Istoria taberelor de detentie pentru americanii cu origini japoneze

Un aspect mai putin cunoscut in istoriografie si aproape ignorat de istorici il constituie problema taberelor de detentie existente pe teritoriul american in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In aceste centre au fost detinuti pentru o buna bucata de timp un numar insemnat de cetateni nascuti in Japonia sau care aveau origini japoneze. Nici unul din acesti oameni, inchisi pe nedrept, nu a fost vreodata, in mod oficial acuzat, judecat ori condamnat pentru lipsa de loialitate vis-a vis de guvernul american. Abuzul comis asupra acestui grup etnic este cu atat mai evident cu cat persoane de nationalitate germana sau italiana, tari cu care Statele Unite s-au aflat in razboi in aceeasi perioada, nu au fost niciodata incarcerate. Este fara indoiala un episod trist si rusinos din istoria Statelor Unite, avand in vedere faptul ca s-a trecut cu nepasare peste prevederile constitutiei americane, la presiunea unor grupuri de interese si unor prejudecati rasiale. Reactia disproportionata a guvernului american fata de niste oameni pasnici se datora si emotiei puternice create in randul opiniei publice de catastrofa de la Pearl Harbor insa, discriminarea la care a fost supusa comunitatea nipona din America avea radacini mult mai vechi.

“Taramul Fagaduintei” in fata amenintarii galbene

 

Primii niponi ajung pe “Pamantul Fagaduintei” incepind cu a doua jumatate a secolului al XIX lea, insa cei mai multi sosesc dupa 1886, anul in care guvernul din arhipelag le-a permis cetatenilor sai sa emigreze in alte tari. Presiunea factorului demografic, dupa cum am subliniat in capitolele anterioare, a jucat un rol esential in acest caz. Numarul acestora este in continua crestere, mai ales dupa anexarea Hawaii-ului de catre Statele Unite in 1897. In 1900 comunitatea japoneza ajunsese la 24.000 d suflete, numai in Statele Unite. Douazeci de ani mai tarziu erau deja …110.000 din care 90% pe coasta Pacificului, unde au prosperat in asa masura incat in randul americanilor s-a creat o psihoza, acestia in numar de 120 de milioane vazindu-se izgoniti de pe continent de cei 120.000 de japonezi. Pana in 1941, numarul celor sositi depasea cifra de 100 000 numai in California, care, de un timp, nutrea un sentiment anti-japonez puternic ca rezultat al volumului de emigrari. Originile acestei uri rasiale se gasesc, fara indoiala, in faptul ca nou venitii au achizitionat in timp scurt un procent serios din terenurile arabile de pe coasta de vest fiind pe cale sa monopolizeze cultura de legume in defavoarea micilor fermieri albi.

In fata acestei adevarate “amenintari galbene” reactia Americii nu a intarziat prea mult. Se iau masuri elevii de origine nipona, chiar daca sunt nascuti pe pamant american sa mearga la scoli speciale separat de ceilalti copii albi. Mai mult, in 1920 sunt declarate ilegale mariajele cu persoane de origine mongoloida. Pentru niponi, aceasta constituie o reala problema, deoarece sunt mai numerosi barbatii decat femeile, iar gasirea unei sotii poate constitui o problema dificila. Congresul american nu votase nici o lege care sa permita naturalizarea asiaticilor, iar o lege din 1913 nu le dadea nici dreptul de a detine pamant. Pentru a putea supravietui, micii agricultori niponi sunt obligati sa-l ia in arenda. In sfarsit, ca o ultima lovitura, emigrarea a fost definitiv oprita dinspre Japonia in 1924, cand Congresul a votat “Actul de Imigrare” prin care tuturor strainilor neeligibili pentru cetatenia americana li se interzicea dreptul de a mai intra in tara. Avand statut de tolerati si nedispunind de drept de vot sau de reprezentare politica, japonezii s-au integrat, totusi in viata social economica americana fara a-si pierde identitatea culturala. Faptul ca erau diferiti de ceilalti a facut sa fie priviti cu destula suspiciune, in special pe coasta de vest, unde traiau cei mai multi dintre ei, putindu-se vorbi chiar de o traditie a anti-orientalismului. Peste 80 de procente dintre etnicii japonezi traiau in California in 1941. Cele mai mari probleme le intanpinau din partea unor grupuri de interese sau a unor organizatii rasiste albe precum: Native Sons of the Golden West, The California Grange Association, The American Legion, The Japanese Exclusion League si American Federation of Labor in California.

