Zece lucruri pe care nu le ştiai despre vikingi

viking

1.Cine sunt vikingii?

Vikingii sunt popoarele din nordul continentului, strămoşi ai locuitorilor Scandinaviei: suedezii, danezii şi norvegienii. Originea denumirii lor ridică încă destule semne de întrebare. Teoria cea mai cunoscută şi în general acceptată astăzi este că denumirea ar veni de la faptul că locuiau în ţinuturi de coastă împânzite de fiorduri sau golfuri. Vik în norvegiană înseamnă golf, iar viking ar trebui să semnifice, om al fiordurilor. O altă posibilă explicaţie a numelui lor este după părerea altor cercetători, aceea că viking provine de la latinescul vicus care se poate traduce atât prin tabăra militară, cât şi prin oraş. Teoria îmi pare însă puţin forţată. O a treia ipoteza, fără prea mulţi adepţi, dar interesantă, spune că viking derivă dintr-un vechi substantiv scandinav care desemnează pe cineva care face un înconjur sau care se află la mare depărtare de casă.

Cronicarii regilor franci i-au numit normani, nordmenn, nordmannos pentru că veneau din nord iar provincia franceză Normandia a căpătat numele lor. Englezii i-au numit în cronici dani pe năvălitorii vikingi veniţi de pe pământurile Danemarcei. Cronicile germane îi denumesc ascomani, adică oamenii frasinului după lemnul folosit de aceştia la construcţia corăbiilor. Irlandezii i-au denumit gall, adică străini sau lochlannach, adică oamenii din nord. În Spania, cei care s-au confruntat cu vikingii au fost arabii care l-a începutul secolului al VIII-lea puseseră stăpânire pe o bună parte a peninsulei Iberice. Arabii i-au botezat madjus, adică vrăjitori păgâni. Vikingilor proveniţi din Suedia, ruşii şi bizantinii le-au spus varegi.

 

2. Imaginea pe care ne-am format-o despre vikingi se datorează în primul rând relatărilor făcute despre ei de către popoarele cu care aceştia intrau în contact!

Cea mai interesantă descriere a acestora datând din secolul al X-lea ne-o lasă însă un învăţat arab pe nume Ahmad ibn Fadlan ibn al-Abbas ibn Rasid ibn Hammad sau mai pe scurt Ahmad ibn Fadlan. Acesta călătoreşte până intră în contact cu o importantă căpetenie vikingă. Aflat în preajma acestora le studiază obiceiurile şi scrie un jurnal intitulat Risala. Multă vreme s-a crezut că această relatare preţioasă s-a pierdut definitiv, însă în 1923, o copie a acesteia a fost descoperită în arhivele bibliotecii din oraşul iranian Mashhad. Dezvăluirile extrem de interesante făcute de Ahmad ibn Fadlan i-au inspirat pe producătorii hollywoodieni în realizarea filmului Al 13-lea războinic în care rolul învăţatului arab este jucat de Antonio Banderas.

3. Nu a existat o ţară sau o naţiune vikingă.

Nu a existat o naţiune a vikingilor ci mai degrabă grupuri conduse de un lider care-şi exercitau controlul asupra unei regiuni nu foarte întinsă. Aceştia puteau să se ocupe fie cu comerţul şi navigaţia, fie cu pirateria. Nu trebuie generalizat însă. Vikingii nu au fost nici mai răi nici mai buni decât alte naţiuni maritime. Statisticile arată că cei mai mulţi se ocupau în general cu agricultura, meşteşugurile şi negustoria şi doar un mic procent dintre aceştia aveau ca îndeletnicire principală jaful. Majoritatea istoricilor sunt de acord cu faptul că numeroasele lor expediţii şi colonizări se datorau în primul rând situaţiei demografice existente în comunităţile nordice unde excesul de populaţie trebuia să-şi găsească un debuşeu. Dacă vreţi, putem face chiar o paralelă cu situaţia existentă în vechea Eladă, în care populaţiile oraşelor greceşti întemeiau colonii pe alte meleaguri cum este şi cazul oraşelor noastre greceşti de la Pont: Histria, Tomis şi Callatis. Astfel comunităţi vikinge au existat în cele mai neaşteptate locuri: în stepele Rusiei, în nordul continentului American, în Africa, Groenlanda, Marea Britanie, Franţa, sudul Italiei şi Islanda. Leagănul civilizaţiei lor se află însă în peninsula Scandinavă.

