O pagină din istoria lalelelor

Falimentul lalelelor olandeze – exagerare sau cel mai mare crah financiar al secolului al XVII-lea?

Puţini ştiu că pasiunea pentru această floare exotică adusă din Imperiul Otoman s-a transformat la un moment dat într-un mijloc rapid de îmbogăţire şi în ceea ce istoricii numesc astăzi “Tulipomania olandeză”. Despre acest subiect m-am gândit să scriu câte ceva în folosul iubitorilor de flori şi al celor care apreciază istoria adevărată, dar şi pentru că în mediul nostru virtual informaţia despre acest subiect este extrem de săracă, internauţii noştri preferând să copieze informaţia de la unul la altul, fără a adăuga nimic nou.
Când spui Olanda, poate îţi vin în minte morile de vânt şi hărnicia şi inventivitatea unui popor care a smuls mării o treime din teritoriul său prin felurite metode. Cu siguranţă însă, te vei gândi la lalele pentru că acolo este patria lor. Nimeni nu cultivă această floare cu mai multă grijă şi pasiune decât o fac olandezii, de mai bine de patru secole.
Laleaua ajunge în grădinile europene prin intermediul otomanilor, în veacul al XVI-lea. La 1554 un ambasador al împăratului Ferdinand I al Sfântului Imperiu Roman pe lângă Poarta otomană, pe nume Oghier Ghislain de Busbecq trimitea la Viena primii bulbi de lalea. Pe tronul sultanilor se afla nimeni altul decât Soliman Magnificul. Floarea a stârnit de la început admiraţie şi pentru că în mentalul europenilor, toţi turcii purtau turbane iar laleaua semăna teribil cu un turban, numele ştiinţific al plantei, tulipa, derivă din cuvântul persan tulben care înseamnă turban. Că să fac o paranteză trebuie spus că în ţările în care turcii şi-au exercitat influenţa cuvântul cu care este denumită floarea a venit pe filieră turcească. Se spune că laleaua era considerată o floare sacră, un simbol al lui Osman, cel care pusese bazele imperiului, dar şi un simbol al divinităţii, lalea şi Allah transcriindu-se foarte similar. Dar să revenim la lalele şi la Olanda!

Cum au ajuns lalelele în Olanda

În 1573 un botanist flamand, Carolus Clusius, se îngrijea de lalele Grădinii Botanice Imperiale din Viena. Mai târziu, în 1593 îl regăsim ocupându–se de florile sale din grădina Universităţii Leiden (Olanda) unde îndeplinea funcţia de director. Anul 1594 este acceptat în mod oficial ca fiind acela în care în Olanda înfloreau primele lalele. Unele relatări vorbesc despre faptul că Clusius s-ar fi refugiat în Olanda ca urmare a persecuţiei religioase, el fiind protestant într-un stat catolic, în timp ce alte surse menţionează doar faptul că el a ales să–şi petreacă ultimii ani ai vieţii în ţara natală. Oricare ar fi adevărul, lalelele sale au atras repede atenţia conaţionalilor săi care şi-au dorit şi ei să aibă aşa ceva în grădinile lor. Dar Carolus Clusius nu era un tip prea darnic, el refuzând să dea cuiva din bulbii săi ori să-i vândă, cu toate că i se oferiseră sume generoase. Povestea spune că într-o noapte zidul care împrejmuia grădina universităţii a fost sărit iar preţioasele sale flori au fost furate cu tot cu bulbi. Bietul Clusius a fost atât de revoltat şi de distrus de ceea ce i se întâmplase încât, din acel moment, a renunţat să se mai ocupe vreodată de lalele. În realitate, grădina lui Clusius a fost prădată de mai multe ori în anii 1596 şi 1598.
O legendă spune că lalelele au ajuns în Olanda în 1562 când în portul Anvers (Antwerpen) un negustor a dat cu totul întâmplător peste câţiva bulbi la bordul unui vas ce transporta marfă orientală. Omul s-a gândit că e ceapă, a mâncat câteva, dar pe cele rămase i le-ar fi arătat unui oarecare Cusanius care fiind botanist, a înţeles imediat că are în faţă ceva deosebit.

