Voicu

Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga

Home page: http://hetel.ro

Posts by Voicu

Un festin cu creier de maimuţă

sddefaultÎntâmplarea pe care v-o istorisesc este cât se poate de reală şi i s-a întâmplat marelui romancier Marin Preda. Era prin anul 1957 şi tânărul, pe atunci, Marin Preda pleca pentru prima dată din ţară. Destinaţia era o ţară asiatică, cel mai probabil, China. Ajuns într-un restaurant acesta şi-a exprimat dorinţa de a mânca ceva deosebit, o mâncare specifică locului, ceva deosebit, “să fie şi mai bun şi mai rar”. Gazdele i-au adus mai întâi nişte antreuri, apoi de o parte şi de alta a mesei, au pus câte o frapieră. În prima se aflau puse la rece sticle de vin şi de apă mineral. În a doua, care a observant scriitorul că e de fapt un soi de cutie se afla prinsă o maimuţă al cărei cap ieşea în afară. Maimuţica, de mici dimensiuni avea capul ras şi era imobilizată. Pe cutie se aflau un ciocănel mic de metal şi încă un obiect asemănător cu o furculiţă.

-Maimuţa mi-aţi adus-o ca să mă distreze? A întrebat naiv Marin Preda.

-Nicidecum! i-a replicat chelnerul. V-am oferit un meniu specific.

Apoi i s-a explicat ceremonialul festinului…

Cu ciocanul trebuia să spargă “dar nu brutal, ci aşa uşurel”, capul maimuţei, iar cu furculiţa să îndepărteze oasele craniului, încât creierul să rămână descoperit. Pe creier urma să presare piper, sare şi un alt condiment. Totul se amesteca apoi cu lingura şi urma să fie savurat.

Dacă a mâncat sau nu Marin Preda din “deliciosul” meniu, nu mai ştiu dar, cu siguranţă, a fost destul de şocat de cele văzute.

Nirvana

Cata pace se-asterne alba ca neaua in sufletu-mi chinuit de durere.

Revarsari de lumina ineaca tot raul intr-o mare tacere

Vad atata senin, incat mi se pare ca totul e lapte si miere

 

Paduri si campii, chiar Pamantul, nu mai sunt cum au fost,

Placeri vinovate, tristete, ura, durere nu mai au niciun rost,

S-au sters c-un burete si fapte si fete si tot ce am stiut pe de rost.

 

Voicu Hetel

E diavolul…

E diavolul… E aici, printre noi.

Ii simt rasuflarea, fior de strigoi.

L-am iubit, l-am tinut ca pe-un copil,

Lasatu-m-ai Doamne orb si debil.

 

E diavolul… Fericit, imi zambeste meschin,

Ii simt rasuflarea, un rece venin.

Ma strange la piept cu-n suras prefacut,

Imi sfasie carnea, se repede la gat.

 

E diavolul… Mai are din mine putin.

Ii simt rasuflarea ca pe un chin.

Ma consuma incet cu scrasnet de dinti,

Doar chipu-i fatarnic ma scoate din minti.

 

Voicu Hetel – martie 2016

Despre cezari, kaiseri şi ţari

Despre povestea numelui lui Caius Iulius Caesar[1] sau Cezar cum îl găsim în unele scrieri am mai scris. Despre legătura dintre Cezar şi cezariană găsiţi un articol interesant aici. Personalitatea lui Cezar a fost atât de influenţă şi amprenta sa atât de puternică încât, conducătorii multor ţări aveau să fie numiţi după el. În Bulgaria sau Rusia avem ţarul, în Germania, kaiser-ul. Acum aş vrea să vă povestesc despre cum a evoluat acest nume de-a lungul timpului devenind o titulatură oficială.

Gaius_Julius_Caesar_(100-44_BC)După moartea lui Caesar, ucis de conspiratori, în 44 i.Hr. numele său devine un titlu care îl desemnează pe împărat, echivalent cu cel de “august” pe care îl avusese urmaşul său, Octavian Augustus[2]. După Tiberius şi Caligula, membri ai aceleiaşi ginţi ca şi Caesar, deci îndreptăţiţi să fie numiţi cezari, a venit Claudius din cu totul altă familie care şi-a luat acest cognomen şi de la el toţi ceilalţi împăraţi.

