Eugen Ionescu inainte de a deveni Eugène Ionesco

“Daca acest tanar se va apuca sa scrie teatru, garantez ca va fi un extraordinar satiric.”

Erau cuvintele lui Serban Cioculescu referitoare la cel care in urmatoarele decenii avea sa revolutioneze lumea teatrului, devenind unul dintre cei mai importanti dramaturgi ai secolului XX.

Contestat adesea in Romania pentru virulenta criticii sale care nu lasa loc de prea multa amicitie, Ionescu a ales sa devina Ionesco si sa-si gaseasca refugiul in Franta, acolo unde isi petrecuse, de altfel, si o buna parte din copilarie. In Romania revenise la 15 ani, in 1924, si tot aici va absolvi Colegiul Sfantul Sava.

Debutul literar are loc in 1928, ca poet in “Bilete de papagal”, revista condusa de Tudor Arghezi.

Urmeaza cursurile Facultatii de Litere din Bucuresti iar in perioada 1930-1935 colaboreaza intens in calitate de poet si critic cu revistele Zodiac, Azi, Axa, Floarea de foc, Viata literara, Romania literara, Ideea romaneasca s.a. Cele mai importante scrieri ale lui Ionescu aparute in limba romana vor fi grupate in volumul “Elegii pentru fiinte mici” din 1931 precum si in volumul de critica, intitulat sugestiv “Nu” din 1934.

Poetul Eugen Ionescu

Elegii pentru fiinte mici vede lumina tiparului in 1931 la Cercul analelor romane din Craiova. Cuprinzind douazeci de poeme, placheta de versuri e alcatuita din doua parti: Elegii pentru fiinte mici si Elegii grotesti. Aceasta dualitate ce caracterizeaza structura profunda a volumului, reprezinta “o compozitie ironica in sensul ca fiecare element se reflecta in celalalt” (Alexandra Hamdan, Ionescu inainte de Ionesco, p.68) Poemele lui Ionescu constituie o lamentatie, o plangere, o tristete nesfarsita cauzata de moartea fiintelor mici, fragile si lipsite de aparare. Poetul se lasa sedus de micile vietati si e coplesit de un suflu animist prin personificarea fortelor si fenomenelor naturii.

Exprimarea ca si calitatea stilului au un caracter spontan, viu. Limbajul sau are particularitatile limbii vorbite, ale graiului viu. Elegiile, atat prin ritm, cat si prin imagini fac trimitere directa la obiceiurile si traditiile romanesti, exprimand o viziune filosofica asupra vietii. Spre exemplu, moartea este privita cu detasare, este negata, privita cu deriziune. Atitudinea optimista, detasata in fata mortii, aminteste tangential de Miorita sau de cimitirul vesel din Sapanta. Elegiile ionesciene ne introduc intr-o lume de basm populata de fiinte supranaturale. Ionescu creeaza intr-o maniera modernista, starneste ilaritate prin versificatia voit copilaroasa, dar si prin utilizarea mai putin conventionala a unor figuri de stil. In realitate, elegiile ascund sub masca lamentatiei un imn inchinat vietii.

Din pacate, debutul lui Eugen Ionescu trece neobservat, nu numai de catre contemporani, dar si de catre biografii sai de mai tarziu. In “Istoria literaturii romane de la origini si pana in prezent” George Calinescu nu ii consacra decat sase randuri, iar elegiile nu sunt nici macar mentionate.

Criticul Eugen Ionescu

Visul lui Ionescu era sa scrie poezie dar mesajul sau criptic, oarecum asemanator celui al lui Ion Barbu, nu ii aduce multi admiratori. Isi indreapta atentia spre critica cu care va stabili o legatura incordata, timp de zece ani. Dorinta de a nu trece neobservat il face sa exclame “Am sa mor, fara sa fi jucat pe scena europeana, care se va nimici fara ajutorul meu” (Eugen Ionescu, Nu, p.104) Asa se explica zbaterea lui Ionescu de a atrage atentia asupra sa.

Eseurile sale contestatare din volumul de critica “Nu”, din 1934, starnesc o adevarata furtuna in cercurile intelectuale autohtone, mai ales dupa ce primeste recunoastere si este premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu.

“Fac in general critica negativa pentru ca este evident ca inteleg pe dos, dar si pentru a face in ciuda, pentru a-mi dovedi virtuozitatea in arta contradictiei, pentru a rade si pentru a face placere rivalilor autorului, celor care il invidiaza, care sunt gelosi si frumoasei pe care tocmai a parasit-o” (Eugen Ionescu, Note si contranote, p.123). Eugen Ionescu devenea prin spiritul sau de frondeur, copilul teribil al criticii romanesti si totodata cel mai de seama exponent al tinerei generatii. Virulenta, de multe ori exagerata, a cuvantului sau, desfiintarea unor scriitori sacralizati, i-a atras numeroase simpatii dar si mai multe antipatii. “Nu”, un breviar al gandirii criticului si teoreticianului literar este, totodata, un semnal de alarma menit sa atraga atentia scriitorilor romani ca literatura autohtona nu este una originala, ci o copiaza pe cea franceza. Lui Arghezi, Ion Barbu si Camil Petrescu le consacra trei eseuri in care tanarul Ionescu se implica intr-o lupta impotriva autoritatii, a mitului scritorului total, a monstrului sacru. Autorulisi definea in acest volum viziunea nonconformista asupra modului de a scrie si de a recepta o opera. “Nu” este o reflectie ludica si paradoxala asupra literaturii anilor ’30, moderna prin conceptia sa, influentata de gandirea existentialista, ca si de miscarea estetica de avangarda.

In perioada 1936-1937, Eugen Ionescu colaboreaza cu Ion Vinea la revista Facla, scrie in Universul literar, Ramp, Pareri liberale s.a. Pentru scurt timp devine profesor de limba franceza la liceul Sfantul Sava. In 1938 obtine o bursa a guvernului francez si se reintoarce in Franta, la Paris, pentru a sustine o teza de doctorat cu titlul “Tema pacatului si tema mortii in poezia franceza de dupa Baudelaire”, care, insa, a ramas neterminata. Va ramane definitiv in lumea literara franceza chiar daca o perioada va continua sa corespondeze cu publicatiile din tara, intre care si Viata Romaneasca. In timpul razboiului Ionescu se va “transforma” incet, incet in Ionesco, disparand cu totul din viata culturala romaneasca.

In mijlocul francezilor, scriind in limba franceza, Eugen Ionescu, asemeni altor reprezentanti de marca ai culturii romane, precum Cioran sau Eliade, va reinventa sub o alta forma teatrul. Vor trece, insa ani pana cand conceptia sa modernista despre teatru si viata vor fi intelese si mai ale acceptate de un public neavizat si luat prin surprindere de nou.

© Copyright Hetel.ro 2011.

de Voicu Hetel

 

Related Post

Carlo GoldoniCarlo Goldoni

Omul Carlo Goldoni In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, valoare dramaturgiei italiene este de o calitate indoielnica. Scena este dominata de teatrul comediei dell’arte care a insemnat enorm in

Urmuz si teatrulUrmuz si teatrul

Putin cunoscut in timpul vietii, Urmuz devine celebru ca scriitor abia dupa publicarea textelor postume, grupate sub titlul de “Pagini bizare”. Ramane invaluita in mister moartea aparent inexplicabila a scriitorului,