Olanda şi tulipomania

Câţiva ani mai târziu, cele 17 provincii ale Olandei (numită Provinciile Unite la acea vreme) se umpluseră de lalele. Curând a apărut şi o adevărată modă a lalelelor şi fiecare om mai cu dare de mâna trebuia să aibă musai câteva în grădina sa. Cererea pentru bulbi a început să crească astfel încât, în doar două decenii, toată lumea se ocupa cu asta. Cu un petic de pământ şi câţiva bulbi, dădeai lovitură şi după câţiva ani adunai o adevărată avere. Bursa lalelelor lucra non stop din iunie până în septembrie iar florile erau achiziţionate şi vândute pe nevăzute. Preţurile creşteau mereu odată ce creştea şi mania fiind imposibil să ieşi în pierdere.
La început, lalelele venite din Turcia erau doar de trei culori: albe, galbene şi roşii. Cultivatorii olandezi au reuşit însă cu trudă şi migală, prin diferite încrucişări să obţină o multitudine de soiuri noi de plante. Până la 1630 existau aproximativ 1000 de varietăţi de lalele. Cele mai rare şi mai preţuite erau cele care făceau parte din grupul “Bizarden” adică al lalelelor bizare. Acestea îşi datorau numele unui virus al lalelelor (virusul mozaic) care odată instalat în bulb îi conferea florii un efect multicolor, dar în acelaşi timp slăbea şi ceapa făcând procesul de cultivare mai dificil şi mai îndelungat.
Începând cu 1635 s-a înregistrat un fapt interesant. Bulbii au început să fie tranzactionati înainte ca aceştia să apară. Se încheiau contracte de promisiune prin care cumpărătorul plătea 10 procente din valoarea mărfii restul urmând să fie plătit la livrare. În felul acesta, la bursa lalelelor se putea tranzacţiona non stop tot anul. Contractele puteau fi vândute mai departe altor speculatori, care aveau grijă să umfle preţul înainte de a revinde mai departe. Apărea astfel, pentru prima dată, ceea ce astăzi, în termeni bursieri, poartă denumirea de “future market”
În 1636 laleaua ajunsese deja un foarte important produs de export al economiei olandeze. Statisticile arată că veniturile generate de vânzarea bulbilor erau depăşite doar de cele obţinute la exportul de gin, hering şi brânză. Oameni care nu văzuseră niciodată o lalea ori un bulb, îşi investeau toată averea sperând să se îmbogăţească. Către 1637 preţurile atinseseră deja cote ameţitoare, bulbii de lalea ajungând să–şi schimbe proprietarul şi de zece ori într-o singură zi.

Cele mai multe amănunte ajunse la noi despre această criză a lalelelor provin din cartea jurnalistului scoţian Charles Mackay. Acesta publică în 1841 o lucrare intitulată “Extraordinare iluzii populare sau despre nebunia mulţimilor”. Tulipomania a generat şi o serie de anecdote Frenezia cumpărării şi vânzării de bulbi este în toi. Oameni din toate colţurile ţării se înghesuie să cumpere un pic din afacerea secolului. Numărul speculatorilor proveniţi din toate paturile sociale este atât de mare încât oamenii se calcă pe picioare în clădirea devenită neîncăpătoare în care se organizează aceste tranzacţii. Cum pentru parafarea actelor mai aveai nevoie, cel puţin în teorie, şi de o masă de lucru, se povesteşte că un individ cocoşat venit tocmai de la Paris îşi punea la dispoziţie cocoaşa contra unei sume modice pentru rezolvarea acestor chestiuni birocratice.
O altă anecdotă relatată în cartea lui Mackay se referă la un marinar înfometat care a confundat nişte bulbi de lalea cu nişte cepe şi i-a servit la micul-dejun. Proprietarul, un negustor care investise o avere în lalele, s-a trezit peste noapte sărac. Cu un singur astfel de bulb era suficient ca să hrăneşti întreg echipajul vasului pe care naviga marinarul cu pricina, vreme de un an. Vinovatul a fost repede descoperit şi aruncat în închisoare. Povestea pare însă, la prima vedere, puţin trasă de par. Bulbii de lalea pe lângă faptul că sunt necomestibili, au un gust diferit de cel al cepei. Se povesteşte că un singur bulb din soiul Viceroy extrem de preţuit pentru că floarea rezultată era pestriţă s-a vândut cu 5.000 de guldeni. Suma era exorbitantă. Cumpărătorul dornic la rândul sau să se îmbogăţească nu avea însă atâtea lichidităţi. A plătit cu 4 boi, 8 porci, 12 oi, 3 care cu grâu şi ovăz, o grămadă de butoaie cu vin şi bere, 2 tone de unt, 1000 de pfunzi de brânză, un pat cu aşternut complet, o mantie cu blană şi o cupa de argint.

