Voicu

Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga

Home page: http://hetel.ro

Posts by Voicu

Casa Monteoru – Sfârşit de capitol

Casa Monteoru este un monument emblematic al Bucureştiului, un imobil încântător şi încărcat de istorie al cărui prag a fost trecut de-a lungul timpului de numeroase personalităţi ale lumii literare şi nu numai. Astăzi nu a mai rămas mare lucru din farmecul de odinioară, curtea şi clădirea fiind transformate într-un soi de terasă-restaurant.
Casa Monteoru se află pe Calea Victoriei, numărul 115, la intersecţia cu bulevardul Dacia, vis a vis de Academia Română şi în diagonală cu Cazino Victoria. Mai este cunoscută şi sub denumirile de Casa Uniunii Sriitorilor, Casa Sadoveanu şi Casa cu statui.scan0003

De la Niculescu la Monteoru

Povestea acestui loc începe în secolul al XIX-lea când apare menţionat în documente un boiernaş pe nume Niculescu, cu rang de sluger. Acesta lasă moştenire un teren chiar în inima Bucureştiului de azi. Acesta se întindea de la Calea Victoriei la Bulevardul Magheru şi de la Ateneu şi până la Piaţa Romană. Trei dintre moştenitori încep să ridice primele case pe acest teren. La 1835 Elenca, zisă “Păhărniceasa”, văduva lui Hristodor Niculescu, ne spun documentele vremii, se mărită a două oară cu Barbu Slătineanu. Ca zestre, femeia venea cu un teren viran la Podul Mogoşoaiei situat “între zidul dumnealui vistiernicul Romanit şi uluca dumneaei Manda Kreţulescu”.
Aşa apare în acte pentru prima dată locul pe care avea să răsară Casa Monteoru. Elenca nu avea să rămână prea mult cu noul soţ pentru că acesta şi-a găsit repede o ibovnică. După divorţ, terenul ajunge în stăpânirea lui Alecu Niculescu. Acesta era un adevărat dandy, ştia să se mişte şi să danseze ca nimeni altul, să facă reverenţe ca cele prescrise de codul manierelor elegante, fiind supranumit “maître de graces”. Toate acestea le deprinsese, conu’ Alecu, la Paris unde trăise o bună bucată de vreme. Inspirat de moda franţuzească el avea să clădească o locuinţă boierească pe placul său. Din păcate, nu ni s-a păstrat numele arhitectului.
Pentru că la vremea aceea Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi) nu era alimentată cu apă potabilă, lucru petrecut abia în 1847 când stabilimentul Fântânilor avea să distribuie apă curţilor boiereşti prin “urloaie de hier turnat”, Alecu Niculescu îşi făcuse un puţ cu roată cu zale care se găseşte azi sub asfaltul Căii Victoriei.
Un document păstrat în arhivele Primăriei Bucureştiului vorbeşte despre o aprigă dispută între conu’ Alecu şi municipalitate, miza fiind tocmai puţul cu pricina. Primăria se plângea că strică aspectul urbei iar curţile boiereşti de pe acea uliţă erau deja alimentate cu apă. În plus, venea lume din mahala care lua apă cu doniţa murdărind faţa uliţei.
După moartea lui Alecu Niculescu, casa ajungea în stăpânirea fratelui său, Nicolae Niculescu. Clădirea îşi pierduse însă din strălucire şi avea nevoie urgentă de reparaţii. Poate că nedorind să investească în reparaţii sau poate neavând suficienţi bani şi fiind şi la o vârstă, Nicolae, îi va vinde casa lui Monteoru.

Dar cine era acest Monteoru?

Omul se numea în realitate Grigore Constantinescu. La origine nu era decât un biet funcţionar din Brăila. Într-o zi a pornit în aventura vieţii lui atunci când s-a hotărât să ia în arendă un petic din moşia Sărata a lui Hagi Moscu de lângă Monteoru. Nu a făcut-o nici măcar cu banii lui, ci cu bani de împrumut. Şi aşa cum se întâmplă în poveşti, pe acel teren agricol, s-a găsit petrol. Peste noapte, Grigore s-a procopsit cu o avere fabuloasă iar el s-a hotărât să se înnobileze luându-şi numele de Monteoru.
La 1883, Monteoru cumpără casa ridicată de Alecu Niculescu.

