Posts tagged imperiul otoman

Ascensiunea militara a Imperiului Otoman in Europa in secolul al XIV-lea (II)

 Succesele militare ale otomanilor in secolul al XIV de la primele cuceriri ale lui Orkhân pana la dezastrul suferit de Baiazid I la Ankara sunt, fara indoiala spectaculoase. In doar cateva decenii un popor al stepelor atinsese vechiul limes dunarean inrobind toate populatiile intalnite in cale si ajunsese sa bata la portile Constantinopolului. Cum a fost posibil ca o civilizatie cu nimic superioara la acea data, celor intalnite sa iasa biruitoare, reusind sa-si instituie suprematia in Balcani vreme de 500 de ani?

Ieniceri de la Yeni çeri (Armata noua), trupe de elita recrutata dintre copii crestini

Odata cu aparitia si dezvoltarea constiintei nationale printre diversele popoare aflate, intr-un fel sau altul, sub dominatia otomana, in istoriografia romantica s-a conturat o imagine oarecum deformata asupra realitatilor existente in secolul al XIV-lea in Peninsula Balcanica. Cei mai multi istorici au subliniat, in principal efectele negative ale prezentei turcesti minimalizandu-le pe cele pozitive. Poate parea ciudat sa o spun, dar prezenta turcilor nu a insemnat doar pustiiri periodice, robi crestini pentru trupele de ieniceri, haraci, peschesuri si tribut.

Una dintre cauzele principale ale propagarii atat de rapide a puterii otomane a fost toleranta religioasa. In conditiile in care Papa urmarea unirea cu Roma in schimbul unui ajutor consistent pentru bizantini, sultanii, asa cum reiese din registrele din arhivele turcesti, au mentinut manastirile crestine. Fara toleranta aratata ortodoxiei ale carei manastiri au fost asimilate dreptului islamic este greu de crezut ca prezenta otomana ar fi fost tolerata atatea sute de ani. Nu a existat vreun amestec in interiorul bisericii ortodoxe, inaltilor prelati li s-au confirmat si respectat privilegiile, ca si privilegiile manastirilor importante.

In 1391, Baiazid I a adoptat la Salonic politici îngăduitoare faţa de cei de alte credinţe. Evreii prigoniti in toata Europa apuseana gaseau cu usurinta refugiu in imperiu contribuind apoi la bunul mers al acestuia. Exista teorii care arata ca prezenta Moldovei si Valahiei in sfera de influenta otomana ne-a ajutat, in buna masura, sa ne pastram credinta ortodoxa nealterata[1]. Pentru romanii din Transilvania stapanita de maghiari si supusa permanent unui amplu proces de maghiarizare si catolicizare, ortodoxia a fost cel mai important element identitar iar biserica ortodoxa singura institutie cu care se puteu identifica. Sute ani domnii romani aflati sub tutela Inaltei Porti au contribuit prin daniile lor si prin manastirile ce le-au inchinat la perpetuarea credintei crestin-ortodoxe la muntele Athos (teritoriu aflat evident tot sub stapanire turceasca). In fata ofensivei catolice la care erau supuse, de exemplu, tarile romane Stefan cel Mare isi povatuia urmasii de pe patul de moarte sa inchine mai degraba tara turcilor: ” Iar când au fost aproape de săvârşănia sa, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boiarii cei mari, şi alţii toţi câţi s-au prilejit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara, cum o au ţinut el, ci socotind den toţi mai puternic pe turcu, şi mai înţelept au dat învăţătură să să închine turcilor” [2]. Pentru voievozii nostri plata unui tribut catre sultan era de multe ori preferabila unui amestec al regilor maghiar sau polon.

Imperiul Otoman a prins radacini in teritoriile cucerite si pentru ca odata cu lichidarea feudalitatii balcanice au introdus un regim mai usor de suportat pentru taranimea dependenta. Legea islamica lasa loc pentru mai putine abuzuri si arbitrariu. Cum altfel s-ar explica atatea dovezi cu privire la fuga unor tarani din zone controlate de feudalii crestini catre teritoriile otomane? De asemenea, regimul fiscal impus de noul stapan era relativ redus, chiar daca cei care erau de religie crestina plateau o taxa in plus fata de musulmani.