În timpul lui Diocleţian, în cadrul sistemului tetrarhiei, titlul se subordonează celui de august. Imperiul era condus de doi împăraţi numiţi auguşti şi doi co-împăraţi numiţi cezari. Constantin cel Mare desfiinţează tetrarhia iar cezar intră ca denumire în titulatura imperială. Este înfiinţată şi o demnitate cu numele de cezar dar fără o funcţie anume. Dacă vreţi putem spune că cezar devine echivalentul unui prinţ pentru că aşa sunt numiţi fiii împăratului. Dacă în Franţa medievală moştenitorul tronului era numit delfin, în Bizanţ acesta se numea cezar. Apoi titlul îl primesc şi ginerii împăratului dar şi alţi membri de sex masculin ai familiei imperiale. Până la sfârşitul secolului al XI-lea cezar era cea mai înaltă demnitate în stat. După venirea pe tron a dinastiei Comnenilor, titlul îşi mai pierde puţin din importantă. Alexios Comnenul creează pentru fratele său Isaac Comnenul titlul de sebastocrator[3] care se plasează imediat în spatele celui de împărat. Sub Manuel Comnenul apare titlul de despot[4] şi cezarul mai pierde o treaptă în ierarhie. Un oarecare Dobrotici avea să devină mai târziu despot peste ţinutul pe care în vechime romanii îl numeau Scythia Minor şi după numele său provincia va fi redenumită Dobrogea. Să revenim însă la cezar. La începutul secolului al VIII-lea, chaganul bulgar primea şi el titlul de cezar rezervat până atunci doar familiei imperiale. După creştinarea bulgarilor, sub Boris, suveranii acestora preiau acest titlu sub forma de ţar şi astfel cezarul îşi face intrarea în întreagă lume slav-ortodoxă.

În apusul Europei după o lungă perioada de întuneric urmează renaşterea carolingiană. Stilul imperial roman apare din nou şi după moartea lui Carol cel Mare împăraţii Sfântului Imperiu Roman, teritoriu ce îngloba şi Roma s-au autodenumit kaiseri. Titlul l-au păstrat şi monarhii austro-ungari[5] până la sfârşitul primului război mondial.

 

Bibliografie

Stelian Brezeanu, Istoria Bizanţului şi a Europei medievale sud-estice, Universitatea creştină Dimitrie Cantemir, 1997

Jean Claude Fredouille, Dicţionar de civilizaţie română, Univers Enciclopedic Gold, 2012



[1] În tradiţia romană, copilul primea trei nume. Primul era cel de botez, al doilea cel al ginţii din care provenea şi al treilea era un cognomen sau un supranume care să-l distingă de alţii.

 

[2] Octavian Augustus fusese numit la naştere Gaius Octavius şi i s-a adăugat supranumele de Thurinus. După adoptarea sa postumă de către Iulius Cezar (44 i.Hr.), el a luat numele acestuia şi a devenit Gaius Iulius Caesar Octavianus

 

[3] Titlu acordat rudelor apropiate ale împăratului şi mai ales fraţilor, introdus de Alexios Comnenul care îşi va păstra importanţă până la sfârşitul imperiului. Cuvântul este format prin alăturarea titulaturilor de sebastos şi autocrator.

 

[4] Despot apare prima dată menţionat în timpul lui Justinian care îşi adaugă acest titlu cu semnificaţia de domn şi stăpân, cerând supuşilor să i se prosterneze până la pământ. Manuel Comnenul îi acordă titlul lui Bela-Alexios ginerele şi moştenitorul sau. Ulterior este acordat şi altor membri ai familiei. Sub dinastia Paleologilor, titlul este acordat şi altor personaje importante din imperiu dar şi conducătorilor unor provincii.

 

[5] Monarhii Imperiului Austro-Ungar (1804—1918) au fost membri ai dinastiei Habsburg, dinastie care dăduse şi toţi împăraţii Sfântului Imperiu Roman încă din 1440. Şi monarhii austro-ungari au adoptat titlul de „kaiser”.

