Revolutia greaca

Revolutia greaca

In prima jumate a secolului al XIX lea putem discuta despre formarea constiintei nationale a popoarelor din Balcani. Grecii nu fac, nici ei exceptie. In baza privilegiilor acordate de sultani dupa caderea Constantinopolului, in teritoriile locuite de elini functioneaza o retea bine structurata de scoli si biserici in limba nationala. Patriarhia de la Constantinopol joaca un rol fundamental in conturarea idealului national grec. In plus activitatile maritime le confera libertate de miscare si ii aduc in contact, pe multi dintre acestia, cu ideile revolutiei franceze si reformele initiate de Napoleon. Cum nostalgia vechiului imperiu bizantin persista in memoria lor colectiva, in timp se va forma o patura de negustori si oameni politici care vor actiona in mod decisiv pentru faurirea Greciei.

In 13 ianuarie 1822 Adunarea de la Epidaur avea sa proclame independenta Greciei fiind recunoscuta pe rand de marile

puteri. Imperiul otoman nu este dispus sa cedeze asa usor. Daca pana in 1825 grecii vor repurta unele succese, replica turcilor va fi pe masura. In aceasta perioada au loc si o serie de maceluri faptuite de ambele parti. In peloponez sunt ucisi peste 15.000 de musulmani. In insula Chios se estimeaza ca au fost masacrati 100.000 de crestini.

Miscarile grecilor din peninsula sunt privite cu deosebita simpatie de intreaga Europa. Se redesteapta in sanul opinieipublice interesul pentru cultura si civilizatia greaca, in conditiile aparitiei curentului romantic. Numerosi voluntari straini se inroleza de partea revolutionarilor greci. Intre acestia se afla si lordul Byron care isi va gasi de altfel sfarsitul in luptele cu turcii la Mesolonghi.

Razboiul de independenta izbucneste la 1821 printr-o mare insurectie, la chemarea arhiepiscopului de Patra. Moreea este ocupata. In Atena, garnizoana otomana este blocata pe Acropole iar in Tessalia si in alte regiuni locuite de greci au loc miscari similare. Pe punctul de a fi infranti de entuziasmul grecilor, sultanul Mahmud al II lea (1808-1839), apeleaza la ajutorul lui Mehmet Ali, stapanitorul Egiptului. Vasal al imperiului otoman, acesta isi crease, cu sprijin francez, o armata si o flota moderne, iar economia sa cunoscuse o crestere continua. Interventia sa aproape ca adusese victoria turcilor in pofida rezistentei grecesti de la Missolonghi (1826). Este momentul in care intra in scena marile puteri. Mai intai in plan diplomatic, apoi in plan militar Anglia, Franta, Prusia si Rusia intra in tabara grecilor. Flota turco-egipteana este zdrobita la Navarino (1827) deschizindu-se astfel drumul pentru recunoaterea independentei Greciei. Prin tratatul de la Constantinopol din iulie 1832, imperiul otoman a recunoscut existenta Greciei.