 

Momentul de cotitura Pearl Harbor

 

Atitudinea opiniei publice americane vis a vis de japonezi, in timpul razboiului, s-a schimbat rapid dupa 7 decembrie. Atacul de la Pearl Harbor a transformat Japonia in inamic declarat al Statelor Unite, alaturi de toti cei care jurasera credinta imparatului. In doar cateva luni toleranta opiniei publice s-a transformat in neincredere si apoi in teama irationala. La aceasta au contribuit pe deplin politicieni si grupurile de presiune mentionate, prin raspandirea de zvonuri si informatii false despre acte de sabotaj comise de comunitatea nipona. Un val de rasism si isterie invadase presa scrisa si radioul, la acestea raliindu-se si personalitati respectabile precum Walter Lippman.

Responsabilul militar pentru comandamentul coastei de vest, general-locotenentul John L. DeWitt declara ca simplul fapt ca nici un act de sabotaj nu a avut loc pana in acest moment certifica tocmai faptul ca asemenea actiuni vor avea loc. Procurorul general al Californiei, Earl Warren declara, in februarie 1942, in fata unei comisii a congresului ca a crede ca absenta actelor de sabotaj din partea populatiei japoneze este o proba de loialitate inseamna sa fi rupt de realitate. El vedea in absenta sabotajelor pana in acel moment un semn rau prevestitor deoarece actiunile coloanei a cincea ce aveau sa se petreaca fusesera pregatite la fel cum fusese planuit si Pearl Harbor. Cu alte cuvinte, loialitatea demonstrata de japonezi era proba lipsei lor de loialitate.

Culmea ironiei o reprezinta faptul ca nimanui nu i-a trecut prin cap sa ia vreo masura impotriva japonezilor-americani din Hawaii. Aflat cu 3.000 de mile mai aproape de inamic, arhipelagul putea fi lovit oricand. Cu toate acestea, aici nu a fost aplicata politica rasista de pe coasta de vest. Din contra, etnicii japonezi de aici au reprezentat un procent important din forta de munca contribuind semnificativ si la efortul capacitatii defensive. Nici aici nu s-a semnalat pe intreg parcursul razboiului un singur caz de tradare, sabotaj, spionaj, etc.

In concluzie, cum nici unul dintre niponii sositi pe continent nu era privit si recunoscut ca fiind cetatean american, s-a considerat ca ei nu pot fi loiali decat patriei mama Japonia si in nici un caz celei adoptive. Stabilirea unor masuri de securitate in regiunile de coasta si necesitatile militare au constituit pretextul oficial pentru mutarea fortata a intregului segment de populatie de etnie japoneza. In consecinta, la 19 februarie 1942 Roosvelt a semnat Ordinul Executiv 9066 ce-i dadea Departamentului de Razboi autoritatea de a desemna teritorii de pe coasta de vest din care sa excluda pe oricine ar putea sa ameninte efortul de razboi. Astfel incepe exodul japonezilor-americani spre interiorul continentului. Roosvelt a preferat sa nu tina seama de avertismentul procurorului general al Statelor Unite, Francis Biddle care a subliniat neconstitutionalitatea acestui act.

Un rol insemnat in aceasta operatiune il va juca activitatea depusa de F.B.I., care odata cu venirea la carma sa a lui J. Edgar Hoover, se transformase dintr-un brat corupt al Deprtamentului de Justitie intr-una din cele mai respectate si temute agentii din America. Presedintele Roosvelt, prin intermediul lui Hull conferise, la 25 august 1935, F.B.I.-ului autoritatea de a efectua investigatii cu privire la activitatea subversiva. Si cum nici un emigrant sosit din arhipelagul nipon nu avea cetatenie americana, el devenea automat suspect de activitati subversive. Era evident un abuz pentru ca arhivele nu au scos la lumina nici macar un singur caz de lipsa de loialitate sau act de sabotaj comis de vreun japonez in timpul razboiului. In acelasi timp, F.B.I.-ul lui Hoover calca in picioare drepturile americanilor in aceeasi masura ca si omologul Biroului din Uniunea Sovietica, N.K.V.D.-ul. Numerosi cetateni suspectati de activitati antiamericane sunt ridicati de la domiciliu, interogati si unii retinuti mai multe luni, fara a se formula impotriva lor vreo acuzatie.

