10 lucruri pe care nu le ştiai despre Ştefan cel Mare

Despre Ştefan cel Mare s-a scris enorm. Este una dintre cele mai reprezentative figuri ale istoriei noastre cu o domnie ce se întinde pe o jumătate în veac într-o perioada foarte tulbure pentru răsăritul Europei. Venirea sa la tron coincide aproape cu căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor, fapt ce a influenţat serios cursul istoriei ţărilor române. Ştefan a ştiut însă să se menţină făcând alianţe şi câştigând războaie reuşind astfel să intre în conştiinţa contemporanilor, personalitatea şi faptele sale căpătînd în multe cazuri o aură de legendă. Este dificil să scrii despre el fără să repeţi ce au spus deja alţii. Cu toate acestea, există multe neadevăruri, mituri şi aiureli legate de Ştefan ori de faptele sale despre care m-am decis să scriu. Am selectat mai jos 10 lucruri mai puţin cunoscute despre el. Sper să le găsiţi interesante.

1.            A fost Ştefan cel Mare şi un mare Casanova?

Un mit foarte la modă în ultimii ani este acela că voievodul moldovean nu a fost uşă de biserică şi că îi cam fugeau ochii după fete. Scrierile vechi se cam bat cap în cap atunci când vine vorba să ne spună câte neveste oficiale şi câte ibovnice a avut. Cert este următorul lucru: Ştefan a înţeles că soarta sa şi a Moldovei depind de cum va duce războaiele, cum îşi va izola duşmanii cum şi îşi va alege aliaţii. Una din pârghiile sale pentru a dobândi o cât mai mare influenţă a fost aceea de a-şi alege mirese de neam mare care să-i ridice prestigiul şi să-i sporească numărul aliaţilor în caz de primejdie. O enumerare scurtă ne spune că a avut 4 soţii: O anume Maruşca, Evdochia de Kiev, Maria de Mangop şi Maria Voichiţa. Cât priveşte aventurile, printre cuceririle consemnate de cronicari se numără o anume Călţuna din Brăila şi o pescăriţă pe nume Maria din Hârlău. Un articol interesant despre femeile din viaţa lui Ştefan cel Mare găsiţi aici.

2.            A ieşit până la urmă Ştefan învingător în faţa turcilor?

Majoritatea istoricilor medievişti sunt de acord cu ideea că după pierderea controlului Mediteranei orientale, principala rută maritimă ce lega Europa de Orient trecea prin Marea Neagră şi implicit prin Moldova. Cel mai important drum al mirodeniilor trecea prin Constantinopol, Adrianopol şi ajungea la Chilia şi Cetatea Albă. De aici caravanele traversau Moldova, intrau pe teritoriul polonez la Lwow şi ajungeau la Marea Baltică. Ştefan a înţeles că pentru a obţine taxe din acest trafic de mărfuri era vital să deţină controlul asupra porturilor Chilia şi Cetatea Albă. Numai că, în 1484, turcii cuceresc Chilia la 15 iulie şi Cetatea Albă la 9 august. Teritoriile din jurul celor două cetăţi port devin raiale şi nu vor mai putea fi cucerite de domnitor. Moldova pierdea astfel cea mai importantă sursă de venit iar Ştefan va prefera să îngheţe conflictul cu otomanii după tentativa nereuşită din 16 noiembrie 1485 de a recuceri Chilia. Plata tributului se va relua iar cuantumul acestuia va creşte constant în anii următori. Dacă facem un bilanţ la rece asupra conflictului turco-moldovean vedem că marii pierzători am fost noi şi nu turcii cum ne lasă să credem filmele noastre istorice sau unele cărţi.

3.            Cum arăta în realitate Ştefan cel Mare?

Imagini cu Ştefan cel Mare nu s-au păstrat prea multe. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au început să apară şi primele tablouri în care era înfăţişat domnitorul. Tot atunci apar şi primele statui. Neavând prea multe surse de inspiraţie fiecare artist l-a reprezentat pe domn după cum i s-a năzărit. Tablourile lui Constantin Lecca şi ale pionierului fotografiei Carol Popp de Szathmary îl înfăţişau pe Ştefan cu barbă. La fel apare acesta şi în litografiile lui Gheorghe Asachi  inspirat pare-se dintr-o pictură pe pânză semnată de Vasile Popovici, aflată la mănăstirea Putna. Aceştia, la rândul lor l-au inspirat pe un sculptor francez, pe nume Emmanuel Fremiet care primise comanda de a-l imortaliza pe Ştefan. Aşa se face că astăzi avem la Iaşi o statuie a domnitorului cu o barbă impunătoare.

