Cantareata cheala de Eugen Ionescu

Prima “antipiesa” a dramaturgiei universale

La 11 mai 1950 la Theatre des Noctambulers avea loc premiera spectacolului “Cantareata cheala” si lua nastere, dupa cum considera majoritatea criticilor, teatrul de avangarda. Botezata initial “Ora de engleza”, “Big-Ben folies”, “O ora de engleza”, “Naissance de la Cantarice”, piesa era o traducere si o adaptare pentru limba franceza a piesei romanesti “Englezeste fara profesor” scrisa in 1948. Titlul de “Cantareata cheala” l-a primit intamplator, ca urmare a unei greseli facute de un actor in timpul repetitiilor. Iata cum reda Ionescu episodul: “Recitand monologul Guturaiul, unde era vorba intamplator de o invatatoare blonda (institutrice blonde), Henri-Jacques se insela si pronunta cantareata cheala (cantatrice chauve). Iata titlul piesei!” [1]

Cantareata cheala nu s-a dorit a fi o parodie a mic burghezului britanic, arata Ionescu, ci mai degraba, ambitia de a le

Domnul Martin si Mary (Dana Dumitrescu) in Cantareata cheala (1999) pe scena teatrului Excelsior

transmite “contemporanilor mei adevarurile esentiale de care ma facuse sa devin constient manualul de conversatie franco-engleza”[2] Fraze intregi din manualul de invatare a limbii engleze au fost convertite in dialog teatral. Dramaturgul a incercat si a reusit sa scrie o parodie de piesa, o comedie a comediei. Adevaruri de tipul: “tavanul e sus, podeaua e jos”[3] asternute pe hartie si combinate in mod ingenios cu altele de acelasi “calibru” produc efecte hilare. Rezultatul este o falsa comedie bulevardiera, o farsa pe care autorul o joaca publicului. Anti-piesa ionesciana, botezata asa chiar de el, nu are o intriga, dar paradoxal, are actiune si ritm, “o progresiune abstracta”.

Antiteatrul s-a nascut din dorinta de a se renunta la tematica, ideologie, realism-psihologic si filosofie. Ionescu inventeaza libertatea absoluta prin renuntarea la prejudecati si reguli. Marele sau talent consta in faptul ca ii permite actorului o libertate deplina in improvizatie, lucru intalnit poate doar in commedia dell’arte sau la Carlo Gozzi.

Marele talent al lui Eugen Ionescu consta in faptul ca a putut sa surprinda in opera cateva din trasaturile fundamentale ale existentei cotidiene, reusind sa le redea intr-o forma inedita. Acesta vedea in lipsa de comunicare si in imposibilitatea de a relationa principalele cauze pentru care oamenii traiesc unul alaturi de altul fara ca, in mod paradoxal, sa se poata auzi sau vedea. Tragedia limbajului, cum a denumit-o Ionescu, ii face pe noneroii sai sa monologheze, dand impresia ca poarta un dialog. “Cei din familiile Smith si Martin nu mai stiu sa vorbeasca, pentru ca nu mai stiu sa gandeasca, pentru ca nu mai stiu sa se emotioneze, nu mai au pasiuni, nu mai stiu sa existe, pot deveni oricine, orice, deoarece, nefiind, ei nu sunt decat ceilalti, lumea impersonalului, pot fi schimbati intre ei: putem sa-l punem pe Martin in locul lui Smith si nu se va baga de seama”[4]

Absenta semnificatiei dialogurilor purtate de personaje produce o alienare a limbajului si o descompunere progresiva accentuata spre final, in scena XI. Proverbe inversate caraghios “Cel care vinde azi un bou, maine va avea un ou”, nonsensuri: “Painea este un arbore, in timp ce painea e tot un arbore, iar din stejar se nate un stejar, in fiecare dimineata in zori”, adevaruri fundamentale: “Fiecare cu soarta lui”, banalitati si absurditati: “Te poti aseza pe un scaun, cand scaunul nu are perspectiva”, se incruciseaza nerezultand nimic inteligibil. Dialogul se dezintegreaza, replica ajungand sa fie golita de semnificatie: “Doamna Martin: Bazar, Balzac, Bazaine! Domnul Martin: Bizar, berar, budoar!”[5] Acelasi lucru se intampla si cu cuvintele, care se transforma in vocale, consoane si onomatopee.

Cantareata cheala, ca toate piesele “noului val” a razbatut cu greu in dramaturgie, dupa ce a fost respinsa de numeroase companii teatrale. Stilul nonconformist ionescian a fost greu acceptat atat de critica, cat si de marele public. Poate din dorinta de a se lasa descifrat si inteles dramaturgul s-a facut teoreticianul operei sale. De remarcat este faptul ca niciunul dintre marii creatori de teatru absurd de limba franceza, nu era francez. Ionesco era roman dupa tata, Samuel Beckett, irlandez iar Adamov, armean.