Din punct de vedere economic, otomanii nu s-au ferit de loc sa-si favorizeze supusii nemusulmni care faceau comert intre Asia Mica si Balcani asigurandu-le securitatea drumurilor si taxe vamale suportabile. Grecii au profitat cel mai mult de pe urma acestui fapt, in secolele urmatoare ponderea lor printre negustorii imperiului fiind deosebit de ridicata. Orasele mai importante au primit si ele o serie de libertati si inlesniri care le-au permis sa se dezvolte mai departe, contribuind astfel la bunul mers al economiei otomane.

Basbuzuci - cavalerie usoara otomana

Din punct de vedere militar, Imperiul Otoman a stiut sa integreze in structurile armatei sale elemente crestine sau crestini proaspat convertiti la islam cum sunt unitatile de cavalerie usoara stationate in apropierea granitelor denumite basbuzuci (sau deliler, deli insemnand in turca nebun) Acestia purtau caciuli din blana impodobite cu pene si costume din blanuri de urs sau lup care le dadeau o infatisare infricosatoare. Numerosi feudali si aventurieri crestini si-au oferit serviciile sultanului de-a lungul timpului. Suleiman Baltaoglu un bulgar renegat, a fost pus in fruntea flotei care a asediat Constantinopolul in 1453 iar un anume Orban (maghiar sau roman transilvanean) a construit tunurile care au sfaramat zidurile orasului. In cazul tarilor romane avem exemplul lui Mihnea Turcitul care pentru a-si pastra o functie in administratia imperiala se converteste la islam si ajunge pasa la Nicopole. In general, oamenii capabili puteau ajunge rapid in varful ierarhiei, in imperiu, fara a se tine cont de originea lor etnica. Asa se face ca faimoasa familie Köprülü care a condus practic imperiul o buna bucata de timp era de origine albaneza.

Aparitia si dezvoltarea statului otoman nu ar fi fost posibila daca adversarii sai crestini nu ar fi fost atat de dezbinati. Slabiciunea Imperiului Bizantin, nesfarsitele dispute interne, amestecul venetienilor si genovezilor aflati intr-o permanenta cursa de obtinere de avantaje si privilegii, faramitarea sarbilor si bulgarilor in mici state rivale, ca si insistenta cu care biserica catolica intelegea sa obtina influenta in zona, au permis aparitia acestui nou imperiu, pe ruinele celui vechi.

 

Bibliografie

 

Mustafa Ali Mehmet; Civilizatia Turcilor; Bucuresti, 1976

Mehmet Ali Ekrem; Istoria Imperiului Otoman si a sud-estului european (1300-1918); Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”; Bucuresti 1998

Aurel Decei; Istoria Imperiului otoman; Editura Stiintifica si Enciclopedica; Bucuresti, 1978

Grigore Ureche; Letopisetul Tarii Moldovei; Editura 100+1 Gramar; Bucuresti 2003

Dan Craciun; Ortodoxia si etnicul romanesc; in Memorie sociala si identitate nationala; coordonator prof.univ.dr. Septimiu Chelcea; Editura I.N.I.; Bucuresti 1998

 

de Voicu Hetel


[1] D. Zamfirescu in Ortodoxie si romano-catolicism in specificul afirmatiei lor istorice vorbeste despre cucerirea otomana a Peninsulei Balcanice si dominatia turceasca in Tarile Romanesti ca despre o sansa providentiala, care ne-a salvat de o nenorocire altfel inevitabila: colonizarea occidentala, caci turcii au insemnat desigur stagnare, suferinta si unele deformari. Latinii insa […] insemnau moarte!

[2] Grigore Ureche; Letopisetul Tarii Moldovei; Editura 100+1 Gramar; Bucuresti 2003, p.66-67

Ascensiunea militara a Imperiului Otoman in Europa in secolul al XIV-lea (I)

Scurt istoric

In jurul anului 1300 otomanii sunt doar o populatie razboinica, seminomada, venita din stepele Asiei. Sub conducerea lui Osman I (1299-1326),  fondatorul dinastiei Osmanli se contureaza, in baza cuceririlor facute, un mic stat ale carui dimensiuni si importanta vor creste de la un an la altul.