 

O bijuterie arhitectonică

 

Salonul Oglinzilor

Salonul Oglinzilor

 

Începând cu 1887 clădirea avea să fie transformată de arhitectul Ion Mincu. Pe uşile impunătoare din lemn masiv se află sculptat anul 1889, când lucrările sunt încheiate.
La exterior clădirea are un aer eclectic în care se îmbină stiluri maniere şi tehnici diferite. La fel ca si Casa Vernescu aflata in imediata apropiere, tot pe Calea Victoriei, Casa Monteoru apartine perioadei de inceput a carierei lui Ion Mincu.
În curte, Monteoru aduce trei statui din Grecia. Cioplite în stilul operelor de artă antice,acestea erau realizate din marmură şi pot fi admirate şi astăzi.
În 1898, Monteoru îi comandă sculptorului Valbudea două statui monumentale care să-i împodobească intrarea. Lucrul cerea multă migală şi timp şi cum Monteoru se grăbea presandu-l pe artist, una dintre lucrări i-a fost încredinţată sculptorului Ion Georgescu. Valbudea şi Georgescu aparţin primei serii de sculptori ai “Şcoalei de Belle Arte”. Cei doi realizează două ţărănci utilizând marmură de Carrara: Agricultura (Valbudea) şi Industria Casnică (Georgescu).
În spatele curţii se află o clădire care, după cum o arată decoraţiunile cu motivul capetelor de cai, pare să fi servit drept grajd.
În interior se remarcă influenţe franceze ale sfârşitului de secol XIX. Arhitect a fost Nicolae Cuţarida. Parterul are trei birouri cu un imens salon de primiri poziţionat în partea din spate şi o mică grădină de vară cu bucătăriile aferente. În acest salon şi-au petrecut destul timp discutând, toate marile figuri ale literaturii române începând cu sfârşitul anilor 50.

“La casa Monteoru vom remarca holul central pe trei nivele, scara amplificata de vasta oglinda de podest, sufrageria cu sumbre lambriuri si deschisa printr-o veriera, spre gradina.” (Caffe M – Ion Mincu , pag. 50)

O scară monumentală din marmură susţinută de coloane de marmură, cu capiteluri aurite, conduce la etaj. Aici se găseşte şi Sala Oglinzilor, o încăpere împodobită cu somptuoase oglinzi veneţiene. Candelabre imense din bronz şi cristal îi dau un aer fastuos încăperii. Tot un candelabru impunător, din bronz masiv realizat în stil baroc, se găseşte şi în holul central al clădirii, hol ce se înalţă pe trei etaje.
Salonul Oriental în care tronează o sobă din faianţă de Meissen cu elemente neoclasice, a fost biroul preşedinţilor Uniunii Scriitorilor.
Casa Krieger din Paris execută tapiseriile din mătase şi mobilierul din lemn sculptat. Mobilierul are o linie unitară: imaginea unui leu întâlnit atât pe scaune, banchete, cât şi pe mese.

 

Casa Monteoru devine Casa Scriitorilor

În 1902 Casa Monteoru ia foc din nu se ştie ce motive, însă este salvată. În 1931 este gata, gata să ia foc din nou. De data aceasta se ştiu şi cauzele. Gurile rele spun că de vină ar fi fost nimeni altul decât omul politic Constantin Argetoianu, un maestru al sforăriilor şi aranjamentelor de tot soiul, în perioada interbelică. În acea toamnă, acesta îndeplinea funcţia de ministru al internelor într-un guvern condus de Nicolae Iorga. Se afla la o fereastră din Casa Romanit ce dădea în curtea Casei Monteoru. O clipă de neatenţie, o pală de vânt sau poate nepăsarea a făcut ca trabucul lui Argetoianu să cadă printre frunzele de iederă ce se căţărau pe zidurile casei. Incendiul care a izbucnit a fost însă stins, înainte să producă pagube serioase.
După ocuparea Bucureştiului de către Tripla Alianţa, în timpul primului război mondial, casa este rechiziţionată devenind Cazinoul ofiţerilor austro-ungari. Într-o noapte, în 1917, cele două ţărănci aflate la intrare dispar de pe piedestalele lor. Până la sfârşitul anilor 60, nimeni nu a avut habar unde se află. Sunt descoperite accidental în grădina conacului Romano, din comuna Pleşoiu, judeţul Olt. Autorităţile comuniste nu consideră necesar să le returneze Casei Scriitorilor, dar le trimite în schimb să împodobească oraşul Slatina. “Agricultura” ajunge pe o peluza în faţa unor blocuri proaspăt ctitorite, iar “Industria Casnică” la o răspântie de străzi.
Între 1919-1923, aici funcţionează prima legaţie a Poloniei în România.
În 1949, Elena Catargi, fata lui Monteoru, este nevoită să-şi “doneze” proprietatea autorităţilor comuniste. Clădirea are însă şansa să găzduiască în următorii ani sediul ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) iar apoi,, după destalinizare, Casa Scriitorilor, iar după ’89, Uniunea Scriitorilor.
În aprilie 2010, după o lupta în justiţie, Tribunalul Bucureşti restituie imobilul familiei Monteoru, considerând că actul de donaţie făcut statului la sfârşitul celui de-al doilea război mondial s-a făcut sub presiune. Clădirea în care Uniunea Scriitorilor a funcţionat mai bine de o jumătate de veac a revenit astfel moştenitoarelor familiei Monteoru, Ioana Angelescu şi mamei sale, Nora-Geta Angelescu Monteoru. În martie 2013, în Sala Oglinzilor are loc ultima şedinţa prezidată de criticul Nicolae Manolescu. Fără a contesta dreptul urmaşilor lui Monteoru, scriitorii au cerut oficial statului să răscumpere clădirea pentru a o reda circuitului cultural,la fel cum s-a procedat şi în alte cazuri similare. Bineînţeles că demersul lor nu a contat. Ca să liniştească apele, moştenitorii au declarat sus şi tare că vor păstra Casa Monteoru în circuitul cultural. Bineînţeles că nici asta nu s-a întâmplat. Locaţia este foarte bună…  pentru o grădina de vară.