Conform majorităţii cercetătorilor, adevăratul chip al domnitorului este acela care apare în Tetraevangheliarul de la Humor din anul 1474. Grigore Ureche realizează şi primul portret al domnitorului moldovean: „Fost-au acest Ştefan Vodă un om nu mare de statu,mânios şi de grabă varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie, însuşi se vârâia, că văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde îl biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut gios să rădică de-asupra biruitorilor”.

4.            Cine a pus piatră de temelie mănăstirii Putna?

Ne-am obişnuit să credem că Ştefan cel Mare a dus-o vreme de 47 de ani cât a domnit numai în bătălii pe care le-a câştigat. Şi de bucurie, ca tot creştinul drept credincios, Ştefan mai trântea câte o mănăstire. Lucrurile nu au stat însă chiar aşa. În ceea ce priveşte stilul şi tipul construcţiilor, domnia lui Ştefan cel Mare se împarte în două etape distincte: epoca realizării unui sistem defensiv pentru Moldova constând într-o salbă de cetăţi şi fortificaţii menite să protejeze ţara de atacurile vecinilor şi epoca ridicării mănăstirilor moldoveneşti, azi intrate în patrimoniul UNESCO. Epoca cetăţilor se întinde pe o perioada de 30 de ani între 1457-1487. Epoca mănăstirilor începe după această perioadă şi se încheie odată cu moartea voievodului. Există însă o singură mare excepţie: mănăstirea Putna. Potrivit documentelor, lucrările au început în 1466 şi s-au încheiat în 1469. Cronicarul Nicolae Costin ne oferă însă un amănunt interesant. Potrivit lui, întemeietorul legendar al Moldovei, Dragoş-vodă ar fi construit o biserică de lemn la Volovăţ, pe care Ştefan cel Mare ar fi mutat-o ulterior la Putna. Pe la jumătatea secolului al XIV, urmaşii lui Dragoş sunt alungaţi de Bogdan şi după părerea istoricilor el este cel care ar fi pus bazele lăcaşului religios de la Putna.

În realitate însă, ca în multe alte cazuri, vezi cetăţile spre exemplu, Ştefan nu începe de la 0 ci pe locul unde se înălţa deja o biserică, dacă nu cumva chiar o aşezare monahală de dimensiuni mai modeste decât cea pe care avea să o ridice el.

Poate cea mai cunoscută dintre mănăstirile lui Ştefan este Putna, locul în care se află înmormântat domnitorul şi familia acestuia.

5.            Niciuna dintre cetăţile lui Ştefan nu a căzut ca urmare a înfometării?

În secolul al XV-lea, o cetate cu ziduri groase, apărată de o garnizoană numeroasă şi bine instruită era greu de cucerit. Tunurile existente nu aveau performanţe deosebite. Pentru a pune mâna pe o aşezare fortificată existau trei căi: un atac prin surprindere, cucerirea prin luptă utilizând mijloace de asediu (berbeci, turnuri de asediu, escaladarea, minarea zidurilor, străpungerea zidurilor cu lovituri de tun) şi încercuirea şi înfometarea apărătorilor până când aceştia alegeau să se predea.

De-a lungul domniei sale, Ştefan cel Mare a fost preocupat să-şi asigure securitatea în raport cu vecinii săi construind cetăţi şi întăriri menite să oprească năvălirile acestora şi să câştige timp pentru a-şi aduna oastea şi a organiza apărarea. Un inventar al acestor cetăţi găsiţi aici. Modul în care acestea au fost construite, iscusinţa părcălabilor desemnaţi să se ocupe de apărarea şi aprovizionarea acestora a făcut ca niciuna dintre cetăţile moldoveneşti asediate în vremea lui Ştefan să nu poată fi cucerită prin înfometarea garnizoanei. Chilia şi Cetatea Albă ar fi putut rezista încă multă vreme asediului otoman din 1484 dacă nu ar fi apărut trădarea celor desemnaţi să le apere care au preferat să depună armele în schimbul promisiunii că nu vor păţi nimic.

6.            Ştefan cel Mare era amic bun cu Vlad Ţepeş?