4. Imaginea vikingului văzut ca un sălbatic barbar, blond nu corespunde întru totul realităţii.

Că vikingii nu au lăsat o impresie prea bună contemporanilor stau mărturie majoritatea relatărilor despre ei. Raidurile lor pe coastele Europei semănau groază, dar să nu uităm că vorbim de secolele VIII-XI din mileniul întunecat al erei creştine. E greu de crezut că alţi invadatori ar fi fost mai blânzi. În plus, aceşti barbari nu erau creştini, aşa că jefuiau fără scrupule mănăstirile şi ucideau fără milă clericii. La acea vreme, singurii ştiutori de carte erau tocmai aceştia, de aici poate şi imaginea ce li s-a creat vikingilor.

Totul a început de la un raid întreprins de vikingi în anul 793 asupra călugărilor din Lindisfarne, o mică insula situată în partea de nord-est a Marii Britanii. Locul era vestit la vremea aceea pe continent pentru înţelepciunea călugărilor aflaţi în mănăstirea de pe insulă, cât şi pentru biblioteca impresionantă. Atacul oamenilor nordului în cursul căruia numeroşi călugări au fost aruncaţi în mare sau transformaţi în sclavi, mănăstirea jefuită, iar biblioteca distrusă marchează în istorie, începutul epocii vikinge. Acest eveniment a pus însă pecetea asupra felului în care aveau să fie văzuţi vikingii de-a lungul istoriei. Privind însă în urmă şi făcând o simplă analiză, se poate vedea că vikingii nu au fost nici pe departe atât de barbari pe cât vor alţii să se creadă. Majoritatatea expediţiilor lor aveau ca scop comerţul şi nu jaful. Vikingii nu au dus niciodată campanii de exterminare sau de înrobire ale altor populaţii, nu au distrus oraşe şi civilizaţii aşa cum au făcut-o alţii înainte şi după ei.

5. America a fost descoperită şi de vikingi?

Că America nu a fost descoperită de Columb s-au scris nenumărate studii şi există o sumedenie de teorii care-i prezintă ca primi exploratori ai Lumii Noi ba pe fenicieni, ba pe irlandezi ori polinezieni şi bineînţeles pe vikingi.

Pe la jumătatea anilor ‘60 a stârnit un mare interes printre istoricii de peste Ocean descoperirea în arhivele bibliotecii Universităţii Yale a unei hărţi vikinge despre care se presupunea că este cea mai veche reprezentare a continentului american. A apărut imediat teoria conform căreia oamenii nordului descoperiseră America în jurul anului 1000. Explorarea Americii ar fi fost determinată potrivit acestei teorii de schimbările climaterice intervenite în Groenlanda care i-au făcut pe băştinaşi să caute terenuri de vânătoare mai bune. Aşezările întemeiate de vikingi în America sunt localizate în nord vestul peninsulei Labrador, pe coasta de apus a golfului Ugava.

6. Coifurile luptătorilor vikingi nu aveau ataşate coarne!

Costumele de carnaval, unele filme, spectacolele de opera, chiar şi unele tablouri îi prezintă pe fioroşii vikingi purtând pe creştet coifuri cu coarne. Adevărul istoric este însă acela că niciodată oamenii nordului nu au folosit aşa ceva. Iată şi câteva argumenta în sprijinul celor afirmate. În primul rând acest gen de podoabe capilare nu le-ar fi folosit la nimic în timpul raidurilor de pradă, ba din contra, cu o pereche de coarne mişcările le-ar fi fost îngreunate iar în luptele de aproape un sprijin mai mult pentru adversari. Aşezările vikinge au fost cercetate temeinic de-a lungul anilor existând o vastă literatură de specialitate pe marginea acestui subiect. Nicăieri însă, nu este menţionată vreo cască sau coif viking metalic împodobit cu coarne de bou sau orice fel de accesoriu asemănător. Povestea cu coarnele nu este însă cu totul o fabulaţie. După cât se pare în anumite ceremonii religioase la nordici, la vechii celţi şi la o serie de popoare germanice, preoţii purtau şi coarne însă deloc asemănătoare cu cele pe care le vedem azi prezentate în benzile desenate de pildă. Anticii ne-au lăsat şi ei câteva relatări cu privire la coifurile popoarelor nordice. Plutarch scria că cimbrii, un trib germanic, posibili strămoşi ai vikingilor se împodobeau cu capete de sălbăticiuni în chip de coifuri putând avea deci şi coarne. Diodor din Sicilia îi descrisese pe gali, care erau un trib celtic, ca purtând pe cap coifuri cu aripioare, coarne sau chiar cu animale întregi ataşate, cum astăzi vedem în desenele cu Asterix şi Obelix, iar Herodot menţiona faptul că unele triburi trace aveau podoabe de tipul acesta. Este puţin probabil însă ca acestea să fi fost folosite în luptă, ele constituind mai degrabă recuzită pentru diferite ceremonialuri. Primii care le-au pus coarne vikingilor au fost artiştii aparţinând curentului romantic. Romantismul prin contrast cu clasicismul care reînvia teme şi tradiţii ale Greciei şi Romei antice, caută să exploreze teme noi. Aşa a ajuns în atenţia acestora mitologia celtică şi germanică, iar de aici până la a interpreta într-un sens propriu scrierile anticilor nu a mai fost decât un pas.

