limitele normale pentru populaţia adultă de sex masculin. Cu excepţia Suediei în care condiţiile climatice erau ceva mai bune pentru a le permite locuitorilor să practice agricultura, pământurile Scandinaviei sunt destul de puţin primitoare, condiţiile de viaţă fiind extrem de aspre. Mortalitatea trebuie să fi fost destul de mare având în vedere că hrana era destul de sărăcăcioasă comparativ cu alte zone ale Europei. E de presupus că vikingii erau mai degrabă scunzi în primul rând datorită alimentaţiei deficitare.
Un fapt interesant însă, tot am descoperit. Se pare că numele danez vine de la vechiul cuvânt nordic danir, care înseamnă uriaş.
9. Primii locuitori ai Scandinaviei au fost laponii.
Cu zece milenii înaintea erei creştine, Scandinavia, pe atunci o regiune cu o climă ceva mai blândă decât astăzi, era locuită de laponi în totalitate. Lor le aparţin culturile mezolitice şi neolitice de la începutul mileniului V i. Hr. Ocupaţiile principale ale acestora erau pescuitul şi creşterea renilor. Sub presiunea altor popoare, trei ramuri germanice hordharii (strămoşii norvegienilor), suionii (strămoşii suedezilor) şi goetarii (strămoşii danezilor) care aveau o limba şi obiceiuri asemănătoare au început să migreze din sudul Mării Baltice în Scandinavia laponă. În secolele V-VI, strămoşii norvegienilor ocupă vestul Peninsulei Scandinave, iar cei ai suedezilor pe cea de est, în timp ce strămoşii danezilor ocupă insule din Baltica şi pătrund în Iutlanda. Populaţia indigenă este forţată să se retragă în nord.
10. Mitologia nordică şi Richard Wagner , o sursă de inspiraţie pentru ideologia nazistă
La 1865, compozitorul german Richard Wagner inspirat de legende celtice şi germanice realiza mai întâi opera Tristan şi Isolda şi apoi, din 1869 ciclul de opere intitulat Inelul Nibelungilor. Cu toate că cel puţin în teorie opera lui Wagner avea destul de puţine în comun cu istoria vikingă, personajele wagneriene (fie că e vorba de zei nordici fie că e vorba de eroi) apar reprezentaţi purtând coifuri şi câte o pereche de coarne aşa cum în epocă erau percepuţi vikingii. Mai târziu, Wagner şi opera sa, extrem de apreciată de Adolf Hitler a devenit o sursă de inspiraţie pentru ideologia nazistă care făcea apel la un trecut glorios al popoarelor germanice, la o vârstă de aur, la superioritatea şi perfecţiunea rasei ariene.
În timpul celui de-al doilea război mondial o divizie blindată de elită a armatei germane formată din voluntari proveniţi din Danemarca, Suedia, Norvegia, Estonia, Finlanda, Olanda şi Belgia a luptat pe frontul de răsărit sub denumirea de Divizia a 5-a SS Blindate Viking.
de Voicu Hetel