În 1727, Voltaire găseşte la Londra o atmosferă foarte ostilă Franţei, patria sa. Fiind recunoscut de un grup de trecători, marele scriitor se trezeşte dintr-odată înconjurat şi ameninţat cu moartea: “Ucideţi-l! Jos cu Franţa!” Voltaire fără a se intimida le răspunse:
”Nobili englezi, vreţi să mă ucideţi pentru că sunt francez. Nu credeţi că sunt destul de pedepsit că nu sunt englez?” Toţi au izbucnit în râs şi Voltaire a scăpat nevătămat.
***
Odată pe când stătea la masă cu regele care se cam ameţise de la băutură, lui Voltaire i se ceru să spună anecdote. Cum nici scriitorul nu se prea simţea în apele lui le răspunse celor prezenţi:
-Azi sunt prea prost pentru aşa ceva Înălţimile Voastre.
Regele căruia nu prea îi plăcea să nu-i îndeplineşti voia replică furios:
-La naiba, m-ai auzi pe mine vreodată spunând: “Azi n-am chef să domnesc pentru că sunt prea prost”?
-Din nefericire nu Majestate, a venit senin răspunsul lui Voltaire.
***
Voltaire fiind rugat într-o zi să-şi exprime părerea despre Marivaux, foarte cunoscut în epocă drept autor de piese romantice, a spus următoarele:
-E un scriitor care cunoaşte toate cărările sufletului uman, dar nu cunoaşte strada principală.
***
-Domnul de Marivaux, zicea Voltaire este un om care-şi petrece viaţa cântărind ouă de muscă în balanţe de pânză de păianjen!
-Domnul de Voltaire, răspundea Marivaux, este perfecţiunea ideilor comune. Domnul de Voltaire este cel dintâi om din lume, când e vorba să scrie ceea ce au gândit alţii.
***
Fiind întrebat odată ce gândea despre vârsta lumii, Voltaire dădu următorul răspuns: “Nu ştiu, dar privesc lumea că pe o bătrână cochetă care-şi ascunde vârsta”.
***
Într-un cerc de literaţi, Voltaire îşi exprimă deschis admiraţia pentru naturalistul elveţian Albrecht von Haller. La un moment dat unul dintre interlocutori îşi exprimă nedumerirea:
-Nu înţeleg, domnule Voltaire. Dumneavoastră aveţi numai cuvinte de laudă la adresa domnului von Haller, în timp ce părerea dânsului despre domnia voastră este contrarie.
-În acest caz, probabil că ne înşelăm amândoi! veni replica lui Voltaire
***
Într-un salon literar, Voltaire lectură în faţa unei asistenţe ultima sa lucrare, tragedia “Semiramis” inspirată de scrieri mai vechi, în special Racine şi Corneille. De altfel tema nu era nici ea nouă, o piesă pe acelaşi subiect fiind scrisă cu trei decenii mai devreme de Prosper Crebillon. Prezent în audienţă era şi cunoscutul epigramist şi autor dramatic Alexis Piron. De fiecare dată când Voltaire citea vreun pasaj în care se resimţeau influenţe mai vechi, acesta se ridica respectuos în picioare şi se înclina ceremonios. La sfârşitul lecturii, Voltaire pe care-l exasperaseră aceste veşnice plecăciuni se duse glonţ la Piron şi-l întrebă enervat ce-a fost cu el. Acesta i-a replicat calm:
-M-am înclinat ori de câte ori am întâlnit cunoştinţe de-ale mele mai vechi…
***
Voltaire s-a hotărât să asiste la o luptă adevărată drept care i-a cerut mareşalului Berwik permisiunea de a lua parte la asediul cetăţii Phillipsburg.
-Veţi veni alături de noi în tranşee, nu-i aşa? zise mareşalul.
-Nicidecum, domnule. Am să stau la oarecare distanţă cu promisiunea că o să vă cred pe cuvânt tot ce-mi povestiţi şi o să vă “cânt” acţiunile dumneavoastră eroice.
***
Voltaire vizita odată un sanatoriu de boli mintale. Dintre pacienţi îi sări în ochi un vârstnic care-i păru puţin diferit de ceilalţi. Merse la el şi-l întrebă dacă ştie de ce se afla în acel loc.
-O, domnule, răspunse omul, sunt aici din cauza unei maladii, care pentru noi se numeşte nebunie, iar pentru dumneavoastră geniu.
***
Voltaire pleca într-o plimbare cu trăsura, alături de câţiva amici.
-Gata corabia lui Noe? i se adresă mucalit unul dintre ei, înainte de a urca.
-Încă nu, răspunse filozoful. Lipseşte doar măgarul.
***
Unui pisălog, care-l sâcâia toată ziua cu nenumărate scrisori, Voltaire i-ar fi scris: “Domnule, am murit. Drept urmare, nu voi mai putea avea onoarea de a răspunde epistolelor dumneavoastră.”