7. Măreaţa Rusie îşi datorează numele vikingilor

Ceea ce nu o să citeşti în nici o carte de istorie a Rusiei scrisă de istoricii de la Moscova este că la baza formării primelor organizări statale nu s-au aflat triburile slave, ci popoarele scandinave. Aşa cum în cazul ţărilor române aristocraţia conducătoare a fost în primele veacuri formată din slavi şi cumani, fapt ce explică terminologia slavă în domeniul bisericii şi al instituţiilor, în cazul ruşilor avem o certă influenţă a popoarelor nordului. Numele de Rusia provine de la denumirea scandinavilor, Rus. Termenul provenea de la regiunea lor de origine, Roslag din Uppland (Suedia). Ceva mai la sud în Ucraina de astăzi, tot scandinavii sunt cei care pun baza statului kievean. Primul conducător se numeşte Ulag, va conduce cnezatul sau între 882 şi 912, când va muri din cauza unei muşcături provocate de un şarpe veninos. Numele atât de popular astăzi printre ruşi de Oleg este de fapt, varianta slavizată a numelui acestui întemeietor nordic. Nu le amintiţi asta însă ruşilor, s-ar putea să nu le placă.

8. Vikingii nu erau uriaşi.

În ce priveşte înălţimea, un viking oarecare nu măsura mai mult de 1,70m ceea ce în Evul Mediu îl situa în limitele normale pentru populaţia adultă de sex masculin. Cu excepţia Suediei în care condiţiile climatice erau ceva mai bune pentru a le permite locuitorilor să practice agricultura, pământurile Scandinaviei sunt destul de puţin primitoare, condiţiile de viaţă fiind extrem de aspre. Mortalitatea trebuie să fi fost destul de mare având în vedere că hrana era destul de sărăcăcioasă comparativ cu alte zone ale Europei. E de presupus că vikingii erau mai degrabă scunzi în primul rând datorită alimentaţiei deficitare.

Un fapt interesant însă, tot am descoperit. Se pare că numele danez vine de la vechiul cuvânt nordic danir, care înseamnă uriaş.

 

9. Primii locuitori ai Scandinaviei au fost laponii.

Cu zece milenii înaintea erei creştine, Scandinavia, pe atunci o regiune cu o climă ceva mai blândă decât astăzi, era locuită de laponi în totalitate. Lor le aparţin culturile mezolitice şi neolitice de la începutul mileniului V i. Hr. Ocupaţiile principale ale acestora erau pescuitul şi creşterea renilor. Sub presiunea altor popoare, trei ramuri germanice hordharii (strămoşii norvegienilor), suionii (strămoşii suedezilor) şi goetarii (strămoşii danezilor) care aveau o limba şi obiceiuri asemănătoare au început să migreze din sudul Mării Baltice în Scandinavia laponă. În secolele V-VI, strămoşii norvegienilor ocupă vestul Peninsulei Scandinave, iar cei ai suedezilor pe cea de est, în timp ce strămoşii danezilor ocupă insule din Baltica şi pătrund în Iutlanda. Populaţia indigenă este forţată să se retragă în nord.