Bibliografie

Caffe, Mihail Ion Mincu Editura Meridiane 1970, pag. 44-50

Iosip, Cristina O bijuterie de sfârşit de secol XIX în Casa Lux, nr 1, ianuarie 2000, pag. 72-75

Predescu, Alexandru Casa cu statui în Almanah literar 1983, pag. 138-139
Şerban Geo O casă pentru istorie în Observator Cultural nr. 524, mai, 2010

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2015.

Vivandierele – primele femei din armata română

scan0003
În armatele moderne, prezenţa femeilor în teatrele de operaţiuni nu mai reprezintă de multă vreme o curiozitate. Chiar dacă ponderea lor este departe de a fi egală cu a bărbaţilor, ele îndeplinesc sarcini identice cu aceştia la toate nivelele. Integrarea şi acceptarea lor deplină în structurile militare a fost însă un proces de lungă durata. Când vorbim despre femeile din armata noastră, primul gând ne duce la Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu căzută pe câmpul de lupta în primul război mondial. La vremea aceea însă, femeile care mureau luptând cu arma în mână, cot la cot cu bărbaţii, erau un caz particular.
Primele femei încadrate în unităţile armatei române apar în toamna anului 1864. Acestea purtau denumirea de vivandiere. Conform dicţionarului vivandiera era o femeie autorizată în unele ţări să însoţească trupele în campanie, pentru a vinde soldaţilor alimente, băuturi şi obiecte de primă necesitate. Cuvântul provine din franţuzescul vivandiere.
Francezii sunt cei care, la jumătatea secolului al XVII-lea, aduc femeile în mod oficial în rândul corpului militar. Acestea participau la manevre dar şi la lupte având rolul de a aduce mâncarea sau ca infirmiere. Termenul de „Vivandiere“ provine din substantivul viande – carne, în franceză, sau vivenda – hrană, în latină.
În secolul al XIX-lea, francezilor le vine ideea să le îmbrace si in uniforme pentru a le întări statutul de participante activ. Desigur că printre atribuţiunile lor se numărau şi lucrurile descrise în definiţia de mai sus.
În armata română primele femei apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Înaltul ordin de zi nr. 1048, publicat în Monitorul oficial din august 1864 hotăra: “Se aprobă ca fiecare corp de armata să aibă câte o vivandieră. Leafa şi întreţinerea ei va fi din masa generală de întreţinere a corpului. Vivandierele purtau uniforme oarecum asemănătoare cu ale soldaţilor unităţii din care aceau parte fiind diferenţiate doar de fuste şi de şorţurile puse deasupra.
Din înaltul ordin de zi nr. 242 din 9 februarie 1865, aflăm amănunte semnificative despre cum arată uniforma primelor femei-soldat:
Art I.
Infanteria
1. Spenţerul de postav civit închis, fără guler, mânecile ca la trupă, încheindu-se la piept cu un rând de şase nasturi galbeni, purtând numărul corpului; poalele vor fi de 100 mm.
2. Fusta de postav civit închis, încreţită, poalele vor avea lungimea de 500-600 mm, cu două lampasuri jos, jur-împrejur şi late de 35 mm, distanţa dintre lampasuri va fi de 35 mm jos, până la marginea fustei, jur-împrejur va avea colţuri albe, festonate, de 30mm lăţime.
3. Sorţuleţul alb, având lungimea de 300 mm şi lăţimea de 250 mm cu două buzunare dinainte şi jur-împrejur cu colţuri festonate albe.
4. Pantalonul de postav garans, ca la trupă, însă mai largi cu 60 mm.
5. Mantaua de postav albastru închis ca la trupă în formă de rond, tăiată pe dinainte drept, acoperind poalele fustei, având în loc de mâneci două tăieturi, spre a putea trece mânecile afară, gulerul va fi îndoit de o lăţime de 50 mm, cu capişon având în vârf o franje roşie.
6. Pălăria, ca a vânătorilor cu diferenţa că înălţimea va fi numai de 70 mm, bordurile pălăriei de 60 mm, având o panglică cu coloarea ţării de lăţime 40 mm, care se va lega cu o fundă la spate, lăsând a atârna în jos de 300mm. În fruntea pălăriei pe panglică va avea numărul corpului.
7. Crevata de mătase roşie, şi se va lega cu o fundă a căruia colţuri în lungime de 120 mm, vor atârna în jos.