Primii afectati de ordinul executiv 9066 au fost cei doua mii de japonezi rezidenti in Terminal Island. Pe 25 februarie, acestia au primit dispozitie din partea autoritatilor, ca in termen de 24 de ore sa-si paraseasca afacerile si casele si sa se mute in Los Angeles. In 2 martie, printr-o proclamatie militara, generalul DeWitt declara jumatatea vestica a Californiei, Oregon si Washington “zone militare cu arealuri specifice de excludere”. De asemenea li se comunica tuturor japonezilor-americani, si parintilor acestora nascuti in arhipelagul nipon, ca pot evacua voluntar aceste zone de excludere pentru a merge in interiorul continentului. Pe 24 martie le este restrictionat traficul pe timp de noapte si pe o raza mai mare de cinci mile. In aceiasi zi japonezii din Bainbridge Islands, statul Washington, primesc 24 de ore pentru a evacua zona. La inceputul lui aprilie intreaga comunitate nipona a inceput sa primeasca ordine de evacuare. In timp ce oamenilor din unele zone li s-au acordat cateva zile pentru a-si lichida afacerile si a-si vinde locuintele, celor mai multi li s-a acordat un termen de doua saptamani. Pierderile rezultate din faptul ca multi au fost fortati sa vanda sub pretul pietei, au fost considerabile.

Pe 2 iunie 1942 intreaga coasta de vest era declarata zona de excluziune de catre generalul DeWitt. Interesant este faptul ca in aceiasi perioada se desfasura batalia de la Midway. Dupa acest eveniment flota japoneza a incetat sa mai reprezinte un pericol serios, posibilitatea unei invazii fiind definitiv inlaturata. Cu toate ca rapoartele serviciilor secrete navale erau foarte clare in aceasta privinta, oficialitatile americane nu au renuntat la politica zonelor de excluziune sau a taberelor de detentie. Ori aceasta politica se baza tocmai pe considerentul unei necesitati militare cauzate de amenintarea unei posibile invazii. La inceputul lui iunie doar 17.000 de oameni ajunsesera, deja in lagare, insa politica de excluziune a continuat si in lunile urmatoare.

Contrar opiniei generale ca japonezii si-au acceptat soarta in mod tacit fara sa protesteze sau sa ridice semne de intrebare stau numeroasele cazuri de nerespectare a ordinelor de evacuare, de circulatie pe timp de noapte sau pe o raza mai mare de cinci mile. Unii au actionat statul in judecata pentru masurile nedemocratice si discriminatorii luate impotriva comunitatii lor. Cazurile ajunse la Curtea Suprema a Statelor Unite au fost respinse fara a fi macar cercetate invocindu-se motivul necesitatii militare, iar politica de incarcerare a unor cetateni americani in baza originii lor etnice a fost declarata ca fiind constitutionala.

 

Cetateni americani de origine japoneza in lagare

 

Manzanar, California 1 iunie 1942-21 noiembrie 1945

La 12 august, deportarea fusese realizata cu succes; 110.000 de etnici japonezi, dupa unele surse, 120.000 dupa altele, fusesera mutati de pe coasta de vest in interiorul continentului in 10 lagare permanente de detentie. Dintre acestia, conform lucrarii coordonate de John Tateishi “And justice for all – An Oral History of the Japanese American Detention Camps” , aproximativ 77.000 erau cetateni americani, nascuti si crescuti pe teritoriul Statelor Unite. Primul lagar permanent, deschis la 25 martie 1942 in Owens Valley, California fusese Manzanar. Tot in Caifornia se afla si Tule Lake. Poston si Gila River sunt in Arizona, Jerome si Rohwer in Arkansas, Topaz in Utah, Heart Mountain in Wyoming, Minidoda in Idaho si Amache in Colorado. In spatiul relativ restrans al fiecaruia dintre cele zece centre vor fi inghesuiti pentru urmatorii doi sau trei ani intre 10.000 si 18.000 de barbati, femei si copii. Pentru administrarea lor a fost creata o agentie civila denumita Autoritatea de Realocare de Razboi (War Relocation Unit – WRA). Cei, relativ putini care scapasera politicii nedrepte duse de guvernul american, isi abandonasera bunurile si se refugiasera mult in interiorul tarii.

