Baloane, dirijabile, zeppeline – din istoria primelor aparate de zbor

Balonul cu aer cald şi începuturile zborului

Inventatorii balonului cu aer cald au fost francezii. La 1783, fraţii Montgolfier au reuşit să ridice de la sol până la altitudinea de 1000 de metri, primul aparat maigreu decât aerul, pe care îl construiseră împreună. În acelaşi an, au repetat experienţa folosind tot soiul de animale domestice înainte de a încerca chiar ei acest lucru. Joseph-Michel Montgolfier (1740-1810) şi Jacques-Etienne Montgolfier (1745-1799) au devenit astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, primii oameni care au zburat cu balonul. La bordul aparatului, cei doi francezi, au acoperit o distanţă de aproximativ 8 kilometri.

Se povesteşte că la auzul veştii că cei doi francezi au cucerit cerul, regele prusac Frederich II ar fi exclamat plin de ciudă: „Monarhii îşi întind aripile! Austria ia pământul, Anglia ia apa, Franţa vrea aerul. Mie nu îmi mai rămâne decât focul!”

 

Primele baloane erau confecţionate din materiale precum cartonul sau stofa, iar aerul din interior era încălzit la sol înainte de decolare. În interiorul balonului încăpeau circa 2.200 mc de combustibil, iar greutatea aparatului ajungea cam la 800 kg. Pasagerii stăteau în nacela aflată sub balon şi ataşată de acesta, la început, cu ajutorul unor parâme. La primele experimente ia parte şi Jean-François Pilâtre de Rozier care va realiza o serie de zboruri cu balonul Montgolfier începând cu 15 octombrie 1783. De numele lui Rozier se leagă şi primul accident din istoria zborului. La 15 iunie 1785 balonul în care se afla acesta împreună cu un amic pe nume Ange Romain a luat foc, la câteva minute de la decolare. Aparatul s-a prăbuşit în flacări, cei doi pierzandu-şi viaţa. Cauzele au rămas neclare putând fi vorba, fie de o supraîncălzire a aerului din balon, fie de un traznet. În urma lui Rozier a rămas şi un model de balon umplut cu aer cald și hidrogen numit “balon Rozière” foarte asemănător cu cele folosite în zilele noastre.

Românii şi baloanele

Bucurestiul se poate mândri ca fiind una dintre primele capitale deasupra cărora a zburat un obiect făcut de mâna omului. La 26 iunie 1818 documentele vremii menţionează lansarea de pe Dealul Spirii a primului nostru balon botezat ad-hoc “Băşica lui Caragea”, pentru că el domnea la vremea aceea peste principatul Ţării Româneşti.

Cu un diametru de circa 8m, acesta era confecţionat din pânză de Braşov.
“De faţă fiind şi domnitorul Caragea şi o mie de oameni adunaţi, a fost adusă o băşică rotundă ce avea într-însa un buriu (butoiaş) cu spirt de 5 vedre (circa 50 l), prins cu meşteşug, şi, dandu-se foc spirtului, ca să încălzească aerul dinlăuntru, băşica s-a înălţat în slăvi cât de abia se mai vedea şi a căzut în apă în satul Caţelu”[1]
Moldovenii văd primele baloane zburând deasupra Iasiului abia în 1834. La 26 august 1834 odată cu înscăunarea lui Mihail Sturdza din “Albina românească” aflăm că moldovenii înaltă în aer propria lor băşică despre care se scrie însă, că nu era nici pe jumătate cât cea văzută la Bucuresti pe vremea lui Caragea.

Cine a inventat dirijabilul?

Lumea asociază în general ideea de balon şi de dirijabil cu aceea de zeppelin atribuind-i contelui Ferdinand von Zeppelin paternitatea acestei invenţii.
Dirijabilele care sunt de fapt tot nişte baloane umplute cu gaz, dar care pot fi ghidate cu ajutorul unor motoare, sunt tot o invenţie franceză. Primul dirijabil a fost construit în septembrie 1852 de Henri Giffard. Acesta experimentează un aerostat care s-a deplasat 7 km având că mijloc de propulsie o elice acţionată de un motor cu aburi. Viteza obtinuta de acesta era de aproximativ 3 m/sec. Aerostatul lui avea o forma lunguiata, iar dedesubt, fixata cu ajutorul unei plase, se gasea o barna lunga de 20 m. Pe unul dintre capete era fixata carma. Sub barna atarna o mica platforma pentru motor si echipaj. Nebeneficiind insa de suport financiar, Giffard s-a vazut silit sa renunte la proiectele sale.