10. Mitologia nordică şi Richard Wagner , o sursă de inspiraţie pentru ideologia nazistă

La 1865, compozitorul german Richard Wagner inspirat de legende celtice şi germanice realiza mai întâi opera Tristan şi Isolda şi apoi, din 1869 ciclul de opere intitulat Inelul Nibelungilor. Cu toate că cel puţin în teorie opera lui Wagner avea destul de puţine în comun cu istoria vikingă, personajele wagneriene (fie că e vorba de zei nordici fie că e vorba de eroi) apar reprezentaţi purtând coifuri şi câte o pereche de coarne aşa cum în epocă erau percepuţi vikingii. Mai târziu, Wagner şi opera sa, extrem de apreciată de Adolf Hitler a devenit o sursă de inspiraţie pentru ideologia nazistă care făcea apel la un trecut glorios al popoarelor germanice, la o vârstă de aur, la superioritatea şi perfecţiunea rasei ariene.

În timpul celui de-al doilea război mondial o divizie blindată de elită a armatei germane formată din voluntari proveniţi din Danemarca, Suedia, Norvegia, Estonia, Finlanda, Olanda şi Belgia a luptat pe frontul de răsărit sub denumirea de Divizia a 5-a SS Blindate Viking.

de Voicu Hetel

Târgul de Floci – Povestea cetăţii dispărute din inima Bărăganului

flociPuţini sunt astăzi cei ce au auzit sau ştiu câte ceva despre unul dintre cele mai importante oraşe-port ale evului mediu românesc. La auzul numelui cu iz licenţios, majoritatea ridică din sprâncene şi schiţează un zâmbet.

Unde se află Târgul de Floci?

Şi totuşi, undeva la vechile guri de vărsare ale Ialomiţei în Dunăre se înălţa pe vremuri o cetate falnică, important centru economic al Ţării Româneşti. Vechiul curs al Ialomiţei, destul de vizibil în teren este azi secat. Ruinele Târgului de Floci amplasat la circa 5 km de comună Giurgeni judeţul Ialomiţa puteţi să le admiraţi şi din maşină, dacă o luaţi pe vechiul drum spre mare (DN2A sau E60).

Care este originea denumirii de Târgul de Floci?

După cât se pare denumirea este strâns legată de o veche tradiţie românească care poate fi urmărită până aproape în zilele noastre: transhumanţa. Ciobanii valahi iernau în Dobrogea. Primăvara se întorceau în Muntenia şi treceau Dunărea. Oile erau tunse în apropiere, iar lâna nedărăcită sau flocii, cum i se mai spunea, era valorificată de mocani la târg, la Târgul de Floci. S-a păstrat, dealtfel, denumirea unei localităţi situate în apropiere de Târgul de Floci şi anume: Vadul Oii. Pe acolo, pe unde Dunărea curgea mai lin, îşi treceau, în fiecare an, ciobanii turmele.

O altă teorie destul de plauzibilă spune că denumirea ar însemna de fapt “Târgul Vlocilor” adică al valahilor cum îi găsim pe aceştia denumiţi în unele documente.

De ce Târgul de Floci şi nu Oraşul de Floci?

Pentru Ţara Românească primează denumirea de târg atunci când vine vorba despre o aşezare mai mare cu populaţie numeroasă împrejmuită cu ziduri de apărare. Denumirea de origine slavă o întâlnim şi la vecinii noştri de la sud de Dunăre ea reprezentând, dacă vreţi o dovadă a prezenţei masive a slavilor pe teritoriul actual al României în primele veacuri ale creştinătăţii. Denumirea de oraş o întâlnim mai târziu, dincolo de Carpaţi odată cu apariţia în zona a primilor regi arpadieni. Târgul, pe lângă semnificaţia de oraş, o mai are şi pe aceea de piaţă, de loc de desfacere a mărfurilor situat la o încrucişare de drumuri. Târgul de Floci era un astfel de loc. Aici acostează vase venite pe Dunăre şi îşi descarcă mărfurile care mai apoi sunt preschimbate cu altele. Afluxul de negustori dă naştere în mod natural unui târg, adică unui oraş, cum am spune în termeni moderni. Muntenii şi călătorii străini ai evului mediu vorbesc despre Târgul de Floci, Cetatea Lânii, ori în documentele străine despre Linucastrum Flocx.

Importanţa actuală a Târgului de Floci

Din punct de vedere arheologic aşezarea prezintă o maximă importanţă din cel puţin un motiv. Sigur că locul poate oferi unele informaţii referitoare la viaţa economică a Munteniei medievale, a mărfurilor care erau tranzitate în acest loc, a importanţei pe care o aveau schimburile economice cu vecinii, ori a vieţii sociale şi culturale a locuitorilor. Importanţa Târgului de Floci rezidă însă dintr-un amănunt extrem de interesant. Este singura aşezare din România şi după unii chiar din Europa, de dimensiuni atât de mari, peste care nu s-a suprapus nicio localitate modernă. După sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a avut loc ultima pârjolire nu mai avem urme de locuire pe cea mai mare parte a terenului. Practic, arheologilor le rămâne de cercetat în voie o suprafaţă de aproximativ 80 ha. În aproape patru decenii de cercetări (săpăturile debutând în 1976) au fost scoase la iveală patru biserici, cinci necropole, peste 200 de locuinţe, ateliere,  dar şi numeroase obiecte, podoabe, ceramică etc.