 

Documente privind istoria aromanilor – Însemnări despre obiceiurile vlahilor, caracterul, originea şi istoria lor

Fragmentul reprodus mai jos face parte dintr-o lucrare mai amplă, intitulată Strategykon (Στρατηγικὸν), ce aparţine genului istoric “Mirroir du prince”. Autorul ei, Kekaumenos (Κεκαυμένου) este un general bizantin cu origini armene care a trăit în Thessalia în veacul al XI-lea. Cartea scrisă între anii 1075-1078 este o culegere de sfaturi şi impresii bazate pe experienţă personală făcând trimitere la numeroase evenimente petrecute în secolul al XI-lea. Aceasta se divide în şase părţi distincte, fiecare conţinând sfaturi, fie pentru generali, fie pentru aristocraţie, fie legate de educaţia şi creşterea copiilor, fie despre cum să reacţionezi în cazul unei răscoale, fie sfaturi pentru împărat şi conducerea statului ori pentru conducătorii locali. În text li se conturează vlahilor o imagine eminamente negativă. Dacă analizăm însă contextul istoric în care aceste afirmaţii sunt făcute, vedem că pe lângă faptul că apar neclarităţi şi confuzii în text, (Despre vlahii sud dunăreni se spune că sunt urmaşii dacilor sau că Decebal a fost ucis) acestea au un caracter tendenţios şi sunt menite a pune, mai degrabă, un adversar într-o lumina cât mai proastă. Furia istoricului bizantin este fără îndoială legată de marea răscoala a vlahilor, bulgarilor şi grecilor din Thessalia din 1066[1].

The_seizure_of_Edessa_in_Syria_by_the_Byzantine_army_and_the_Arabic_counterattack_from_the_Chronicle_of_John_Skylitzes

Asediul Edessei de catre armatele bizantine (sec XI)

“Va sfătuiesc deci pe voi şi pe urmaşii voştri următoarele deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincioss şi stricat, neavând credinţă dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten, ci umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult, jurându-se zilnic cu jurăminte prea înfricoşate faţă de prietenii săi şi călcându-şi uşor (jurămintele) şi făcând frăţii de cruce şi cumetrii şi închipuindu-şi că prin acestea va înşela pe cei mai simpli şi deoarece n-a păstrat niciodată credinţă faţă de cineva, nici faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor. Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi (de acesta), iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci (zişi) şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite (de natură) şi greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că (nutresc) prietenie şi că sunt supuşi faţă de împăraţii de mai demult ai romeilor şi ieşind din întăriturile (lor) prădau ţinuturile romeilor. De aceea (romeii) mâniindu-se au pornit, cum am spus, împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada[2]. Sunt şi foarte fricoşi, având inimă de iepuri, iar îndrăzneala pe care o au vine şi ea tot din frică. Vă sfătuiesc aşadar pe voi să nu vă încredeţi într-inşii nicidecum. Şi dacă va avea loc vreo răscoală şi ei se vor preface că au (faţă de voi) dragoste şi credinţă, jurându-se pe Dumnezeu că vor păzi-o, să nu-i credeţi. Căci e mai sănătos pentru voi ca nici să-i puneţi să jure îndeobşte, nici voi să nu le daţi jurământ, ci să-i supravegheaţi (cu grijă) ca pe nişte ticăloşi, fie că jură, fie că primesc jurământ. Trebuie aşadar să nu ai încredere în ei nicidecum, însă prefă-te şi tu că le eşti prieten. Iar dacă va fi vreodată răscoala în Bulgaria[3], cum s-a spus mai înainte, chiar dacă ei vor mărturisi că-ţi sunt prieteni şi chiar dacă îţi vor jura (asta), să nu-i crezi. Şi dacă-şi bagă nevestele şi copiii în vreo cetate a României[4], îndeamnă-i să-i bage, dar să stea înlăuntrul zidurilor, iar ei afară. Şi dacă vor voi să intre la familiile lor, să intre numai câte doi sau trei; iar când aceştia vor fi ieşit, să intre iarăşi alţii. Să ai multă grijă de ziduri şi de porţi. Şi procedând astfel, vei fi în siguranţă. Iar dacă vei lăsa să intre mulţi deodată la familiile lor, cetatea va fi trădată de ei şi vei fi muşcat de ei ca de viperă şi atunci îţi vei aduce aminte de sfaturile mele. Dar dacă vei păzi aceste (îndemnuri), îi vei avea şi pe ei supuşi şi pe deasupra, vei fi şi lipsit de grijă”.

© Copyright Hetel.ro 2016.

 



[1] Cresterile necontenite de taxe si impozite din timpul lui Constantin X Ducas (1059-1067) au cauzat rascoale in Bizant.

[2] Migratia vlahilor in peninsula Balcanica nu se produce ca urmare a cuceririi traiane, ori a retragerii aureliene ci sub presiunea migratorilor slavi, mult mai tarziu.

[3] Thema bizantină Bulgaria din regiunea central vestica a imperiului

[4] Imperiul Bizantin

Voicu's RSS Feed
Go to Top