Echipamentul:
8. Centuronul, negru de lac, placa centuronului ca a infanteriei;
9. Port-butoiaşul, negru de lac.

Armătura
10. Pumnalul ca al oficerilor de pompieri, având lungimea însă de numai de 400 mm;
11. Butoiaşul, va avea lungimea de 350 mm şi înălţimea de 180 mm, a cărei culoare va fi galbena cu lustru;
12. Micul echipament. Cizme de piele de vacs subţire, mănuşi albe de piele de castor, cămăşi cu gulerul drept, în forma de colţuri, de lăţimea de 30 mm, asemenea vor fi şi mânecuţele.

© Copyright Hetel.ro 2015.

Biblie vs Constituţie

Povestea preşedintelui care s-a lepădat de Dumnezeu

Jane si Benjamin Pierce

Jane si Benjamin Pierce

Este cunoscută religiozitatea americanilor ca şi importanţa pe care ei o acordă libertăţii religioase şi bisericilor indiferent de ritul acestora. Acest fapt este ilustrat foarte bine de comportamentul politicienilor de rang înalt care pentru a câstiga simpatia publicului nu ezită să pozeze în oameni credincioşi. Este şi cazul preşedinţilor Statelor Unite care la depunerea jurământului de învestitură, pun mâna pe Biblie pentru a jura credinţă poporului american.
Bineînţeles în cea mai are democraţie a lumii, constituţia nu are cum să impună jurământul pe Biblie. A rămas însă o tradiţie impusă încă de pe vremea lui George Washington.
Democratul Barack Obama este ultimul preşedinte american care a procedat astfel, el cerând chiar să-i fie adusă de la Biblioteca Congresului, Biblia folosită în acest scop de Abraham Lincoln. Cei mai mulţi au folosit o Biblie personală sau una masonică (e cazul lui Washington şi al familiei Bush).
Ceea ce puţini ştiu este că istoria americană nu cunoaşte decât doi preşedinţi care au renunţat să folosească Biblia la preluarea mandatului şi depunerea jurământului.
Despre Teddy Roosevelt se ştie că a preluat funcţia de şef al statului într-un moment critic. Era anul 1901. William McKinley tocmai fusese asasinat iar jurământul a fost spus în grabă. Nimeni nu s-a mai gândit că e nevoie de Biblie.
Singurul presedinte american care a refuzat categoric să jure pe Biblie a fost democratul Franklin Pierce. Era Pierce ateu? Nici pomeneală. Era adeptul cine ştie cărui cult păgân? Nici atât. Povestea sa, azi complet uitată este însă fascinantă.
Franklin Pierce (1804 – 1869) a fost cel de-al patrusprezecelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, servind un singur mandat prezidenţial între 1853 şi 1857. Realizările sale nu sunt foarte notabile, fiind considerat drept unul dintre cei mai slabi şefi de stat. Istoricii sunt unanimi în a-l consideră unul dintre cei responsabili pentru adâncirea disensiunilor dintre Nord şi Sud care au dus, în final, la Războiul de Secesiune.
Alegerea sa la Casa Albă a avut loc la 6 ianuarie 1853. Câteva zile mai târziu, preşedintele se urcă împreună cu familia într-un tren care trebuia să-l transporte de la Boston la Concord, în New Hampshire. În apropiere de localitatea Andover, Massachusetts, trenul deraiază din motive rămase până astăzi învăluite în mister. Garnitura se urcă pe taluz iar vagonul în care se află Pierce, soţia sa Jane şi fiul lor de doar 11 ani, Benjamin sau Benny cum era alintat, se rostogoleşte în câmp. Preşedintele şi soţia sa scapă cu răni uşoare însă pentru copilul lor, accidentul este fatal. Acesta este complet zdrobit fiind aproape decapitat. Pentru cuplul prezidenţial tragedia este de neimaginat, Benny fiind cel de-al treilea copil pierdut (primul, Franklyn jr. trăise doar câteva zile, iar Frank Robert murise de tifos la 4 ani). Nu-şi vor mai reveni niciodată.
Jane, căutând o explicaţie pentru tragedia care-i lovise, avea să afirme ulterior, că Dumnezeu le luase copilul pentru ca Franklyn Pierce să se poată dedica total funcţiei de preşedinte. Pierce însă, nu credea asta. În ziua investirii sale a refuzat să jure pe Biblie. A jurat credinţă Americii cu mâna pe Constituţie.
de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2015.