Târgul de Floci – scurt istoric

Cetatea de Floci, cum o să o întâlniţi denumită în alte scrieri, apare în documentele de cancelarie munteneşti atestată pentru prima dată, în prima jumătate a veacului al XV-lea, în vremea lui Dan al II-lea. Vechimea cetăţii, după cum o arată cercetările arheologice, este însă mai mare. O legendă din secolul al XVIII-lea, relatată de călătorul italian Giacomo di Pietro Lucari, arată că ar fi fost întemeiat de însuşi Negru Vodă.

Revenind însă, în documentul din 1431 din timpul domniei lui Dan al II-lea într-o enumerare a oraşelor şi vămilor ţării apare şi Târgul de Floci. Actul acordă privilegii negustorilor braşoveni.

Oraşul s-a bucurat o bună perioada de timp de o mare importantă. Afluxul mare de negustori din toate colţurile Europei fac din el un centru cosmopolit unde întâlneai mărfurile braşovenilor şi sibienilor, ale oraşelor hanseatice, ori ale genovezilor şi veneţienilor. Întâlneai, totodată, aici mărfuri franţuzeşti, lombarde şi belgiene, dar şi marfă din Bizanţ şi Orient.

Doar câţiva ani mai târziu, în toamna lui 1444, pe la Târgul de Floci a trecut însuşi Iancu de Hunedoara. Armata sa de cruciaţi fusese zdrobită de otomani la Varna, iar acesta trece Dunărea prin dreptul cetăţii. Oştenii nu îl recunosc şi Iancu de Hunedoara este făcut prizonier şi închis în temniţele cetăţii. Câteva zile mai târziu, la intervenţia lui Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş, el avea să fie eliberat.

 În a două jumătate a secolului al XV-lea oraşul suferă distrugeri semnificative pe fondul acţiunilor lui Ştefan cel Mare împotriva lui Radu cel Frumos. Voievodul moldovean urmarea pedepsirea acestui frate al lui Vlad Ţepeş, care preferase să închine ţara turcilor. Astfel, la 1470, moldovenii ard ţinutul Ialomiţei şi distrug oraşele Brăila şi Târgul de Floci. Cetatea apare menţionată şi trei ani mai devreme, în 1467, într-un act prin care Radu cel Frumos acordă privilegii mănăstirii Cozia asupra apelor Dunării până la gura Ialomiţei.

În treacăt fie spus, Târgul de Floci, aflat în stăpânirea Ţării Româneşti, concura puternic târgurile Moldovei, pustiirea sa din partea domnului Moldovei având un iz de “protecţionism economic”. Odată cu scăderea puterii politice a Ţărilor Române pe fondul întăririi puterii otomane importanţa oraşelor portuare va scădea. Unele precum Chilia şi Cetatea Albă ajung la sfârşitul secolului al XV-lea sub directă stăpânire a sultanului. Practic, Marea Neagră pe care se desfăşura un comerţ intens devine un lac turcesc, iar schimburile comerciale care, altă dată, făcuseră să înflorească cetăţi precum Târgul de Floci, erau astfel perturbate. În scurtă vreme ţările apusene aveau să-şi reorienteze comerţul dinspre zona mediteraneeană şi a Marii Negre, înspre Lumea Nouă cu o piaţă de desfacere uriaşă. Târgul de Floci mai suferă încă o lovitură şi după transformarea Brăilei în raia turcească, după 1540 cetatea devenind rapid după aceea ţintă constantă a atacurilor venite din partea turcilor şi tătarilor.

