Un gard viu masca fatada cladirii in perioada comunista
Am scris despre primele statui ale Capitalei, despre Casa Melic, considerată drept cea mai veche clădire a oraşului şi iată că am ajuns şi la cel mai vechi spital din Bucureşti. Ideea mi-a venit zilele trecute pe când savuram o porţie de mămăliguţă într-un restaurant aflat în apropiere de Universitate. Spitalul Colţea, căci despre el e vorba, trona maiestuos în toată splendoarea sa, proaspăt renovat şi bine luminat, oferind o privelişte plăcută de la masa unde mă aflam împreună cu interlocutorul meu.
– Parcă nu arăta aşa, îmi spuse vecinul meu. Ţin minte că înainte de ’89 nu puteai vedea în curtea interioară.
– Poate era un gard sau un zid înalt care îi masca faţada, am zis.
– Tu care eşti preocupat atâta de istorie trebuie să ştii câte ceva despre el… (despre spital)
Aici am rămas puţin încurcat. Îmi aminteam vag că spitalul, biserica din apropiere şi turnul peste care azi trece bulevardul şi care purtau toate acelaşi nume de Colţea erau cumva legate unele de altele. Mai ştiam că un cantacuzin le ctitorise şi aici se opreau amintirile mele. Răscolind printre cărţi am dat peste câteva detalii pe care mă grăbesc să le aştern cu speranţa că le voi putea reţine cât de cât, iar în viitor voi putea da mai multe amănunte curioşilor, despre acest loc.
La 1670 pe locul unde se înalţă azi spitalul, se afla o modestă construcţie ecleziastică aparţinând mitropoliei Bucureştiului, donaţie din partea unui boier pe nume Colţea Doicescu. N-aş fi amintit poate nimic despre el, dacă numele său nu l-ar fi primit construcţia de mai târziu. La începutul veacului al XVIII-lea, terenul intră în atenţia spătarului Mihai Cantacuzino, fratele domnitorului Şerban Cantacuzino şi unchi din partea mamei al lui Constantin Brâncoveanu. Având şi concursul clucerului Radu Colţea, urmaşul primului ctitor, Mihai Cantacuzino, a cărui statuie tronează acum în faţa spitalului, zideşte pe locul vechii construcţii, biserica Colţea între anii 1701-1702. Între anii 1703-1707, el adaugă bisericii, un spital cu 24 de paturi, o spiţerie, chilii pentru săraci şi odăi pentru odihna străinilor, o şcoală pentru felurite învăţături cu locuinţe pentru profesori, precum şi o şcoală de învăţătura cântărilor şi alte acareturi, toate acestea fiind, cum scrie cronica, clădiri tari şi încăpătoare care au fost ridicate cheltuind multă bogăţie. Toate clădirile ridicate aveau să fie împrejmuite cu un zid masiv terminat cu o boltă de intrare în anul 1715. La intrare, spătarul va ridică cel mai înalt turn din Bucureşti, vestitul turn al Colţei, azi dispărut, dar despre care am scris câte ceva aici.
Primul spital al Capitalei gândit după un model italian
Ca toţi Cantacuzinestii – ne spune Ionescu Gion în a sa Istorie a Bucureştilor – Mihai spătarul fusese prin Apusul luminat, înăuntru, la Viena şi prin Veneţia, şi văzuse cum se fac spitalele şi cum li se asigură viitorul, adică veniturile. Modelul care l-a inspirat pe Mihai Cantacuzino a fost “Ospedale di S. Lazzaro e Medicanti” din Veneţia, unul dintre cele mai moderne spitale de la acea vreme. La inaugurare, spitalul are 24 de locuri. Jumătate le revin bărbaţilor aflaţi într-o clădire, jumătate, femeilor, aflate în altă clădire. De bărbaţi îngrijesc 4 slujitori iar de femei 4 slujnice. Pacienţii erau în grija doctorilor care îi tratau fără a ţine cont de provenienţa lor socială, iar spitalul se ocupa inclusiv de înhumarea celor ce decedau[1].
În anul 1739, Colţea a ars într-un incendiu, dar este reconstruită graţie domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Mavrocordat. Clădirile au fost refăcute în 1837-1842, respectiv 1888.
Prima intervenţie chirurgicală documentată din Bucureşti s-a făcut asupra unui aromân
La 1753 este atestată documentar şi prima intervenţie chirurgicală din Bucureşti. Aflăm despre ea dintr-un hrisov al lui Matei Ghica Vodă. Potrivit actului, Costin Ologul din Metzovo, oraş aflat în munţii Pindului din Grecia şi locuit în majoritate de vlahi, este operat la Colţea. Ca urmare a faptului că suferise degerături, acestuia îi fuseseră amputate picioarele. După ce s-a vindecat, omul s-a însurat cu o femeie din partea locului. Domnul îi dăruia prin acest act un loc de casă din terenul domnesc aflat lângă Dâmboviţa.
[1] Un document aflat în arhivele Academiei şi datat 1732, scrie Ionescu Gion, arată că „cei care mor în spital, mănăstirea îi îngroapă pe cheltuiala ei, fără osebire de religiune”.