Toate anecdotele despre Isaac Newton

GodfreyKneller-IsaacNewton-1689Isaac Newton a rămas celebru în istorie pentru teoria atracţiei gravitaţionale. Savantul era faimos încă din timpul vieţii pe seama sa circulând o mulţime de anecdote. Cel mai adesea acestea fac referire la cât de aiurit şi de rupt de lumea reală era acest om care, în ochii multora, înţelegea tainele universului.
Iată textul unei scrisori adresate de el unui prieten ofiţer: “Am auzit vorbindu-se că ai ieşit nevătămat din două bătălii, dar că în a treia ai fost ucis. Scrie-mi, te rog, dacă zvonul e adevărat sau nu. Ştii bine că moartea ta m-ar îndurera foarte mult”.
***
Se spune că odată Newton, a vrut să-şi fiarbă un ou fără să-şi întrerupă lucrul. Şi-a luat ceasornicul ca să vadă cât trec cele trei minute necesare. Era însă mult prea preocupat de problema la care se gândea. A uitat cu totul de mâncare. Când îşi aduse aminte de ou, Newton a constat că pusese ceasul la fiert, iar în mâna ţinea oul cu care cronometra minutele.
***
Altă dată, Newton călărea preocupat de o problema matematică. La poalele unui deal a descălecat şi şi-a continuat drumul pe jos, trăgând calul de căpăstru fiind însă cu mintea tot la problema sa. După un timp ajunse în vraful dealului şi întoarse privirea ca să admire priveliştea de jos. S-a mirat teribil când a remarcat că trăgea după sine un căpăstru dar calul nu era nicăieri.
***
Celebritatea şi reputaţia formidabilă pe care o avea l-a adus pe Newton în parlamentul britanic. Era însă timid iar contemporanii nu îşi amintesc ca acesta să fi luat cuvântul decât cu o singură ocazie. Membrii parlamentului aşteptau cu sufletul la gură să audă ce avea de gând marele savant să spună. Newton a venit la tribună şi a cerut … “să se închidă o fereastră că-i curent şi îl trage”! Apoi s-a aşezat jos pe scaun.
***
Ca să vedeţi cât de mult i se dusese vestea lui Newton, ei bine, aflaţi că într-o zi i-a scris chiar “Fiul Cerului”, nimeni altul decât împăratul Chinei. Acesta l-a felicitat pe savant în epistolă. Cât despre adresa destinatarului, aceasta era: Lui Newton, în Europa. Şi Newton a primit scrisoarea.
***
Newton, l-a invitat o dată pe un amic de-al său la masă. Acesta vine la ora fixată şi, ca să nu deranjeze, se duce direct în sufragerie, aşteptând pe ilustrul său amic să termine lucrul şi să vină la masă. Dar Newton nu mai ieşea din biroul său de lucru. Atunci prietenul, răzbit de foame, se aşeză la masa, pe care era un pui fript sub un clopot, mănâncă o jumătate de pui şi plecă fără să-l avertizeze pe Newton. Mult mai târziu l-a răzbit foamea şi pe Newton. Savantul uitase complet de invitaţia pe care o adresase prietenului său. Newton vine în sufragerie, vede că e lipsa o jumătate de pui şi-şi spuse: “Uite ce distrat sunt; am mâncat şi am uitat”. Şi se întoarce la lucru.