Un dirijabil mult perfecţionat, în fapt primul dirijabil modern, a fost construit de fraţii Gaston şi Albert Tisandier. Aparatul, botezat “France”, era propulsat de un ansamblu elice-electromotor si a fost prezentat la expoziţia de la Paris, din anul 1881. Viteza ce putea fi atinsă era de aproximativ 2 m/sec.

 

Bicicleta zburatoare

 

În anul 1878 un american pe nume Charles Ritchell inventa o bicicletă mai puţin obişnuită. Ajutată de un balon din cauciuc umplut cu gaz de formă cilindrică, ataşat deasupra biciclistului, aceasta se putea ridica de la sol. Bicicleta stătea fixată pe un cadru, aşa cum se vede şi în imagine iar în partea din faţă se afla dispusă şi o elice cu ajutorul căreia putea să înainteze odată ce se ridica de la sol. Cu această minune, americanul a reuşit performanţa de a efectua un zbor de mai mult de o oră. După unii, acest inventator american, cu numeroase brevete la activ, ar fi fost primul constructor de dirijabile care ar fi zburat deasupra teritoriului nord american.
Zeppelinul
Ferdinand von Zeppelin (1838-1917) este constructorul uriaşelor dirijabile care-i poartă numele. În 1927 “Graf Zeppelin” reuşeşte să înconjoare în premieră Terra. Începând cu anul 1928, zeppelinele asigurau traversarea Atlanticului legând Europa de continentul american. Până în 1935, uriaşul “Graf Zeppelin” a traversat oceanul de nu mai puţin de 144 de ori parcurgând astfel o distanţă de aproape 1,7 milioane de kilometri. Mai mult de 13.000 de pasageri au ajuns la destinaţie fără să existe nici măcar un singur accident. Au existat totuşi, în perioadă interbelică, o serie de accidente în care au fost implicate aceste aparate şi care astăzi sunt aproape uitate. În 1923 se prăbuşea lângă Toulon L-72 Dismude după ce încercase să stabilească un record de distanţă în timp ce un confrate italian numit “Italia” este distrus de furtuni în acelaşi an. “Shenandoah”, un dirijabil american face 14 victime doi ani mai târziu. Anul 1930 consemnează catastrofa aparatului britanic “R-101” soldată cu 48 de morţi. În memoria marelui public a rămas însă, mult mai mediatizatul dezastru al dirijabilului Hindenburg, lucru înlesnit şi de faptul că momentul a putut fi surprins pe peliculă.

Dezastrul dirijabilului Hindenburg

 

La mijlocul anilor 30 din secolul trecut, Germania nazistă se afla în plină expansiune pe toate planurile. Construirea celui mai mare dirijabil din lume era menit să ilustreze întregii lumi, ambiţia şi puterea sa. În 1936, Hitler se putea mândri cu cel mai mare aparat de zbor construit vreodată[2], un adevărat Titanic al aerului. Destinat transportului de pasageri peste Atlantic, acesta a reuşit cu succes să completeze zece astfel de curse.
La 6 mai 1937 s-a produs însă o catastrofă care a şocat întreaga lume. Hidrogenul din balon explodează. Dirijabilul “LZ 129 Hindenburg” i-a foc şi arde ca o tortă pe când efectua manevrele de aterizare la Lakehurst , New Jersey, în Statele Unite. Se înregistrează 36 de morţi din cei 97 de oameni aflaţi la bord[3]. Cu toate că evenimentul a fost surpins pe peliculă, iar la faţa locului, americanii au efectuat o serioasă anchetă, nimeni nu a putut spune cu certitudine cum s-a produs catastrofa emiţându-se doar o mulţime de ipoteze care nu o excludeau pe cea a sabotajului.
Dirijabile şi baloane azi
Dirijbilele a căror siguranţă şi eficienţă era, cel puţin din punct de vedere statistic, net superioară celei pe care o ofereau avioanele de pasageri, au dispărut brusc şi aproape inexplicabil. Vreme de mai multe decenii dirijabilele nu au mai fost folosite, ele reapărând timid în anii 70. Dirijabilele moderne sunt foloste pentru a promova mesajele publicitare ale unor firme, pentru a asigura transmisii tv deasupra unor stadioane sau pe post de platformă mobilă pentru a studia viaţa în junglă amazoniană, de exemplu. Baloanele moderne, ca şi dirijabilele nu mai sunt umplute cu hidrogen, ca în trecut, pentru a evita dezastre de tip Hindenburg, ci folosesc heliul care nu ia foc. Heliul este obţinut relativ ieftin din gazele de sondă. O serie întreagă de materiale sintetice cu proprietăţi superioare celor folosite la începutul secolului XX au făcut ca dirijabilele să fie mult mai sigure, mai economice, mai silenţioase şi mai puţin poluante. Cu toate acestea ele nu au mai jucat niciodată un rol atât de important că în deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut.

de Voicu Hetel