La 1558 se naşte aici, la Târgul de Floci, una dintre cele mai importante figuri ale istoriei noastre: Mihai Viteazul. Despre acest fapt găsim amănunte la cronicarul muntean Radu Popescu (1655-1729) care ne lasă următoarea însemnare: „după ce au luat domniea, s-au numit că iaste fecior lui Pătraşco vodă, iar cu adevărat nu să ştie, că nici un istoric de ai noştri (sau striin) nu adeverează den cine iaşte… Iară cât den auz unul de la altul aşa dovodim: că mumă-sa au fost de la oraş de la Floci… văduvă şi frumoasă…” şi că tatăl sau a fost negustor, „om mare şi bogat”. După unele cercetări, Mihai ar fi fost fiul unei Cantacuzine, familie bizantină foarte bogată şi cu relaţii puternice la Constantinopol. Tatăl sau nu a fost însă de os domnesc, adică voievodul Pătraşcu cel Bun, cum lui Mihai îi plăcea să se creadă pentru a-şi justifica astfel pretenţiile la tron, ci după cum o spune chiar cronicarul, un negustor înstărit.

La 1574 are loc o mare bătălie la Jiliştea în Moldova. Acolo, Ion Vodă cel Cumplit, ultimul dintre domnitorii moldoveni care s-au mai opus turcilor până la Dimitrie Cantemir, reuşeşte să obţină o mare victorie împotriva unei armate turco-muntene. Domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Mircea îşi scapă pielea de urmăritori ascunzându-se în Brăila, în timp ce fratele său Petru, viitorul domnitor Petru Şchiopul, găseşte adăpost între zidurile Cetăţii de Floci.

În 1594, luna decembrie, un număr de 2000 de turci trec Dunărea pe la Hârşova şi încearcă cucerirea cetăţii. Garnizoana primeşte întăriri de la Mihai Viteazul şi respinge atacul.

În 1655 cetatea apare din nou în documente atunci când în timpul răscoalei seimenilor (corp de mercenari), o ceată de tătari venită în ajutorul domnului Constantin Şerban (1654-1658) atacă şi Târgul de Floci. Cu această ocazie sunt ucişi 200 de locuitori.

În 1690, Târgul de Floci trece printr-o nouă încercare. Constantin Brâncoveanu (1688-1714) cere ajutorul tătarilor împotriva austriecilor care încercau să-ş impună pretendentul lor la tron.Tătarii trec Dunărea şi pradă oraşul. Secolul al XVIII-lea este un veac al dezastrelor pentru Principatele Române ele devenind teatrul de operaţiuni pentru nenumăratele războaie dintre ruşi, austrieci şi turci. În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Târgul de Floci cade victimă, oraşul fiind distrus pentru ultima oară. Pe la 1800 din impunătorul port de odinioară nu mai rămăsese mare lucru: câteva ziduri şi ruinele unei mănăstiri. Importanţa sa comercială scăzuse de foarte multă vreme, aşa că nimeni nu a mai avut interesul să-l reconstruiască. A apărut totuşi o mică aşezare rurală în acele locuri: localitatea Piua-Petrii. Aceasta avea însă să dispară, undeva la începutul secolului trecut, când într-o noapte, Ialomiţa s-a umflat luând cu ea tot avutul oamenilor.

Din anul 2009, cu sprijinul Consiliului Judeţean Ialomiţa s-au investit aproape 250.000 de euro, într-o Bază de Cercetare Arheologică a Târgului de Floci. Până în 2011 s-au investit fonduri importante şi în diverse lucrări de amenajare a vestigiilor cercetate. Mai multe obiective au fost parţial reconstruite, s-au reabilitat unele dintre vestigiile existente şi s-a pus pe picioare şi un centru muzeal în care vizitatorii (foarte puţini la număr, din păcate) au la dispoziţie o serie de panouri explicative în română şi engleză cu privire la acest obiectiv.

de Voicu Hetel

Ţinutul Herţa. Povestea colţului uitat de Românie furat de sovietici

La 26 iunie 1940 URSS prezenta Guvernului României o notă ultimativă prin care se cerea evacuarea imediată a Basarabiei. În acelaşi timp se cerea, pe motivul compensaţiei pentru pagubele produse Uniunii Sovietice, a Bucovinei de Nord. Ce a urmat se ştie. Cu acordul Germaniei şi fără a întâmpina vreo opoziţie din partea aliaţilor anglo-francezi, ciuma roşie bolşevică s-a întins peste un teritoriu de peste 50.000 de kmp cu o populaţie de 3,7 milioane de locuitori. Ceea ce însă uită majoritatea istoricilor să menţioneze atunci când vine vorba despre agresiunea sovietică, este că în 28 iunie 1940, când a început invadarea teritoriului românesc, nu am pierdut doar cele două provincii istorice, dar şi un mic teritoriu numit Ţinutul Herţa.
Herţa nu este menţionată în ultimatul sovietic ori în Tratatul Ribbentropp-Molotov din 23 august 1939. Ea a ajuns la sovietici dintr-o eroare mai mult sau mai puţin voită, atunci când s-a trasat harta anexată ultimatumului. Herţa nu a fost niciodată ocupată nici de austrieci, cum s-a întâmplat cu Bucovina ce fusese dezlipită din Moldova în 1775, nici de ruşi cum se întâmplase cu Basarabia răpită de aceştia în 1812. Herţa a făcut parte din teritoriul Moldovei. Nu există niciun tratat ori document oficial recunoscut internaţional prin care Ţinutul Herţa să fi fost vreodată în istorie revendicat de cineva.

