Popas la Sfântu Gheorghe – 25 de ani de la infiintarea Teatrului Andrei Mureşanu

M-am reîntors la Sfântu Gheorghe dupa mai bine de 10 ani de când am parasit aceste locuri. Am facut-o la invitatia directorului Teatrului Andrei Mureşanu, Horațiu Mihaiu, cu ocazia aniversarii a 25 de ani de la înfiinţarea institutiei pe care o patroneaza, la care a fost si subsemnatul angajat. Revederea acelor locuri dupa atâta vreme, mi-au readus in minte o multime de amintiri si senzatii aproape uitate. Si cum in ultima vreme îmi place tot mai mult sa scriu, m-am hotarât sa trec la fapte si sa va relatez pe scurt ce-am facut la Sfântu de vineri, când am ajuns, pâna duminica, ziua în care m-am intors in Capitala.

Cateva impresii despre Sfântu Gheorghe

Acu’, pentru cine nu stie, Sfântu Gheorghe este un oras în inima tinutului secuiesc, în Covasna ca sa fiu mai exact, loc în care românii reprezinta o minoritate de circa 20%. Pare putin? Stati sa vedeti la Odorhei sau la Miercurea Ciuc unde sunt destui cei care nu vorbesc boaba româneste. Ei bine, Sfântu Gheorghe pare, astfel, un oras  într-o tara straina, un oras foarte friguros  însa. Da, circula o vorba pe acolo care spune ca “la Sfântu Gheorghe, vara a fost intr-o joi”. Imi amintesc niste geruri cumplite pe care le-am prins acolo. Când coboram din tren in gara de acolo, noaptea pe la 1:30 si trageam aer  în piept, mi se lipeau narile, ca de-abia mai respiram de frig.

Va spuneam ca acolo te simti ca într-o alta tara. E cât se poate de adevarat si nu cred ca exagerez. Pe vitrinele magazinelor vezi în cele mai multe cazuri scris în ungureste bútor, adica mobila sau Zálogház (casa de amanet), Cukrászda (cofetarie) etc. Daca intri într-un magazin esti salutat în ungureste sau ti se spune Tessék, adica poftiti. La terase nu ai sa auzi niciodata Guta, Salam, Minune ori alte bazaconii sudiste si parca si oamenii îmi pareau, cel putin acum un deceniu, ca nu se imbraca chiar cu chinezariile de taraba pe care le poarta bucuresteanul de rand. Orasul e frumos, ca aproape toate orasele ardelene incarcate de istorie si traditie. Casele sunt mari, frumoase, acelea cate au mai ramas scapate de elanul modernizator al comunismului. Fata de acum 10 ani, s-a schimbat, au aparut nelipsitele hypermarketuri care-i sugruma încet dar sigur pe micii comercianti si producatori iar trotuarele arata însfarsit omeneste, fara hartoape. Primarul actual, pare ceva mai interesat decat predecesorii sai, sa faca ceva si pentru alegatori. Cateva strazi erau în lucru, dar oamenii pareau multumiti ca se misca totusi ceva.

Un mare mit care circula printre cei care n-au calcat niciodata pe-acolo (Harghita-Covasna) este acela ca, în secuime, esti tratat rau daca esti roman. Fals. Mie nu mi s-a intamplat niciodata sa nu fiu servit la magazin, sa nu existe bunavointa fata de mine, sa nu fiu ajutat la nevoie, cat am stat acolo, vreme de mai bine de un an. Nu zic ca secuii sau maghiarii sunt painea lui Dumnezeu si ca mor de dragul nostru, dar la nivelul cel mai de jos, al oamenilor obisnuiti, nu am sesizat niciodata, cea mai mica urma de ostilitate fata de mine. Din contra, comparativ cu ce e în Bucuresti, pot spune, ca vanzatorii, fie ca sunt de la cofetarie, restaurant, piata, magazin etc., sunt infinit mai politicosi si mai amabili cu tine. Nimeni nu s-a prefacut ca nu stie romaneste ca sa ma oblige sa-i vorbesc in maghiara si nimeni nu s-a uitat vreodata chioras la mine ca vorbesc romaneste pe strada. Mi se intampla deseori sa vin noaptea tarziu, de la gara, dar nimeni nu s-a legat de mine în vreun fel. Singura altercatie soldata cu palme si trimiteri la origini, pe care s-a intamplat sa o vad a fost… între doi romani. Dar asta are legatura cu felul de a fi al transilvanenilor. Subliniez însa, aceste raporturi de toleranta, poate chiar amicale, sunt doar la nivelul cel mai de jos. Altfel stau lucrurile la nivel înalt. Si aici lucrurile par, totusi, sa se schimbe.