Printre cei fortati sa se mute in mod abuziv se gasesc si destule femei albe caucaziene casatorite cu barbati de etnie japoneza, dar care au preferat sa-si urmeze familia in prizonierat. Se inregistreaza si cazuri aberante: copiii orfani din Alaska, atunci teritoriu al Statelor Unite, erau expediati pe coasta si internati fie si numai daca aveau o saisprezecime sange japonez.

Conditiile de viata, in lagare, nu sunt dintre cele mai bune. Oamenii traiesc grupati in baraci insalubre, inconjurati de garduri din sarma ghimpata, turnuri de supraveghere dotate cu reflectoare de mare putere si paziti de garzi militare inarmate. Mancarea este putina si de multe ori proasta. Conditiile climaterice sunt aspre, cu vanturi reci si zapezi iarna si furtuni de nisip si zapuseala vara. Putine familii reusesc sa ramana, de la inceput, in acelasi centru de detentie, cele mai multe se reunesc ulterior, in anii ce vor urma. Functioneaza o piata neagra care umple golurile existente in alimentatie. O descriere a modului cum aceasta functioneaza este ilustrata in romanul autobiografic scris de Jeanne Wakatsuki Houston si James D. Houston “Farewell to Manzanar”. Pentru a-si rotunji veniturile cei mai multi se angajeaza sa presteze diverse munci pentru efortul de razboi american.

Primele probleme majore apar in toate cele zece centre de detentie odata cu initiativa autoritatilor de ai chestiona pe toti adultii, barbati si femei in problema loialitatii lor fata de America. Formularul, care avea sa fie cunoscut printre rezidentii lagarelor sub numele de “chestionarul de loialitate” continea doua intrebari care au cauzat o mare agitatie si emotie. Prima il intreba pe repondent daca “doreste sa serveasca in cadrul armatei Statelor Unite, in misiuni de lupta” iar a doua, daca, dupa ce a jurat credinta Americii va renunta la orice forma de ascultare si supunere pentru imparatul Japoniei. Daca la prima chestiune majoritatea ar fi raspuns cu un da hotarat, cea de-a doua i-a divizat in doua tabere, deseori in cadrul aceleiasi familii. Nu exista cale de mijloc. Nu puteai alege sa fii decat fie in tabara americana si impotriva patriei mama, fie de partea imparatului si impotriva tarii de adoptie. Intrebati daca doresc sa lupte de partea Statelor Unite, in timp ce le erau negate cele mai elementare drepturi si primeau tratamentul prizonierilor de razboi, multi tineri au reactionat cu indignare. Au fost numeroase cazurile in care cetateni americani de origine nipona nascuti si crescuti pe pamant american, care nu-si vazusera niciodata tara de origine, Japonia, si nu-i vorbeau nici macar limba, au raspuns cu nu-nu la ambele intrebari. Acestia au fost cu totii trimisi in centrul de la Tule Lake California la scurt timp dupa alegerea facuta. Aici erau adunati “scandalagii” si cei care se dovedisera “neloiali”, iar tratamentul nu era cel mai bland cu putinta. O parte dintre ei au fost deportati in Japonia la sfarsitul razboiului pana in 1946.

Regimentul 442 al US Army format din etnici japonezi

Dintre cei care au raspuns afirmativ la intrebarile chestionarului, Departamentul de Razboi i-a recrutat pe membrii viitorului regiment 442 infanterie. Aceasta unitate formata exclusiv din etnici japonezi, careia i s-a adaugat batalionul 100 americano-hawaiian, a fost cea mai decorata de-a lungul celui de-al doilea razboi mondial. De asemenea, nici o alta unitate, de dimensiuni comparabile, nu a obtinut mai multe distinctii de-a lungul intregii istorii a Statelor Unite. Rata pierderilor de vieti omenesti suferite au fost printre cele mai ridicate, batalionul 100 primind porecla “Inima Purpurie” (Purple Heart Battalion). In total peste 33.000 de japonezi-americani au luptat in razboi de partea aliatilor pe fronturile din Europa si Africa. Alti aproape 6.000 au activat in Serviciul de Informatii al Armatei, MIS (Military Intelligence Service) ca interogatori si interpreti pentru prizonierii japonezi capturati in luptele din Pacific.