Dacă ar fi să ne luăm după cum începe domnia lui Ştefan am putea spune că da. Acesta câştigă bătălia de la Doljeşti din 1457 împotriva lui Petru Aron ajutat de un corp de oaste de circa 6000 de oameni pus la dispoziţie de Vlad Ţepeş. Lucrul pe care nu vi-l spun filmele istorice din perioada comunistă şi nici majoritatea cărţilor de istorie este că între cei doi domnitori s-a dat o luptă aprigă. Miza a fost cetatea Chilia pe care o deţinuse Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan. De ce era importantă Chilia am mai spus-o. Ca şi Cetatea Albă, acest port aducea venituri mari din taxe vamale pentru că pe aici tranzitau cantităţi importante de marfă aduse din Orient. Scopul lui Ştefan era acela de a prelua cetatea şi de a deturna drumul comercial al Brăilei pe unde veneau negustorii braşoveni şi de a obţine controlul comerţului la Marea Neagră. Acesta este şi motivul pentru care domnul Moldovei va incendia şi distruge două importante noduri comerciale ale Munteniei, Brăila şi Târgul de Floci. Şi acum urmează marea surpriză. În 1462, Vlad Ţepeş era campionul luptei antiotomane. Mai ţineţi minte de la ora de istorie atacul nocturn întreprins de Ţepeş şi oamenii săi care îmbrăcaţi în straie turceşti au pătruns în tabăra otomană provocând haos în rândul acestora? Ei bine printre aliaţii turcilor cine credeţi că se află? Chiar Ştefan cel Mare care sprijinit de flota otomană asediază în acel an 1462, cetatea Chilia. Faptele sunt consemnate de cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil de la care aflăm că asediul nu a reuşit. De aici avea Ştefan să se aleagă cu o rană la picior, produsă de o ghiulea, rană ce avea să-l chinuie tot restul vieţii.

7.            Era Ştefan cel Mare la fel de crud ca şi vărul sau?

Dacă îl raportăm pe Ştefan cel Mare la vremurile noastre, avem de-a face cu un tip temperamental, neortodox, dur, violent, etc. fapt atestat şi de Ureche. Numai că la vremea aceea, a-ţi căsăpi adversarii, a-i descăpăţâna ori a-i trage în ţeapă  e un gest perfect normal mai ales dacă ai de-a face cu boieri care se ţin de “hiclenii”.

O cronică despre care istoricii de la noi vorbesc mai puţin este Cronica moldo-germană. (mai multe despre cronici aici) Aceasta acoperă perioada 1457-1499 şi este redactată în limba germană, la curtea domnească, de un martor ocular. A ajuns la Nurnberg în 1502 când ambasadorii Moldovei căutau un doctor pentru voievod. Textul intră în posesia unui istoric şi geograf german pe nume Hartman Schedel care pune să i se facă o copie. Această copie ajunsă în depozitele Bibliotecii de Stat din Munchen avea să fie descoperită în 1911 de un istoric polonez care o publică în 1931.

Ei bine această cronică germană ne înfăţişează un Ştefan foarte asemănător în ceea ce priveşte maniera de a pedepsi inamicul, cu Vlad Ţepeş.

“Atunci s-a îndreptat Ştefan voievod cu bărbăţie împotriva lor şi Dumnezeu l-a ajutat, încât i-a nimicit cu desăvârşire, iar pe câţi i-a prins vii, i-a tras în ţeapă prin buric, cruciş unul peste altul, în număr ca la 2300. Şi a stat acolo în mijlocul lor 2 zile…” Cam aşa e povestită isprava lui Ştefan după o expediţie în Ţara Românească împotriva lui Radu cel Frumos.

Ce ziceţi însă de expediţia sa din 1470 asupra Brăilei? Iată cum descrie cronica arderea portului care concura comerţul cetăţilor moldovene:  “A trimis Ştefan Vodă asupra Brăilei, în Ţara Muntenească, şi a vărsat mult sânge şi a ars târgul cu totul şi nu a lăsat în viaţă nici copii din mame şi a despicat sânul mamelor şi a scos pe copii de el…”

8.            Bătălia de la Vaslui a fost o victorie exclusiv a moldovenilor?

10 ianuarie 1475 este data bătăliei de la Vaslui. Ştefan are între 40000 şi 50000 de oameni. Oponentul sau este nu Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului şi nici Soliman Magnificul (ăla din serialul de la Kanal D) ci beilerbeiul Rumeliei, Soliman (Există mai mulţi Solimani, după cum vedeţi. M-am contrazis însă de multe ori pe tema asta şi m-am săturat să o tot repet.) Turcii au cam 120.000 de oameni. Deznodământul e bine cunoscut şi nu voi insista. Mai multe amănunte găsiţi aici. Ceea ce nu ni se spune în filmele istorice şi manualele neglijează să menţioneze este că o pătrime din această armată victorioasă a lui Ştefan este formată din cei mai buni luptători secui (5.000) poloni (2.000) şi maghiari. O cronică lituaniană vorbeşte şi despre prezenţa a numeroşi lituanieni în oastea domnitorului.