***

O altă anecdotă care circulă și astăzi printre studenții de la Cambridge spune că pe vremea când studia la Trinity College, Isaac Newton ar fi inventat ușa pentru pisică. Da, ați citit bine, povestea spune că savantul ar fi tăiat două găuri în ușa camerei sale închiriate. Prima era mai mare și era pentru pisica sa, iar cea mică, aflată în vecinătatea primei uși urma să fie folosită de puii pisicii. Probabil că nu e decât o scorneală menită să ilustreze credința multora că acolo unde este inteligență și prostia e multă. O rudă a lui Newton care îndeplinise o vreme și funcția de secretar al acestuia, susținea că savantul nu avusese niciodată câine ori pisică.

© Copyright Hetel.ro 2015.

Job-ul meu de… acasă

Teatrul din… podul casei

Cătălina Hetel este psihodramatist, are doi copii, Horia şi Sofia, şi a decis împreună cu soţul ei să înfiinţeze în propria casă un teatru. Un proiect de familie, un loc în care copiii şi părinţii lor se distrează şi învaţă în acelaşi timp pentru că deviza familiei Hetel este: imaginaţia mai presus de toate.

11898633_1650194588531800_8802210539859626257_n
“Acest proiect a pornit dintr-o nevoie, dintr-o idee şi dintr-un banc. Nevoia era să facem ceva pentru vieţile noastre, să avem timp şi pentru copii şi pentru familie şi nu ştiam nici eu şi nici soţul meu, Voicu, care este actor la “Ion Creangă”, să facem altceva decât teatru, psihoterapie şi asistenţă socială. Atât am învăţat noi. Voiam să deschidem o afacere ca să nu depindem de şefi, dar nu ştiam să facem nici comerţ, nici zugrăveli, nici mâncare şi nici nimic altceva. Ideea a fost de a împleti frumos cele trei laturi – artistică, socială şi psihologică – şi de a demonstra că se poate, în ciuda părerii celor din jur. Iar bancul este unul celebru, cu un tip care pierde trenul şi spune: “uite, aşa e când nu are omul lucrul lui”, de unde şi noi am înţeles că dacă este ca un lucru să iasă aşa cum vrei tu, trebuie să ţi-l faci singur. Am fost norocoşi că avem o casă cu o mansardă mare, pe care am putut-o folosi pentru ateliere, şi am denumit proiectul ca atare: “Teatrul din podul meu”. Şi pentru că acest teatru e într-o casă particulară, am hotărât să ne concentrăm pe un concept non-instituţional, un loc unde cei mici şi cei mari petrec timp de calitate împreună, oamenii vin în vizită, beau un ceai, mănâncă un fursec şi, mai ales, fac ceva frumos împreună. Copilul evoluează în faţa părintelui şi ajutat de părinte. Copilul e mândru să facă ceva alături de părintele sau, să creeze şi să fie ajutat şi admirat – de cine altcineva decât de mama şi de tata. Am creat un “tărâm magic” unde se poate întâmpla orice, unde poţi deveni ce vrei şi unde poţi să creezi aşa cum simţi. Cei doi copii ai noştri, Horia şi Sofia, care au acum nouă şi respectiv cinci ani, sunt aproape tot timpul cu noi. Ei participă la realizarea atelierelor şi la repetiţiile spectacolelor. Avem, e drept, şi momente dificile, dar învăţăm din mers, pas cu pas, cum să ne promovăm, ce merge şi ce nu, ce aşteaptă oamenii de la noi, ce le place şi ce nu le place. Îmi doresc ca acest mic proiect să crească şi îmi doresc să reuşim să nu uităm să ne bucurăm de ceea ce facem şi să ne distrăm făcând toate acestea. Şi îmi doresc să construim mai mult pe latura socială pentru copiii care nu pot ajunge la astfel de spectacole. Sunt prea mulţi copii în ţara asta care nu au văzut un spectacol de teatru sau care nu au ţinut în mână o carte. E trist, pentru că noi credem că o societate merge înainte doar prin educaţie, prin puterea de a visa şi de a crede în ce visezi.”
articol preluat din revista Avantaje IANUARIE 2015 NR.233-ANUL XXI

Voicu's RSS Feed
Go to Top