Teatrul Andrei Muresanu constituit in 1987, se zice, din ambitia Elenei Ceausescu care si-l dorea ca pe un ghimpe în coasta secuilor, a beneficiat în multe randuri de sprijinul unor etnici maghiari, în primii sai ani functionand ca sectie romana în cadrul teatrului de stat din  Sfântu Gheorghe. Recent oficialitatile locale au aprobat mutarea TAM din vechiul sediu pe care-l împartea cu teatrul maghiar Tomasi Aron, în sediul fostului cinematograf. Urmeaza, sper eu, ca intr-un viitor apropiat sa se deblocheze fondurile necesare amenajarii acelui spatiu.

Un alt mit pe care multi romani îl cred este acela ca în orasele ardelene unde minoritarii sunt majoritari, drapelul maghiar flutura pe toate casele si sediile administrative locale, ca toate strazile au nume unguresti iar statuile care sa zicem reprezinta cultura si mandria noastra nationala au disparut, ori sunt în stare avansata de degradare s.a.m.d. In Sfântu Gheorghe, eu am vazut altceva. Drapelul unguresc nu l-am zarit nicaieri. Nu neg ca pe la jumatatea lui martie cand e ziua nationala a Ungariei, e posibil ca acesta sa fluture, sa se depuna coroane si sa aiba loc tot soiul de ceremonii la monumentele dedicate revolutiei de la ’48, doar ca acum, la sfarsit de octombrie, era liniste si pace. Cat despre statui, ei bine, aici am avut o imensa surpriza. Statuia lui Mihai Viteazul inconjurat de capitanii sai era bine mersi, într-o stare impecabila. Citisem in presa ca ungurii, de ciuda, o tin dosita in spatele unor panouri pretinzand ca se lucreaza la refacerea zonei. Si ar fi tot tinut-o asa ascunsa din’ 89 incoace. La gara orientat cu fata spre centrul orasului sta un soldat roman de proportii uriase.

Si statuia lui Mihai Voda este uriasa, luata prin comparatie cu cea de la Universitate, din Bucuresti. Cat despre strazi si bulevarde, e adevarat ca multe poarta numele unor personalitati locale care intamplator (sau nu) erau maghiari. Cu toate acestea am dat si peste bulevardul Mihai Eminescu, strada Andrei Saguna, Nicolae Balcescu, Vasile Goldis, Nicolae Iorga, 1 decembrie 1918 etc. Bineinteles ca toate indicatoarele sunt bilingve dar am intalnit si exceptii.

Vineri, 26 octombrie 2012

Dar sa revenim la ale noastre sau mai bine zis la motivul venirii mele acolo. Vineri 26 octombrie 2012, am poposit la Sfantu unde dupa oaresce incurcaturi, m-am trezit cazat la hostel Park. Pana la deschiderea oficiala la care fusesem invitati toti cei care intr-un fel sau altul avusesem legatura cu TAM mai era ceva vreme, asa ca am dat o fuga la restaurantul la care pranzeam pe vremuri. La “Tribel FF” aflat langa teatru, un fel de impinge tava am dat din nou de mancarea nemaipomenita de altadata. Nu va zic ce-am mancat, dar daca va e foame si sunteti în zona puteti merge acolo cu incredere. Unguroaicele gatesc nemaipomenit. Preturile sunt decente, personalul este amabil, nu e inghesuiala, galagie sau fum.

Seara pe la 7, a fost deschiderea presarata cu speech-uri în foaierul teatrului, urmata de premiera spectacolului lui Horațiu Mihaiu, „Melancolia și misterul unei străzi”. Inspirat de o pictura a lui Giorgio de Chirico, spectacolul este în realitate un eseu vizual în care plastica corporala a actorilor si  coloana sonora se imbina exceptional. Pe scurt, fara sa folosesc vorbe mari, mi-a placut si l-as revedea oricand cu placere. TAM are si marele noroc de a avea o echipa formata din actori numai unul si unul. Am remarcat-o pe Fatma care a ramas neschimbata (adica frumoasa, gratioasa, talentata, cu o expresivitate corporala de invidiat, etc) si l-am remarcat pe “stalpul teatrului”, Sergiu Alius, un munte de talent cum rar mi-a fost dat sa intalnesc. Nu vreau sa-i uit nici pe ceilalti, de asemenea foarte buni. Asta ma face sa cred ca Teatrul Andrei Mureşanu a ramas asa cum l-am lasat in 2002, un teatru MARE, chiar daca Horatiu se plangea ca au cel mai mic buget din tara. In plus, TAM a avut întotdeauna imensa sansa de a gazdui spectacole în montarea unor regizori  tineri, dar de calibru, precum Radu Afrim, Cristian Ban sau Theo Herghelegiu.

