Romanii îşi petreceau o bună parte din zi desfătându-se în băile publice fie că e vorba de băi termale ori de simple piscine în care înotau. Multă vreme bărbaţii şi femeile împărţeau acelaşi spaţiu în acelaşi timp fără restricţii. Până în vremea lui Hadrian (117-138) scăldatul împreună nu era interzis sau blamat, mai târziu însă poate şi sub influenţă creştinismului, lucrurile aveau să se schimbe.

Planul termelor lui Caracalla

Planul termelor lui Caracalla

Băile romane sau “thermae-le” jucau un rol important în viaţă cetăţenilor Romei. Cele mai luxoase ocupau suprafeţe largi şi cuprindeau centre sociale, biblioteci, săli de sport, bordeluri, baruri, fiind adevărate centre de recreere. Termele se aflau fie în proprietate publică fie în cea privată. Cetăţenii foarte bogaţi îşi permiteau construirea unor terme în vilele proprii, însă cei mai mulţi se mulţumeau doar cu o simplă sală de baie. Acesta era în Roma antică poate semnul cel mai clar al reuşitei sociale.

O baie publică (balnea) cuprindea vestiar (apodyterium), baie cu aburi (sudatorium), baie de apă termală (caldarium), baie de apă călduţă (tepidarium), baie de apă rece (frigidarium), camera pentru masaj. Sălile, pavate cu plăci marmură (unele încălzite, asta ca să nu credeţi că încălzirea prin pardoseală e vreo noutate) erau împodobite cu mozaicuri. Ritualul de îmbăiere era următorul: sala călduţă, sala caldă şi apoi cea cu apă rece. Apa era încălzită la cazane (hypocaustum) aflate la subsol şi circula pe conducte din ceramică şi canale fiind adusă la temperatura dorită. La terme romanul de rând mergea, dacă vreţi să folosim un termen de comparaţie, cum ne ducem astăzi la mall, unde poţi să-ţi petreci o bună parte din zi şi să rezolvi o mulţime de probleme. Intrarea costa o nimica toată, aşa că toate categoriile sociale aveau acces. Lumea mergea acolo după prânz şi putea rămâne acolo până se întuneca. Îmbăierea văzută mai mult ca o desfătare era asociată şi cu alte plăceri ale romanilor precum mâncatul şi băutul. Se organizau chefuri de pomină la care participanţii se ospătau din belşug atât pe uscat cât şi în apa bazinelor. După ce se ghiftuia bine romanul se retrăgea în sala cu aburi unde sub efectul căldurii dădea afară tot ce mâncase. De cele mai multe ori se reîntorcea în tepidarium unde se reapuca de mâncat. Divertismentul era asigurat de poeţi şi actori care recitau versuri şi de cântăreţi.  Despre un nepot al lui Caracalla ajuns la rândul sau împărat, pe nume Eliogabal (Heliogabalus) se ştie că obişnuia să toarne şofran şi parfum în apa băilor sau ulei de flori pentru masaj. La sala de masaj se întrebuinţau perii aspre din aur şi argint iar cel care suporta un astfel de tratament se alegea cu inflamaţii şi pielea bătătorită.

În perioada Republicii, la Roma existau doar 160 de băi publice (balnea). Odată cu epoca imperială şi cu marile cuceriri când în Roma încep să se reverse bogăţii din teritoriile cucerite, împăraţii încep să construiască în folosul populaţiei băi publice tot mai mari şi mai fastuoase. Totodată băile încep să fie redenumite folosindu-se un cuvânt de origine grecească, thermae. Primul împărat care înalţă terme luxoase nemaivăzute până atunci la Roma este Octavian Augustus (27 i. Hr. – 14 d. Hr.) Ministrul său, Agrippa, le construieşte pe Câmpul lui Marte în centrul unui parc cu lac artificial unde se putea înota. Lângă termele lui Agrippa, Nero (54-68) va ridica şi el pe 3000 mp băile sale. Au urmat cele construite în timpul lui Titus (79-81) şi Traian (98-117). Ansamblul termelor lui Traian se întindea pe o suprafaţă de 11000 mp fiind înconjurat de un zid ce-l izola de restul oraşului