Sfârşitul nebuniei lalelelor

În februarie 1637 tot acest vârtej ameţitor al creşterii preţurilor, asemănător dacă vreţi să faceţi o comparaţie cu ceva din timpurile moderne, cu bula financiară din 2008 când a picat la noi piaţa imobiliară, s-a prăbuşit aparent inexplicabil. Unii investitori au încetat să mai cumpere şi mari cantităţi de bulbi au fost scoase la vânzare. Motivul pare să fi fost unul cât se poate de banal. Se anunţa o iarnă lungă şi grea, iar unii investitori (speculatori) s-au gândit să vândă o parte din bulbii mai preţioşi. Oferta a depăşit curând cererea şi preţurile au luat-o la vale. În scurtă vreme, un bulb de lalea dintr-un soi pe care altă dată s-ar fi plătit o avere a ajuns să valoreze cât ceapa pe care credea că o mănâncă marinarul despre care v-am povestit mai sus. Au urmat falimente spectaculoase, oameni ajunşi la sapă de lemn peste noapte, etc. Falimentul a pornit din oraşul Haarlem unde negociatorii au refuzat un bulb oferit la vânzare pentru 1250 de guldeni. Ofertantul a redus imediat la 1100, apoi la 1000, dar tot nu putea vinde. Până la închiderea tranzacţiilor, preţul scăzuse dramatic. Unele cercetări recente au arătat că hazardul a jucat şi el un rol important. După cât se pare tocmai în acea perioada în Haarlem a început să bântuie ciuma bubonică şi cum pe vremea aceea, nimeni nu cunoştea vreun leac împotriva ei, cei mai mulţi considerau pe bună dreptate că cel mai sigur mod de a se feri de ea, era să se izoleze în propriile case.
Va imaginaţi ce-i aştepta pe cei care făcuseră contracte prin care se obligau ca la apariţia pe piaţă a bulbilor să plătească pentru aceştia sume fabuloase? Ca să vă dau câteva exemple, ei bine aflaţi că la acea vreme o lalea Semper Augustus costa cam cât două case, iar un Viceroy făcea cam cât venitul pe 15 ani al unui meseriaş. Ca să-i salveze de la ruină pe toţi aceşti speculanţi, statul a intervenit oprind derularea contractelor de promisiune. Economia Olandei a suferit un adevărat şoc.
Aşa să fi fost oare? Cel puţin aşa ne lasă să credem cartea lui Charles Mackay folosită ca sursă de documentare de majoritatea celor care au scris despre acest subiect.
Prin anii 80 optica istoricilor asupra evenimentelor petrecute în această perioadă în Olanda a început încet, încet să se schimbe. Spre exemplu, potrivit studiilor publicate recent de Peter Garber şi Anne Goldgar, informaţiile şi teoriile din cartea lui Mackay cu privire la bula speculativă sunt mult exagerate, iar nenumăratele episoade anecdotice dintre care v-am relatat câteva nu sunt decât poveşti. Multe documente de epocă arată clar că şi în anii care au urmat tulipomaniei, unele varietăţi de lalele au continuat să se vândă la preţuri bune. La 1640, de exemplu, o floare din soiul Semper Augustus sărea binişor de 1000 de guldeni.
Dragostea pentru lalele a olandezilor nu a dispărut nici astăzi, Olanda, unul dintre principalii furnizori de flori şi bulbi pe piaţa mondială, fiind numită “ţara lalelelor”.
de Voicu Hetel