Sâmbătă, 27 octombrie 2012

A doua zi îmi încep periplul prin oras. Gala prin care TAM îsi aniversa cei 25 de ani de existenta urma sa înceapa la ora 17, asa ca am o multime de vreme la dispozitie ca sa-mi reamintesc putin locurile. Asa ca, dau o tura pe la galeria de arta de langa teatru, prin magazinul Sugas si pe la piata de unde ma aprovizionez cu suveniruri. Dupa pranz, vizitez Muzeul National al Carpatilor Rasariteni situat la doi pasi de hotel si de parc pe strada Gábor Áron, nr. 16. Dar parca în Sfântu Gheorghe, nu sunt toate la doi pasi. Muzeul este nemaipomenit fiind modernizat de aceeasi firma care s-a ocupat si de muzeul Antipa. Pariez insa ca majoritatea localnicilor habar n-au ce bijuterie sta sub nasul lor. Muzeul care mai are înca 3 sedii înafara acestuia, gazduieste în imobilul vizitat de mine o bogata colectie de obiecte neolitice. Nou pentru pasionatii de istorie este modul extrem de clar în care sunt explicate si prezentate descoperirile arheologice (prezentare video, imagini 3D, un ghid amabil gata sa-ti satisfaca orice curiozitate). Pe scurt, ca sa nu mai lungesc vorba, muzeul isi face toti banii. Poti petrece o ora placuta acolo învatand tot soiul de lucruri despre populatii vechi de aproape 7000 de ani.

Pe la 5 dupa-amiaza a inceput si gala TAM, care s-a intins aproape 4 ceasuri. Au fost prezenti actori, regizori, scenografi, personal de scena, luministi sunetisti, cabiniere, etc., adica toti cei care într-un fel sau altul au influentat evolutia teatrului in cei 25 de ani. Cu totii am primit o brosura TAM 25, un CD cu imagini din spectacole si o diploma de onoare. Ceremonia s-a desfasurat pe scena mare a teatrului, amfitrioni fiind bunul meu amic, Daniel Rizea si Claudia Ardelean. Horatiu avea pe o masuta langa iesirea de la curte un teanc impresionant de diplome, în timp ce amfitrionii aflati langa iesirea de la gradina se ocupau de plasele în care se aflau brosura si cd-ul.

Un moment jenant al serii a fost acela în care Horatiu Mihaiu încerca sa înmaneze diplome si premii primarului Antal Árpád, viceprimarului si altor notabilitati de origine maghiara. Niciunul nu catadicsise sa apara la eveniment într-un dispret total si fatis fata de aceasta manifestare culturala de prim rang, pur romaneasca însa. Aici, la nivel inalt, se vad frictiunile dintre noi si ei. Am aflat apoi ca nu au dat niciun ban pentru organizarea evenimentului, toate costurile fiind suportate de UNITER si Ministerul Culturii. Frapant pentru mine a fost linistea mormantala care s-a lasat in sala atunci cand acestia erau strigati. Nimeni nu spunea nimic. Parca toata lumea ar fi inteles în aceasta tacere cat de greu i-a fost teatrului romanesc sa supravietuiasca acolo.

Seara s-a încheiat cu spectacolul celor de la Piatra Neamt, “Oo!”, o dramatizare dupa Punguta cu doi bani, în regia lui Alexandru Dabija. Mi-a placut, o abordare moderna, fara risipa de mijloace si cheltuieli inutile, mult talent, si o groaza de gaselnite de nota 10. Merita vazut! Ba am auzit acolo, cum ca unii s-ar fi dus sa-l vada chiar si de zece ori.

In aceeasi seara m-am mutat de la hostel, la hotel Park. E mult mai bine. In hostel nu mai daduse nimeni drumul la caldura si era frig ca-n pestera.

Duminica, 28 octombrie

Duminica mai am timp dupa micul dejun pentru o mica plimbare prin oras si vad pentru prima data zidurile cetatii orasului unde se afla si o biserica catolica. Atmosfera e placuta, oamenii vin la slujba, se trag clopotele… Catre amiaza, aud muzica romaneasca taman in centru. Pentru o secunda ma gandesc ca se aude din vreo carciuma si caut curios sa vad de unde vine sunetul, mai ales ca e Tudor Gheorghe cu “Acolo este tara mea”. Misterul se lamureste repede. Muzica vine de la statuia lui Mihai Viteazul. Incep sa remarc si mai multe echipaje de politie care au blocat unele strazi, semn ca ceva are sa se întample. Intre timp la difuzoare se intoneaza “Noi suntem romani” si alte cantece patriotice. Peste putin timp apare si o procesiune de oameni în straie populare descinsi la fata locului dintr-un autobuz. Printre ei, Dumitru Maciuca, pe vremuri unul dintre angajatii TAM, acum pensionat. Aflu de la el ca se aniverseaza intrarea lui Mihai Viteazul în acest tinut. Voievodul i-a improprietarit pe secui cu pamanturi luate de la nobili asigurandu-si în acest fel prezenta lor în randul oastei sale. Dupa moartea lui Mihai, totul s-a reîntors la starea anterioara, secuii fiind deposedati de pamanturi de nemesii maghiari. Secuii nu prea recunosc aceste lucruri, îmi spune omul.

Inainte de plecare apuc sa mananc si o inghetata care, în Sfântu Gheorghe, este senzationala. La ora 3 dupa-amiaza, dupa masa de pranz, un microbuz platit de teatru ma duce înapoi  în Capitala împreuna cu alti invitati.

 

de Voicu Hetel