Băile nu sunt însă doar simple locuri de relaxare şi nu trebuie să vă imaginaţi că romanii erau cumva obsedaţi de igienă. Roma este şi capitala desfrâului, locul în care prostituatele sunt mai multe că nicăieri. Ele sunt deplin acceptate de societate ca o garanţie pentru protejarea instituţiei căsătoriei. Romanul merge aşadar la bordel, însă poate găsi cu uşurinţă compania necesară în taverne, hanuri sau băi publice. Printre femeile care se bucurau de dreptul de a se îmbăia laolaltă cu bărbaţii nu se numărau doar cele de moravuri uşoare, ci şi alte femei mai emancipate. Acest fapt trebuie judecat prin prisma faptului că femeia în lumea romană se bucură de o mare libertate pe care nu o vom mai întâlni la alte popoare antice. Femeile care însă frecventau astfel de băi, nu mai puteau fi admise în societatea aleasă; însuşi Cicero găsind de cuviinţă să se scuze, după ce luase apărarea unei cliente, vizitatoare asiduă a localităţii Baiae (Baia-Italia)

 

În timpul lui Hadrian termele nu mai erau vizitate pentru calităţile lor igienice, ci mai curând pentru răspândirea erotismului. Femei acoperite mai mult formal şi bărbaţi goi laolaltă devin astfel în secolul II al creştinismului ceva nerecomandat. Apar astfel termele împărţite în două părţi, din care una este dedicată exclusiv femeilor. Atunci când acest lucru nu era posibil, bărbaţii şi femeile se scăldau la ore diferite, doamnele dimineaţa, iar domnii după-amiaza.

Apogeul băilor publice nu avea să fie acesta. În 216 sunt inaugurate Băile lui Caracalla (211-217) din care astăzi se mai văd doar ruinele separeurilor. Acestea aveau o capacitate de 2000 de locuri şi erau alimentate cu ajutorul apeductelor. Termele ridicate de Caracalla în număr de 217 se întindeau pe o suprafaţă de 140.000 mp. Ca să câştige bunăvoinţa supuşilor, împăratul a dispus ca termele să fie deschise şi pe timpul nopţii cheltuind în acest scop sume importante pentru iluminatul stradal. Au funcţionat până în anul 546 când au fost distruse de goţi. Numeroase terme au fost construite la Roma şi în timpul lui Diocleţian (284-305) Acestea se întindeau pe o suprafaţă de 150.000 mp fiind capabile să găzduiască până la 3000 de oameni.

Odată cu Constantin cel Mare (306-337), epoca de glorie a termelor începe să pălească. Pudicitatea creştină triumfă şi femeilor li se interzice să mai calce în băile publice. Creştinismul câştigă teren în faţă păgânismului iar termele încep să fie asociate cu ideea de decadenţă.

Câteva secole mai târziu, Justinian avea să legifereze în codul sau faptul că îmbăierea unei femei căsătorite alături de un alt bărbat care nu-i este soţ constituie motiv de divorţ.

Bibliografie

(adaptare) Florentina Dolghin “Din deliciile termelor romane” în Magazin istoric, An XXXII, nr2, feb 1998

Jean Claude Fredouille “Dicţionar de civilizaţie romană”, Univers enciclopedic gold, Bucureşti 2012, pg. 194-195

Gilbert Charles-Picard “Roma – Inima imperiului” în Magazin istoric, An XXXI, nr2, feb 1997, pg. 78-82

dr. Karl Siebert “Plăcerile mesei în apă” în Magazinul, an VI, sept. 1936, pg.18-24

Historia y vida “Amante şi prostituate în Roma antică” în Magazin istoric, An XXXI, nr. 8, aug 1997, pg.89-92

de Voicu Hetel