Orkhân Gazi

El a avut şase fii, dintre acestia fiind ales succesorul său Orkhân Gazi (1326-1359),  cel care va scoate statul otoman din anonimat. Pe fondul crizei din Imperiul Bizantin, al luptelor nesfarsite pentru putere, profitand de tendintele centrifuge ale diferitelor provincii imperiale si de vidul de putere creat, puterea lui Orkhân va creste. El ajunge chiar sa arbitreze conflictul dintre  Ioan VI Cantacuzino care asigura regenta la tronul bizantin si mostenitorul de drept Ioan al V-lea Paleolog. În cursul iernii 1344-1345, Orkhân îl ajută pe Ioan Cantacuzino să cucerească oraşele situate pe malul Mării Negre, cu excepţia oraşului Sozopolis. Ioan Cantacuzino spera sa-si cimenteze noua alianta oferind turcului mana fiicei sale, Teodora, in iunie 1346. Asa incepe aventura otomanilor in Europa, mai intai ca aliati ai lui Cantacuzino apoi ca si colonizatori si cuceritori. Orkhân va uita curand de problemele socrului sau luptand impotriva aliatilor acestuia, atunci cand interesele sale o cereau. In 13 februarie 1352 în batalia din apele Bosforului, dintre venetieni si genovezi, turcii îi susţin pe genovezi, trimiţîndu-le nouă corăbii, cu toate ca venetienii il sprijineau pe Ioan Cantacuzino. Conflictul dintre paleologi si cantacuzini le serveste de minune osmanlailor care incepand cu a doua jumatate a secolului al XIV-lea ajung sa se stabileasca si in Tracia. Pasul decisiv al instalarii lor pe continent il fac in anul 1354 cand Ioan Cantacuzino, devenit co-imparat permite un raid otoman la Gallipoli . În noaptea de 1spre 2 martie, un cutremur distrusese partial fortificatiile orasului iar Sulleymân, cel mai capabil dintre fiii lui Orkhân, profita si cucereste cetatea. Prezenta otomana la Gallipoli va avea un rol cheie in destabilizarea Bizantului. Practic, prin stapanirea acestui punct de importanta strategica, ei vor obtine controlul asupra rutelor terestre ce legau Constantinopolul de toti potentialii sai aliati din peninsula Balcanica. Din Gallipoli, mai tarziu, pornesc raidurile turcilor in Tracia, impotriva bulgarilor si bizantinilor. In urmatorul deceniu partea de est a Traciei va intra sub stapanire otomana incepandu-se totodata si un important proces de colonizare.

Pe 4 decembrie 1355 Ioan Cantacuzino este nevoit să abdice si sa imbrace haina monahala. Ioan al V-lea Paleolog ocupase Constantinopol si pentru a-si asigura linistea din partea turcilor incheie cu acestia un tratat, in 1356, prin care recunoaste posesiunile acestora in Tracia. Ca sa-si consolideze relatia, Ioan al V-lea propune o alianţă matrimonială între un fiu al lui Orkhân şi una dintre fiicele lui.

 Murad I

Dupa moartea lui Orkhân în anul 1359 urmatorul conducator al turcilor devine Murad I Hudavendighiar (1359-1389), pentru ca Sulleymân murise, in mod stupid, in 1357, cazand de pe cal.

Prima mare victorie a lui Murad I in Europa are loc in batalia de la Marita din 26 septembrie 1371 O armata a sarbilor numarand cam 70.000 de oameni condusa de regele Vukašin Mrnjavčević si fratele sau despotul Uglješa a fost zdrobita de Şâhin Paşa, iar cei doi conducatori au pierit in lupta.

 

O prima infruntare intre Imperiul Otoman si Despotatul sarbilor condusi de Lazar Hrebeljanović are loc in decembrie 1381 (sau in vara lui 1380 dupa alte surse) in batalia de la Dubravnica. Inaintarea turcilor in Balcani este incetinita sarbii obtiand victoria.