9.            Numirea lui Ştefan cel Mare de către Papa drept “erou al creştinătăţii” – un gest de curtoazie politică?

După marea sa victorie de la Vaslui, Ştefan a înţeles că trebuie să-şi facă repede cât mai mulţi aliaţi pentru că orgoliul rănit al turcilor îi va face pe aceştia să vină din nou asupra Moldovei. În consecinţă trimite solii pentru a obţine ajutor. Papa Sixt al VI-lea într-o bulă emisă în ianuarie 1477 îl va numi pe Ştefan “atlet al lui Cristos”: “Cum deci, precum o ştiu toate naţiile pământului, neamul fără de lege al turcilor nu încetează a unelti în contra credinţei ortodoxe şi contra acelora care au primit-o în Sfântul Botez al renaşterii şi mai ales în contra iubitului fiu, nobilul bărbat, Ştefan voievod şi a stăpânirilor sale care se află în regiunile mărginaşe cu turcii, pentru că, supunându-le aceste spurcatei lor tiranii, să li se deschidă mai uşor drumul spre ţările celorlalţi creştini şi deşi sus-numitul Ştefan, ca un adevărat atlet al credinţei creştine, e dispus să reziste perfidiei şi atacurilor turcilor înşişi, totuşi, pentru susţinerea unei poveri atât de grele şi pentru a o duce la bun sfârşit, singurele lui puteri nu sunt suficiente, ci către acelea sunt necesare nu puţin averile şi ajutoarele creştinilor, care sau să contribuiasca cu bunurile date lor de Dumnezeu sau să se alăture personal, mergând să lupte în armata pregătită de însuşi Ştefan, pentru că, în sfârşit, câineasca turbare a turcilor să poată fi înfrântă şi alungată de la hotarele creştinilor şi ca să li se taie aceloraşi turci curajul şi îndrăzneala blestemată de a prigoni pe creştini.” Propaganda noastră naţionalistă a transformat acest fapt într-un argument imbatabil în retorica foarte la modă şi acum conform căreia Moldova a fost o stavilă în faţa puhoiului turcesc, noi am aparat lumea civilizată, vestul Europei de păgâni, cultura vestică a progresat datorită nouă s.a.m.d. Realitatea este cu totul alta. Cine are curiozitatea să examineze documentele papale va vedea că expresia de atlet al creştinismului sau al lui Cristos este o sintagmă des întâlnită şi nicidecum un epitet special oferit lui Ştefan. Mai mult chiar, tot atlet al lui Cristos fusese numit Iancu de Hunedoara şi câţiva ani mai târziu şi fiul său, Mathias Corvin.

Şi încă ceva pentru retorica naţionalistă. Turcii nu aveau nevoie să treacă prin Moldova pentru a bate la porţile Europei. Cine ştie să se uite pe o harta, vede foarte uşor că drumul lor trecea prin Serbia pe la sud de Dunăre către Buda şi Viena. Prin Moldova ajungeau în Polonia cu care însă, Poarta, în secolul al XV-lea, avea relaţii de pace.

10.          Spada lui Ştefan este la Istambul?

Câte săbii ori spade o fi avut Ştefan e greu de spus. Una singură s-a păstrat. Mai exact au păstrat-o turcii care au primit-o plocon de la unul dintre urmaşii lui Ştefan. Ce semn mai mare de supunere din partea Moldovei puteau să dea cârmuitorii ei decât acela de a-i da sultanului paloşul cu care Ştefan i-a cotonogit pe păgâni de le-au mers fulgii? Autorul acestui gest cred  că a fost Alexandru Ilias, fiu al lui Petru Rareş. Ca urmare a excelentelor noastre relaţii cu Turcia din ultimii ani, mai ales de când Hagi a jucat la Galata şi Lucescu le-a antrenat echipele, turcii au prins iarăşi drag de noi şi s-au hotărât să ne dea cu mult fast o replică a celebrei spade. Originalul a stat şi el vreo câteva zile la Muzeul Naţional de Artă unde am avut şansa să-l văd şi eu. Pe vremea aceea şeful guvernului era Adrian Năstase. În buna tradiţie psd-istă totul a devenit un bun subiect de propagandă. Ceea ce au uitat să menţioneze jurnalele de ştiri aservite puterii de atunci a fost că şi premierul moldovean Vasile Tarlev s-a ales şi el cu o jucărie similară.

de Voicu Hetel