Dâmboviţa – o istorie a râului ce strabate Capitala

Dâmboviţa lui Bucur ciobanul

Ca toate marile orase Bucurestiul nostru are si el parte de legendele sale. Printre ele si cea legata de originea numelui sau strans legata de existenta miticului cioban Bucur. Alaturi de el, legendele vorbesc si despre soata acestuia, Dambovita. Cat adevar si cata plasmuire este in povestea aceasta, nu se stie. Cert este doar ca destinele Bucurestiului si ale Dambovitei s-au impletit mereu. Din cei 266 de kilometri cat ii masoara de la izvoare si pana la varsarea in Arges, nu mai putin de 24 de kilometri trec prin inima orasului.

Apa Dâmboviţei era in trecut locul unde se umpleau sacalele negustorilor de apa, unde se adapau vitele, unde se scaldau bucurestenii, unde se deversau gunoaiele orasului toate la un loc in acelasi timp. Inainte de modernizarea acesteia, spre sfarsitul secolului al XIX-lea, raul arata cu totul altfel de cum il stim astazi.

La scaldat

Astazi pare mai degraba o curiozitate sa-i vezi pe unii bucuresteni, in zilele toride de vara, scaldandu-se in apa Dambovitei. Ni se pare aproape o nebunie stiind cat de poluata este apa raului. Acum un veac si jumatate a face baie in Dambovita care serpuia prin capitala, nu era ceva neobisnuit daca tinem cont ca nu exista un sistem de alimentare cu apa. Mai mult imbaierea era oarecum reglementata in sensul ca existau constructii, regulamente de folosinta, parametri de construire si aprobari date pentru realizarea unor „bai plutitoare” sau „bai de garla”. Solicitantului i se aproba de regula construirea pe timp de vara acestor adevarate bai publice. Acestea aratau ca niste gherete de scanduri si erau amplasate la mal si partial in apa. Cu timpul ca urmare a demersurilor facute de primarie constructiile erau separate pe sexe ca sa nu fie lezata moralitatea publica. Contra unei taxe modice bucurestenii isi puneau costumele de baie si se puteau scalda dupa pofta inimii. Cele mai multa bai plutitoare se aflau pe langa podurile mari, in amonte de podul Sf. Ilie si dincolo de podul Apollo. Multi bucuresteni ignorau insa constructiile cu taxa si preferau sa se schimbe in vazul lumii starnind mania cetatenilor mai pudici.

Dambovita apa dulce?!

Dâmbovița era descrisa în trecut, de Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Brancoveanu ca avand ape dulci si curate iar un cantecel foarte popular pe vremea strabunicilor suna cam asa: „Dambovita apa dulce/ cin-te bea nu se mai duce”. Versul a fost preluat de publicistul si poetul Winterhalder, care scria la 1846: “Rau cu unda ta cea lina,/ Cu dreptate laudat,/ Tot cu matca-ti cristalina/ Murmuri, murmuri, ne-ncetat./ Dambovita apa dulce/ Cin-te bea nu se mai duce”.

Imaginea asta idilica a inceput sa se schimbe insa odata ce importanta orasului a crescut si a devenit tot mai populat. Folclorul urban de sfarsit de secol XIX isi schimbase tonul si acum se intona in deradere: “Mai sunt garle ce au tarmuri/ adumbrite de rachiti/ Sau de salcii pe sub care/ plutesc barci cu-ndragostiti/ Dar pe malul Dambovitei cresc scaieti si palamida/ Si n-a produs pan-acuma/ decat febra tifoida”.

Dambovita trebuia sa spele produsele muncii tabacarilor, lanarilor, macelarilor etc. Raul pe langa functia de canal colector al gunoaielor orasului prelua murdariile rezultate dupa prelucrarea pieilor in mahalaua Tabacilor ori din spalarea lanei, ori dupa sacrificarea animalelor. La acestea se mai adauga si gunoaiele deversate de carciumile, pravaliile si casele de pe malul Dambovitei si din apropiere.