In 1385 Sofia a fost cucerita, dar un an mai tarziu in 1386 (dupa alte surse 1387) despotul sarb Lazar Hrebeljanović i-a stopat din nou pe otomani dupa batalia de la  Pločnik. Sarbii reusisera sa obtina ajutor din partea lui Tvrtko I al Bosniei si chiar participarea directa a tarului bulgar Ivan Sisman. Despotatul Dobrogei aflat la acea vreme sub suzeranitate otomana refuza sa trimita osteni lui Murat care avea sa fie infrant si in aceasta batalie. Turcii au suferit pierderi serioase nereusind sa captureze nici orasul Niš, pe care il asediasera.

 

Batalia de la Campia Mierlei (sau Kosovo Polje)

In ziua de  15 iunie (28 iunie dupa calendarul nou) 1389 a avut loc batalia decisiva pentru Serbia. O coalitie a cnejilor sarbi condusa de cneazul Lazar a infruntat armata otomana a lui Murad I. Pe campul de lupta, la Kosovo Polje, a cazut insusi conducatorul armatei sarbe, cneazul Lazar. Sultanul a fost si el ucis. Chiar daca rezultatul luptei a ramas nedecis, pierderile uriase suferite de sarbi nu au mai putut fi inlocuite. In scurta vreme micile cnezate sarbesti au cazut sub stapanirea otomana, unul cate unul.

In ceea ce priveste moartea sultanului, avem mai multe relatari. Toate il dau autor pe nobilul sarb Miloš Obilić. Cronicile otomane si Dimitrie Cantemir, care se inspira din acestea, scriu ca Miloš Obilić se prefacuse mort si il ucide pe Murat I, în timp ce sultanul mergea pe câmpul de luptă după bătălie. O alta varianta din cronicile sarbesti spune că Miloš Obilić a ajuns în tabăra turcilor prefacandu-se ca a dezertat si l-a înjunghiat în stomac pe sultan pe cand ingenunchea ca sa-i jure credinta. Baiazid, poreclit Ildaram, adica Fulgerul (1389-1402), cel mai mare dintre fiii sai si care comanda aripa stanga a armatei, a preluat imediat comanda. Fratele sau Yakub Bey, care comnda cealalta aripa a fost imediat strangulat ca sa nu existe discutii cu privire la succesiune. In semn de razbunare a ordonat masacrarea tuturor prizonierilor sarbi.

Baiazid I

Moartea lui Murad I a dat putin peste cap planurile turcilor, Baiazid trebuind sa se intoarca in capitala pentru a fi proclamat noul sultan.

In 1391 turcii incep un lung asediu asupra Constantinopolului si poate ca Bizantul s-ar fi prabusit atunci, daca in 1401 Baiazid n-ar fi fost obligat sa raspunda unui alt pericol venit din stepele Asie: Tamerlan.

In tot acest interval turcii si-au consolidat cuceririle si au obtinut noi victorii in Europa rasariteana. Otomanii au cucerit apoi şi despotatele, Prilep (1395) şi Velbazhd (1372).

Intr-un loc neidentificat numit in cronici Rovine are loc la 10 octombrie 1394 prima confruntare directa dintre Imperiul Otoman si Tara Romaneasca. Se pare ca victoria a fost a valahilor dar in anul urmator in mai 1395, turcii au revenit reusind sa-l indeparteze pe Mircea cel Batran (1386-1418). In locul sau a fost pus un fiu al lui Dan al II-lea (fratele sau), Vlad Uzurpatorul care accepta plata tributului si suzeranitatea turca. Mircea revine insa pe tron si participa alaturi de oastea munteana la batalia (cruciada) de la Nicopole din 25 septembrie 1395. Rezultatul a fost insa dezastruos pentru cruciati a caror tactica de lupta este depasita in raport cu cea a otomanilor

Pentru participarea la batalie, a tarului de Vidin, Stratsimir care era vasal turcilor, alaturi de cruciati, bulgarii si-au pierdut si ei independenta. Vidin a căzut în cele din urmă în mâinile otomanilor conduşi de Baiazid I, ca pedeapsă pentru rolul lor în desfăşurarea ostilităţilor.