Rezultatul premierei din 11 mai a fost se pare dezastruos, conform prestigiosului cotidian Le Figaro din 13 mai 1950. Iata comentariul acid al lui J.P. Jeener referitor la Cantareata cheala: “Este vorba, precizeaza autorul, de o antipiesa… Se vede de aici ce vrea sa aiba provocator aceasta definitie, se vede mai putin ce vrea ea sa spuna… Ducandu-te s-o vezi, intelegi: este singura expresie justa pe care a gasit-o dl. Ionesco, cu sau fara ajutorul dictionarului. […] Si acum, sa admiram curajul supraomenesc al celor care, ara o greseala, au retinut, interpretat, incarnat, sublimat antitextul dlui Ionesco. Ce nu vor face ei in ziua in care, impinsi de cuceririle lor si de exaltantul parfum al meleagurilor noi, il vor descoperi pe Moliere sau pe Vitrac?” [6]. Doi ani mai tarziu, Le Figaro litteraire, scrie Ionesco, considera spectacolul sau drept cel mai inteligent si insolent pe care il poate vedea cineva care iubeste teatrul.

 

Doamna Martin (Eliza Judeu), Capitanul de Pompieri (Cristian Boeriu) si Domnul Martin (Voicu Hetel) in Cantareata cheala (1999)

Subiectul piesei

Anti-piesa lui Ionescu, se caracterizeaza printr-o intriga circulara, in cadrul careia nu exista o evolutie reala. Atentia spectatorului e captata de calitatea si ritmul dialogului. Elementele care constituie firul actiunii sunt extrase din viata cotidiana. Dl. si Dna. Smith locuiesc in imprejurimile Londrei, intr-o casa englezeasca, cu fotolii englezesti. Intr-o tacere englezeasca, in fata unui foc englezesc, “dl. Smith, englez, in fotoliul sau englezesc si in papucii sai englezesti, isi fumeaza pipa sa englezeasca si citeste un ziar englezesc”[7], in timp ce dna. Smith “englezoaica, carpeste ciorapi englezesti”[8]. Pendula bate de saptesprezece ori inainte ca dna. Smith sa remarce: “Iata ca s-a facut noua”[9] Intreaga descriere, ca si repetarea obsesiva a unor cuvinte din aceeasi familie lexicala au aici darul de a sugera monotonia.

Moartea lui Bobby Watson descoperita de dl. Smith in ziarul “englezesc” intrerupe lunga dizertatie a dnei. Smith pe teme cinei si a iaurtului traditional bulgaresc. Stirea senzationala pare ca va scoate intriga din banalul cotidian. Se dovedeste, insa, pe parcursul unui dialog de un comic absurd ca Bobby Watson care este si cel mai frumos cadavru din Marea Britanie, era mort de doi ani, iar inmormantarea avusese loc in urma cu un an si jumatate. Spectatorii afla ca sotia, cei doi copii, unchiul, matusa, varul, tatal si multe alte rude ale defunctului se numesc Bobby Watson. Discutia cuplului se sfarseste intr-o cearta izbucnita din nimic, intrerupta de aparitia servitoarei Mary care dupa ce se prezinta anunta sosirea sotilor Martin.

Aparitia familiei Martin nu aduce nici o schimbare in dinamica actiunii. Asemeni familiei Smith sunt fiinte vidate de caracter, “intersanjabile, prin absenta unui eu definitoriu, intra in acelasi flux cotidian al flecarelii, specifice insului neautentic, condamnat la anonimat”.[10] Personajele sunt indivizi fara chip, paiate, parodii si prin urmare, intersanjabili. Familia Martin poate lua locul familiei Smith cu usurinta, pentru ca nimic nu-i deosebeste.

Flecareala cuplului Martin este paradoxala. Le pare ca se cunosc dar nu sunt siguri. Descopera treptat ca vin din Manchester, ca au luat acelasi tren, la aceiasi ora, spre Londra in urma cu vreo cinci saptamani. Sirul coincidentelor este tot mai mare, au calatorit la clasa a doua desi asa ceva nu exista in Anglia, au stat in acelasi vagon, fata in fata iar la Londra stau amandoi pe strada Bromfield la numarul 19, la etajul 5, apartamentul 8. Asemanarile il fac pe d-nul Martin sa exclame in fata unei d-ne Martin nu prea convinsa: “locuim in aceeasi incapere si dormim in acelasi pat”[11]. Incapacitatea d-nei Martin de a-si aminti ceva in legatura cu presupusul ei sot il determina pe d-nul Martin sa arunce si ultimul argument in favoarea teoriei sale: “Am o fetita, fetita mea locuieste cu mine, scumpa doamna. Are doi ani, e blonda, are un ochi alb si un ochi rosu, e foarte frumoasa, se numeste Alice, scumpa doamna”[12] Cum si d-na Martin are un copil identic, cei doi concluzioneaza ca sunt sot si sotie.