Câte ceva despre Herţa

Ţinutul Herţa este în situat în nordul Moldovei în apropierea Dorohoiului, pe malul drept al Prutului. Ocupă doar 350 de kmp cu o populaţie de aproximativ 30.000 de locuitori. Teritoriul cuprindea oraşul Herţa cu peste 8.000 de locuitori şi alte 26 de sate. Potrivit recensământului din 1930, din totalul locuitorilor, 92,8% erau români, evrei 6,4%, în timp ce alte naţii, adică ruşi, ucrainieni ţigani etc. nu erau decât 232, adică 0,8% din populaţie.

Uite Herţa nu e Herţa

 

Arthur Verona a fost inspirat in picturile sale de peisajele din Herta. In imagine o lucrare intitulata In codrii Hertei
Arthur Verona a fost inspirat in picturile sale de peisajele din Herta. In imagine o lucrare intitulata In codrii Hertei

Pe 29 iunie 1940 primele unităţi sovietice intrau în Herţa, cu toate că în notă ultimativă nu se menţiona nimic despre acest teritoriu. Doar împotrivirea unor comandanţi şi ofiţeri români care au ridicat baricade, au aruncat poduri în aer şi au făcut să pară că terenul e minat, a făcut că bolşevicii să nu ajungă la Botoşani, după cum li se trasaseră sarcinile.
Pe 22 iunie 1941 românii treceau Prutul în cadrul operaţiunii Barbarossa. Herţa revenea după doar trei ani înapoi la patria mamă. Potrivit recensământului din august 1941, numărul locuitorilor era de 27.708, procentajele păstrându-se cam la fel. Hoardele ruseşti lăsare în urmă un adevărat dezastru: sate pustiite, totul distrus prin foc şi dinamitare şi o populaţie decimată, înnebunită de groază şi foame.
Înfrângerile României pe frontul de est au făcut ca până la urmă să trebuiască să cedăm din nou acest teritoriu. La sfârşitul lui martie 44, ruşii intră în Herţa. Prin armistiţiul semnat la 13 septembrie 1944 cu Puterile Aliate, s-a revenit la graniţele din 1940 cu toate că acestea fuseseră trasate printr-un acord semnat de Germania nazistă şi URSS. Aproximativ 2.500 de herţeni au reuşit să se refugieze în România, majoritatea la Dorohoi. Pentru cei rămaşi a reînceput politică de rusificare şi îndoctrinare, opresiune, asasinatele dar şi deportările.
România comunistă a primilor ani de după război a dus o politică de docilitate faţă de “prietenul de la răsărit”. Chestiunea Herţei nu a fost nici măcar odată pusă în discuţie, ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Autorităţile comuniste au semnat şi Tratatul de la Paris din 1947 prin care teritoriile cotropite de URSS în 1940 intrau oficial în componenţa sa.
Acum urmează partea interesantă pe care nu o s-o găsiţi în manualele de istorie. În ’44 ruşii mai comit un abuz şi îi anexează Herţei, satul Prisaca aparţinând oraşului Oroftiana. Frontiera stabilită de Uniunea Sovietică avansa în teritoriul românesc cu încă 10-12 km în lungime şi 3 km în adâncime. În 1945, URSS a încercat o amplă acţiune de încorporare a unor teritorii româneşti. Este cunoscută tentativa lor de anexare a unor părţi din Maramureş şi rezistenţă românilor din acele sate. În ceea ce priveşte Herţa, acesteia i s-a mai alipit o fâşie de 4 km lungime şi 500-600 m lăţime. În martie 1946, sovieticii împing din nou frontieră. Ţinutul Herţa mai dobândeşte o fâşie lată de 70 m şi lungă de 1,2 km, între satele Fundul Herţei şi Movilă. Ţăranii care au avut nenorocul ca nouă linie de demarcaţie să treacă prin bătăturile lor au trebuit să-şi abandoneze agoniseala şi să se mute.