Tavalugul otoman a fost oprit numai gratie mongolilor lui Tamerlan (sau Timur Lenk)care au reusit sa castige batalia de la Ankara din 1402 si sa-l faca pe Baiazid prizonierul lor. Vreme de mai multi ani in Balcani a fost liniste.

de Voicu Hetel

Revolutia greaca

Revolutia greaca

In prima jumate a secolului al XIX lea putem discuta despre formarea constiintei nationale a popoarelor din Balcani. Grecii nu fac, nici ei exceptie. In baza privilegiilor acordate de sultani dupa caderea Constantinopolului, in teritoriile locuite de elini functioneaza o retea bine structurata de scoli si biserici in limba nationala. Patriarhia de la Constantinopol joaca un rol fundamental in conturarea idealului national grec. In plus activitatile maritime le confera libertate de miscare si ii aduc in contact, pe multi dintre acestia, cu ideile revolutiei franceze si reformele initiate de Napoleon. Cum nostalgia vechiului imperiu bizantin persista in memoria lor colectiva, in timp se va forma o patura de negustori si oameni politici care vor actiona in mod decisiv pentru faurirea Greciei.

In 13 ianuarie 1822 Adunarea de la Epidaur avea sa proclame independenta Greciei fiind recunoscuta pe rand de marile

puteri. Imperiul otoman nu este dispus sa cedeze asa usor. Daca pana in 1825 grecii vor repurta unele succese, replica turcilor va fi pe masura. In aceasta perioada au loc si o serie de maceluri faptuite de ambele parti. In peloponez sunt ucisi peste 15.000 de musulmani. In insula Chios se estimeaza ca au fost masacrati 100.000 de crestini.

Miscarile grecilor din peninsula sunt privite cu deosebita simpatie de intreaga Europa. Se redesteapta in sanul opinieipublice interesul pentru cultura si civilizatia greaca, in conditiile aparitiei curentului romantic. Numerosi voluntari straini se inroleza de partea revolutionarilor greci. Intre acestia se afla si lordul Byron care isi va gasi de altfel sfarsitul in luptele cu turcii la Mesolonghi.

Razboiul de independenta izbucneste la 1821 printr-o mare insurectie, la chemarea arhiepiscopului de Patra. Moreea este ocupata. In Atena, garnizoana otomana este blocata pe Acropole iar in Tessalia si in alte regiuni locuite de greci au loc miscari similare. Pe punctul de a fi infranti de entuziasmul grecilor, sultanul Mahmud al II lea (1808-1839), apeleaza la ajutorul lui Mehmet Ali, stapanitorul Egiptului. Vasal al imperiului otoman, acesta isi crease, cu sprijin francez, o armata si o flota moderne, iar economia sa cunoscuse o crestere continua. Interventia sa aproape ca adusese victoria turcilor in pofida rezistentei grecesti de la Missolonghi (1826). Este momentul in care intra in scena marile puteri. Mai intai in plan diplomatic, apoi in plan militar Anglia, Franta, Prusia si Rusia intra in tabara grecilor. Flota turco-egipteana este zdrobita la Navarino (1827) deschizindu-se astfel drumul pentru recunoaterea independentei Greciei. Prin tratatul de la Constantinopol din iulie 1832, imperiul otoman a recunoscut existenta Greciei.

Razboaiele balcanice si Cadrilaterul

Cauze principale

Razboaiele balcanice s-au datorat dorintei tinerelor state nou aparute in Peninsula Balcanica de a-si imparti posesiunile otomane in Europa. Desteptarea constiintei nationale, pe fondul slabiciunii acute de care dadea dovada, de multa vreme incoace, Imperiul Otoman, au determinat Bulgaria, Serbia, Muntenegru si Grecia sa-si uneasca fortele. Daca pana in 1912 au existat destule disensiuni si chiar conflicte armate intre acestea, legate de diferende teritoriale, cum este cel din 1885 dintre Bulgaria si Serbia, iata ca se ajungea la o intelegere. Astfel, dupa incheierea unui acord sarbo-bulgar la 29 martie 1912, urmeaza parafarea unei intelegeri greco-bulgare la 29 mai 1912 si in cele din urma si alaturarea Muntenegrului.

Primul razboi balcanic

Momentul izbucnirii luptelor are loc in contextul in care otomanii se chinuiau sa obtina o incetare a razboiului contra Italiei care se visa mare putere coloniala.