Departamentul de Razboi si conducatorii militari au notificat Washingtonul inca de la inceputul lui 1943 ca politica de excluziune a niponilor nu mai poate fi justificata in nici un fel. In lagare se aflau detinuti cetateni americani dispusi sa lupte pentru tara lor, insa Roosvelt a avut nevoie de optsprezece luni ca sa ia o masura in acest sens. Abia in 16 decembrie 1944, Departamentul de Razboi a anuntat revocarea politicii de excluziune. Doua zile mai tarziu Curtea Suprema a decis ca cetatenii loiali nu pot fi tinuti in taberele de detentie impotriva propriei vointei. In acest fel se faceau primii pasi pe calea inchiderii lor.

De ce atat de tarziu? Un studiu realizat de o comisie a congresului in februarie 1983 sugereaza faptul ca principalul motiv au fost alegerile din 1944 la care Roosvelt a candidat pentru obtinerea celui de-al patrulea mandat consecutiv. Presedintele se afla sub presiunea unor grupuri de interese si a unor politicieni de pe coasta de vest care doreau eliminarea permanenta a minoritatii nipone din acea regiune a tarii. Oricum, portile taberelor s-au deschis iar oamenii au inceput sa revina in locurile din care fusesera goniti punind astfel capat unuia dintre cele mai intunecate episoade din istoria Statelor Unite.

Multi nu mai aveau insa la ce sa se intoarca pentru ca fusesera siliti sa-si instraineze averea pe nimic. Acasa nu-i astepta decat o atmosfera ostila creata de mai vechile organizatii rasiste dar si de cele aparute in timpul conflagratiei. Grupurile de fermieri albi nu erau, nici ei, incantati de intoarcerea harnicilor cultivatori japonezi care reprezentau o concurenta serioasa. S-au inregistrat, de altfel, destule cazuri de agresiuni fizice si atacuri armate impotriva celor eliberati, fapt ce i-a impiedicat pe multi sa revina la viata normala de dinainte de razboi. La aflarea acestor vesti multi dintre cei ce primisera permisiunea de a parasi lagarele au ramas in expectativa nestiind ce decizie sa ia.

In ceea ce priveste loialitatea americanilor cu origini nipone a existat in timpul razboiului si un caz iesit din comun. Este cazul Ivei Toguri, nascuta la Chicago din parinti japonezi, ce a comparut in toamna lui 1945 in fata unui tribunal din San Francisco sub acuzatia de tradare. Printr-un concurs de imprejurari aceasta calatoreste la Tokio, pentru a-si vizita rudele, in 1941 si razboiul o surprinde acolo. A fost curand arestata, dar dupa ce a acceptat sa colaboreze a fost pusa in libertate. Si-a schimbat identitatea si a devenit o faimoasa crainica la postul de limba engleza, de propaganda al Japoniei. Impactul avut asupra moralului trupelor americane era probabil considerabil daca tinem seama de faptul ca emitatoarele din Tokio erau singurele capabile sa acopere zona Pacificului. Iva care se prezenta si sub pseudonimul de Anna Orfelina oferea muzica insailand propaganda si lozinci demoralizatoare concepute de asii razboiului psihologic. Procesul sau a starnit multa valva si i-a adus o condamnare de 10 ani de inchisoare. S-a dovedit mai tarziu ca marturiile in baza carora a fost condamnata erau false iar presedintele Gerald Ford a amnistiat-o recunoscand eroarea justitiei americane.

Politica rasista promovata de guvernul american avea sa lase urme adanci in constiinta acestei populatii originare din arhipelagul nipon. Multi nu si-au mai revenit niciodata din punct de vedere psihic dar si economic de pe urma abuzurilor la care au fost supusi. Prevederile constitutiei in baza careia natiunea americana a fost fondata au fost grosolan incalcate in favoarea unor interese electorale sau economice. Abia in iunie 1952 Congresul a aprobat, prin legea 414, cetatenilor japonezi rezidenti pe teritoriul Statelor Unite dreptul de a fi naturalizati ca cetateni.

BIBLIOGRAFIE

Henshall Kenneth G. O istorie a Japoniei De la epoca de piatra la superputere, Editura Artemis, 2002

Kessler Ronald  F.B.I., Editura ALLFA, 2002

Tateishi John And Justice Fo All An Oral History of the Japanese American Detention Camps, Random House, New York, 1984

Wakatsuki Houston Jeanne Farewell to Manzanar, Bantam Pathfinder Editions, 1973

Houston James D.

Zischka Antoine Le Japon dans le monde L,Expansion Nippone 1854-1934, Payot, Paris, 1935