De multe ori aceste deversari ii puneau in pericol pe locuitori. O masina hidraulica deservea numerosi bucuresteni tocmai cu apa provenita din locurile unde altii isi aruncau mizeriile. Sacagii, acei negustori de apa care-si plimbau caretele pe stradutele desfundate ale mahalalelor, se alimentau de multe ori tot din Dambovita. Aceasta conditie contrastanta a Dambovitei a persistat multa vreme in pofida oricaror reglementari.

Inundatiile

O mare problema pentru bucuresteni o constituiau desele inundatii.

Principala cauza a acestor revarsari de ape, sau cum apare in documentele vremii „inecaciuni”, o constituia numarul mare de mori ce functionau pe malurile raurilor Colentina si Dâmboviţa. Inundatiile erau provocate ca urmare a zagazurilor construite pentru functionarea acestor mori. Cu timpul insa aceste zagazuri determinau depozitarea in albia raului a unei mari cantitati de namol. Mestesugul moraritului este atestat la Bucuresti inca din secolul al XV-lea. In secolul al XVIII-lea odata cu cresterea populatiei crescusera si cererea de faina si odata cu aceasta si numarul morilor. Un plan cartografic de la 1770 arata ca acestea erau amplasate intre Cotroceni si pana la nord de Manastirea Vacaresti. Amplasarea lor dupa cum se vede, taman in „buricul targului” era catastrofala pentru mahalale, locuitorii vazandu-si deseori, de-a lungul vietii luata toata agoniseala de ape. Aceste mori se aflau in mare majoritate in proprietatea manastiilor, de aici si un mare numar de conflicte intre domnie si biserica.

Printre masurile luate de stapanire au fost acelea de curatire si adancire a Dambovitei cum s-a intamplat in 1815, cand cu aceasta lucrare a fost insarcinat Gustav Freiwald. Inundatiile din anii 1864-1865 au provocat pagube atat de serioase, incat domnitorul Alexandru Ioan Cuza a obtinut votarea unei legi pentru desfiintarea morilor de pe Dambovita.

Existenta morilor de apa pe Dambovita cu infatisarea lor pitoreasca ne este redata si de o acuarela a lui Luigi Mayer din 1794. Acesta il insotise pe ambasadorul englez, Sir Robert Ainslie la Constantinopol. In drumul lor s-au oprit si la Bucuresti fiind primiti de domnitor in palatul de pe Dealul Spirii. Pictura lui Mayer este cea mai veche ilustrare a morilor de apa bucurestene care ni s-a pastrat. In imagine se vede dealul Mihai Voda cu cladirea si manastirea si rotile unei mori.

Cat s-au chinuit domnitorii Munteniei si locuitorii orasului sa scape de belelele cauzate de morile de apa si tot n-au reusit. Cel care le-a pus pe butuci fara sa-si fi propus acest lucru a fost un anume Assan. Undeva prin estul Bucurestiului in apropierea barierei de intrare in oras, dar inafara, s-a inaltat la 1853 „Fabrica de faina cu vapor” sau Moara lui Assan. La vremea aceea functiona dupa cele mai moderne principii existente in Europa si in scurta vreme, morile de apa de pe Dambovita au fost ruinate. In paranteza trebuie spus ca acestea mai erau concurate si de mori de vant precum si de mori actionate de cai. Acestea suplineau cererea de faina atunci and morile de apa nu mai faceau fata. Iarna Dambovita ingheta, iar in unele veri debitul scadea atat de mult incat, morile de apa deveneau ineficiente.

In 1865, la indemnul lui Cuza aparea “Legea pentru desfiintarea morilor de pe raul Dambovita” si incep cu acest prilej primele actiuni de dezafectare ale acestor constructii care se dovedisera atat de paguboase pentru locuitorii mahalalelor. Desfiintarea constructiilor de pe malul Dambovitei a fost realizata, dupa lungi taraganari, abia cu prilejul lucrarilor de canalizare desfasurate dupa planurile inginerului Grigore Cerkez, in ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea.

 

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2012