Dupa ce in prealabil are loc o mobilizare generala a aliatilor, conflictul este declarat deschis. Romania accepta sa pastreze o neutralitate binevoitoare in schimbul participarii la o viitoare conferinta de pace in care sa-si poata face ascultate doleantele. Turcii abia iesiti dintr-un razboi trec la o noua mobilizare. Nu pot face fata aliatilor care, spre mirarea Europei intregi,  avanseaza rapid. Bulgarii sunt aproape de Constantinopol, grecii ocupa Salonicul, sarbii invadeaza nordul Macedoniei, iar muntenegrenii asediaza orasul Scutari din Albania.

Conferinta de la Londra

La 3 decembrie 1912 se semneaza armistitiul cu Bulgaria iar la 30 mai 1913 are loc Conferinta de la Londra. Situatia imperiului era grava. Pierdusera intreaga Europa cu exceptia Constantinopolului si a unei fasii adiacente. Muntenegrul care cucerise Scutariul primeste districtul Novi Pazar ca ii separa de Serbia. Albanezii isi castigau independenta. Grecia castiga insula Creta impreuna cu teritoriile ramase neanexate din Epir si Tessalia. Serbia primeste o parte din Macedonia, restul fiind impartit de Grecia si Bulgaria. Tratatul de la Londra nu i-a multumit insa pe bulgari, care prin mijlocirea tarului Ferdinand, care nu ezita sa pozeze in tinuta bizantina, se visau drept fauritori si restauratori ai vechiului Imperiu Bizantin. In plus mai exista si obsesia tratatului de la San Stefano cand Bulgaria obtinuse 180.000 de kilometri patrati si iesire la marea Egeee care nu dadea pace nationalistilor bulgari. Macedonia trebuia sa le revina in totalitate sub temeiul ca limba vorbita de localnici e mult mai apropiata de bulgara decat de sarba sau greaca.

Al doilea razboi balcanic

In consecinta, Bulgaria va porni la razboi contra vechilor aliati fara a mai da o declaratie in prealabil. Pentru ei, consecintele vor fi dezastruoase, chiar daca intr-o prima faza, se parea ca-i vor bate pe sarbi si pe greci. Razboiul se termina dupa 15 zile odata cu intrarea in scena, total surprinzatoare, a armatei romane. Bulgaria lovita din trei parti capituleaza fara sa mai opuna vreo rezistenta.

Pacea de la Bucuresti

Pacea de la Bucuresti 29 iulie/ 10 august 1913 va consfinti infrangerea Bulgariei si o retrasare a granitelor. Romania obtine sudul Dobrogei sau Cadrilaterul care va fi organizat in doua judete: Durostor si Caliacra cu resedinte la Bazarcic si Silistra. Turcia reuseste sa profite de contextul creat recucerind Adrianopolul ocupat de bulgari in primul razboi balcanic. Visul romanilor de la sud de Dunare de a se uni intr-un stat organizat dupa sistemul cantoanelor, asa cum preconiza Societatea Culturala Macedo-Romana, nu s-a materializat. De asemenea, nici aparitia unui stat albanezo-roman, teza sustinuta de Titu Maiorescu, presedintele Consiliului de ministri, nu s-a bucurat de sustinerea marilor puteri. In ceea ce-i priveste pe Macedoneni, nici ei nu au avut mai mult noroc. O Macedonie a macedonenilor nu era pe placul nimanui in Balcani.

Concluzii

Razboaiele balcanice au consfintit sfarsitul influentei “omului bolnav al Europei”, Imperiul Otoman, in Balcani. Cea mai mare parte a posesiunilor sale europene au revenit la stapanii lor de drept. Intre aliati a ramas insa o stare de animozitate profunda cauzata de nemultumiri legata de modul cum fusesera impartite teritoriile castigate. Romania a obtinut un teritoriu asupra caruia nu se putea lauda ca avea mai multe drepturi decat altii si care ii va aduce nenumarate necazuri. Sudul Dobrogei, dupa cum o arata statisticile vremii sunt locuite in mare majoritate de turci si tatari.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2011.

Go to Top