In scena V, aparitia servitoarei si marturisirile ei darama argumentatia d-nului Martin. Copilul sau nu este acelasi cu cel al d-nei Martin, pentru ca fetita lui are ochiul alb in stanga si cel rosu in dreapta. La incheierea monologului sau, servitoarea isi marturiseste adevarata identitate: “Adevaratul meu nume este Sherlock Holmes”[13]

Scena VII ii aduna laolalta pe membrii celor doua familii. Discutiile lor sunt de o banalitate iesita din comun, pentru ca eroii nu au ce sa-si spuna. Asa se explica si numeroasele taceri penibile sugerate de dramaturg. Aparitia capitanului de pompieri, in scena imediat urmatoare aduce un plus de prospetime dialogului, chiar daca progresia intrigii stagneaza. Acesta este prin aparitia si scopurile sale ilogice intruchiparea absoluta a anti-eroului absurd.

In incercarea de a calma spiritele, de a opri dezlantuirea violentei ce mocneste de la sosirea familiei Martin, Capitanul de Pompieri incepe sa spuna anecdote, in fapt povestioare ciudate despre vitei care fata vaci, caini care imita cocosi, cunoscute de interlocutorii sai. Totul culmineaza cu lungul, monotonul si neinteligibilul monolog despre guturai.

O noua aparitie a servitoarei in scena IX le tulbura armonia atunci cand vrea sa spuna si ea o anecdota. Mary “cea infiorator de incapatanata” decide impotriva vointei tuturor sa recite un poem inchinat focului, in onoarea Capitanului. Dupa evacuarea fortata a servitoarei, Capitanul isi anunta plecarea pretextand un incendiu planificat sa izbucneasca in trei sferturi de ceas si saisprezece minute precis, in celalalt capat al orasului.

Piesa se incheie la fel cum a inceput, dar locul si replicile Smith-ilor sunt acum ale familiei Martin. Intriga circulara face posibila repetarea piesei la infinit. Cantareata cheala n-are nevoie de un sfarsit “sau trebuie sa aiba mai multe deoarece este expresia eterogenitatii”[14]. Multitudinea de finaluri pentru antipiesa, Ionescu o explica prin faptul ca nu scria dupa un plan bine stabilit, motiv pentru care desfasurarea evenimentelor se contura pe masura ce scria. In “Englezeste fara profesor” finalul este violent, sunt macelariti spectatori. Un alt final posibil, dupa spusele lui Ionescu, era ca in timpul certei celor doua cupluri, Mary sa apara din nou si sa anunte ca cina este gata. Scena urma sa se goleasca, pentru ca la auzul unor huiduieli sa fie invadata de directorul teatrului, un comisar si cativa jandarmi. Acest sfarsit necesita, insa colaborarea a inca 7-8 actori, ceea ce ar fi impus cheltuieli mult prea ridicate.

Un alt final posibil ar fi fost ca in timpul certei, servitoarea sa vesteasca sosirea autorului. Actorii urmau sa-si intrerupa jocul, sa se alinieze si sa-l aplaude pe dramaturg. Autorul trebuia sa se apropie vioi, apoi aratand pumnul sa le strige spectatorilor: “Banda de pungasi, o sa va jupoi”[15]

La cinci decenii de la aparitie, Cantareata cheala reuseste sa ramana actuala, valoarea si originalitatea sa fiind pe deplin recunoscute pretutindeni in lume. Ionesco, chiar daca si-a scris in franceza cea mai mare parte a operei sale ramane, cu siguranta, unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai culturii romane in lume.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2011.


1 Eugen Ionescu, Note si contranote, Humanitas, p.194

2 idem, p.189

3 Eugen Ionescu, Teatru vol.1, Cantareata cheala, p.43

4 Eugen Ionescu, Note si contranote, Humanitas, p.194

5 Eugen Ionescu, Teatru vol.1, Cantareata cheala, p.71

6 Eugen Ionescu, Intre viata si vis – convorbiri cu Claude Bonnefoy, p.185

7 Eugen Ionescu, Teatru vol.1, Cantareata cheala, p.5

8 Eugen Ionescu, Teatru vol.1, Cantareata cheala, p.5

9 Eugen Ionescu, Teatru vol.1, Cantareata cheala, p.5

10 Romul Munteanu; Farsa tragica, p.63

11 Eugen Ionescu, Teatru vol.1, Cantareata cheala p.18

12 idem, p.18

13 idem, p.20

14 Eugen Ionescu, Intre viata si vis – convorbiri cu Claude Bonnefoy, p.71

15 Eugen Ionescu, Note si contranote, Humanitas, p.196

 

Related Post

Carlo GoldoniCarlo Goldoni

Omul Carlo Goldoni In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, valoare dramaturgiei italiene este de o calitate indoielnica. Scena este dominata de teatrul comediei dell’arte care a insemnat enorm in