Doua povesti cu aroma de cafea turceasca

Cafeaua si calitatile sale au ajuns cunoscute in Europa destul de tarziu. Nimeni nu stie exact cine, cand sau cum si-ar fi dat seama mai intai de proprietatile sale.

O poveste pe care am auzit-o mai demult spunea ca povestea cafelei a inceput in ziu in care un pastor de capre a remarcat ca turma sa era extrem de sprintena si vivace dupa ce consuma fructele din arbustii de cafea. Pe la noi cafeaua a aparut abia prin secolul al XVII-lea, cand ne-au adus-o turcii ca pe o mare delicatesa, o bautura a celor rafinati si cu gusturi alese. Ca toate lucrurile noi, vezi cazul cartofului, nici cafeaua nu are parte, cel putin din partea “specialistilor” de o primire prea stralucita. In apusul Europei, cafeaua e condamnata de medicii conservatori, chiar de facultati intregi, insa, reuseste sa se impuna, totusi, devenind o adevarata moda. Tot cam in aceeasi perioada reusea sa se impuna si ceaiul. Dar sa revenim la povestile noastre…

Filigeana, asa se numea traditionala cescuta otomane de cafea.

Prima poveste cu aroma de cafea este aceea a logofatului Tautu.

Ion Tautu a fost unul dintre sfetnicii cei mai apropiati ai lui Stefan cel Mare. Caligraf si gramatic la cancelaria voievodala, Tautu a fost ridicat pana la rangul de logofat, cea mai importanta dregatorie a Modovei medievale. El s-a distins mai cu seama in misiunile diplomatice incredintate de Stefan la curtile apusene, dar si la turci. Povestea nostra relatata de cronicarul Ion Neculce in “O sama de cuvinte”, o lucrare cu caracter mai mult anecdotic decat istoriografic spune pe vremea lui Bogdan al III-lea cel Orb, urmasul lui Stefan Voda, logofatul Tautu a fost trimis cu solie la turci. Neculce descrie cum ar fi facut logofatul cunostinta cu cafeaua , pe atunci total necunoscuta europenilor.

 

 

Logofatul Tautu portret aflat in ctitoria sa de la Balinesti (1499), zugravit de mesterul Gavriil.

După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au şi trimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat ţara la turci. Şi aşe vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au şedzut înaintea viziriului pre macat, şi n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgandu-i cibotile, numai cu colţuni au fost încălţat. Şi dîndu-i cahfe, nu ştie cum o va be. Şi au început a închina: „Să trăiască împăratul şi vizirul!”. Şi închinînd, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.

Bietul dregator, aflat si la o varsta inaintata, socotise ca e o bautura ca oricare alta si o bause ca pe apa fara sa o savureze cum fac adevaratii degustatori. Poate ca nu voise sa-l supere cu un refuz nici pe vizir, mai ales ca Moldova cauta de-acum prietenia turcului. In toata povestea lui Neculce exista insa o mare hiba. Pe la 1500 si un pic, cand se presupune ca se petrecea actiunea, turcii nu descoperisera nici ei insisi cafeaua. La Constantinopol cafeaua ajunge abia pe la jumatatea veacului al XVI-lea. Asadar, logofatul Tautu nu avea cum sa fie primul european, moldovean, crestin s.am.d. care a baut cafea, asa cum o sa gasiti pe o gramada de site-uri. Dupa cum se vede din relatare, nici pomeneala de faptul ca Ion Tautu si-ar fi ars gatul si limba sau alte aiureli de genul acesta. Este insa curios cum marea majoritate a celor ce descriu acest episod au preluat unul de la altul acest detaliu care-l face pe solul moldovean sa para un natarau.

Cafeaua a ajuns repede una dintre cele mai consumate bauturi de pe planeta.

Cifrele arata ca dupa comertul cu petrol, cel mai important este cel cu cafea. Exista nenumarate feluri de a o prepara, combina sau servi, aici fiecare tara si cultura punandu-si amprenta proprie. Bineinteles ca nici Romania nu putea face exceptie de la aceasta regula. In preajma primului razboi mondial protipendada bucuresteana se delecta cu o cafea numita “marghiloman”. O cafenea aflata pe Calea Victoriei, vizavi de Capsa, numita “Cafe de la Paix”, dupa celebra ei omonima din Paris, se mandrea cu cele mai bune marghilomane. De unde vine denumirea de marghiloman nu putem sti cu siguranta. Varianta acceptata de cei mai multi istorici este ca numele si-l trage de la cunoscutul lider conservator, Alexandru Marghiloman care ar fi popularizat reteta in saloanele Bucurestiului. Marghilomana romaneasca, era de fapt o cafea turceasca facuta cu rom sau coniac si servita in cescute mici turcesti, fara toarta. O astfel de cescuta purta denumirea de filigeana sau felegean cum o numeste Neculce.

Cea de-a doua poveste este cu aroma de rom si cafea pentru ca e vorba despre faimoasa noastra marghilomana.

Theodor Pallady reda atmosfera din Cafe de la Paix intr-o schita datand din anii 20 si aflata la Muzeul national de Arta. Cred ca este totusi vorba despre interiorul cafenelei pariziene cu acelasi nume.

Ei bine, intamplarea se petrece la Cafe de la Paix. Protagonistul principal este o figura cunoscuta Bucurestiului inceputului de secol XX, insa astazi cu totul uitata: Kneazul Dimitrie Moruzzi. Acesta fusese o vreme prefectul Capitalei si omul care mediase conflictul dintre Bazile Assan si principele Ghica cu privire la cine trebuie sa fie considerat primul posesor de autoturism din Bucuresti. Acest personaj era si un mare bautor de rom, putand ingera cantitati apreciabile din aceasta licoare. Intr-o zi Moruzzi se opreste tocmai la cafeneaua de care va spuneam si comanda o cafea mare cu caimacul gros. Pana in 1944 cand a fost bombardat de nemti, pe Calea Victoriei se afla si Teatrul National. La Cafe de la Paix si la Capsa se adunau toti marii actori ai Romaniei. Intamplarea face ca atunci cand Knezul, nitel afumat, ca de obicei,  sufla vartos in cafeaua care-l fripsese la limba, la masa vecina sa se afle Iancu Brezeanu si amicul sau Vasile Toneanu. Vazand gestul, Brezeanu care-i cunostea meteahna lui Moruzzi, i-a spus acestuia zambind ironic, cu hazul binecunoscut: “Nu mai sufla in ea Kneazule, ca o faci marghiloman!”

 

de Voicu Hetel

Related Post