Ţinutul Herţa de astăzi

Ţinutul Herţa teritoriul furat în afară oricărei convenţii diplomatice face astăzi parte din raionul Herta, regiunea Cernăuţi din Ucraina. Populaţia românească este în continuare majoritară, peste 93% dintre locuitori. La destrămarea URSS în 1991, împotriva oricărei logici, teritoriul nu a fost retrocedat României şi nici ataşat Republicii Moldova. Mai mult, în 1997, România, condusă la acea vreme de o coaliţie de centru-dreapta dominată de PNŢ şi PNL a semnat un Tratat de prietenie cu Ucraina prin care se renunţă la orice pretenţie teritorială din partea ţării noastre asupra acestui pământ.
Românii nu beneficiază nici pe departe de drepturile pe care noi le acordăm minorităţilor naţionale de pe teritoriul României, ba asistăm la un profund proces de deznaţionalizare a acestora. Simbolurile şi trecutul românesc nu sunt în nici un fel puse în valoare. Va dau doar câteva exemple: casă marelui scriitor Gheorghe Asachi, unul dintre pionierii literaturii vechi româneşti, nu a devenit muzeu ci este o simplă biblioteca. Monumente ale eroilor armatei române au fost dărâmate, lipsa oricărui sprijin din partea statului pentru apariţia publicaţiilor în limba română, absenţa cvasitotală a inscripţiilor bilingve etc. Limba rusă total necunoscută locuitorilor înainte de ’40 a fost introdusă în administraţie, învăţământ şi biserica. Există însă şi veşti bune. În raioanele ucrainiene în care populaţia predominantă este românească, sporul demografic este pozitiv, în condiţiile în care rată de natalitate în Ucraina este într-o scădere dramatică.
Poate că a venit vremea să cerem înapoi ce este al nostru, întoarcerea acestui petic de Românie înapoi de unde a fost luat. Poziţia pe care astăzi o ocupăm în structurile Pactului Nord-Atlantic, precum şi locul din Uniunea Europeană ne permit să avem un cuvânt de spus în ceea ce priveşte ambiţiile Ucrainei de a coopera sau de a se integra în aceste organizaţii. O rediscutare a graniţelor cu acest stat mi se pare plauzibilă şi de dorit într-un viitor cât mai apropiat.

Bibliografie

*** “Documente străine despre Basarabia şi Bucovina 1918-1944”, Editura Vremea, Bucureşti, 2003
Ion Gherman “Cronică Ţinutului Herţa pământ dintotdeauna românesc”, Editura Viaţă medicală românească, 1996
Vladimir Trebici “Românii din Ucraina” în Magazin istoric, an XXXII, nr.6, 1998, pag. 23-26
de Voicu Hetel

 

Despre mitul creşterii nivelului mării

Mitul sfârşitului lumii nu este ceva nou. A fost prorocit de nenumărate ori de-a lungul timpului. Ultima dată, prin 2012 era termenul de expirare al vieţii noastre Terra fiindcă, aşa calculaseră mayasii, o civilizaţie străveche de mult dispărută care nu inventase încă roata. Făcuseră ei un calendar care se oprea brusc atunci, motiv suficient pentru a da naştere unei isterii în masă. Oamenii, parcă mai abidir ca în evul mediu, sunt dispuşi să creadă în teorii apocaliptice, în vrăjitoare care pot desface farmece, în comete gata să ne izbească în plin ori în găuri în stratul de ozon prin care se scurg radiaţii ucigătoare.

paharAm un prieten care e ferm convins că viitorul o să ne rezerve surprize neplăcute, aşa că îşi adună cu asiduitate lemne de foc şi conserve că “nu se ştie niciodată”. Un alt amic e convins de existenţa unei conspiraţii mondiale coordonată de industria farmaceutică, menită să limiteze populaţia prin introducerea de chimicale în tot ce ne înconjoară. Motivul e suficient pentru a nu consuma decât anumite tipuri de hrană preparate într-un anume fel. Un alt amic se aşteaptă la o mare criză financiară care va doborâ toate valutele. Aşa că tot ce adună investeşte în monede vechi de argint pe care le doseşte mai apoi pe cine ştie unde, prin grădina casei. În jurul acestei panici care a cuprins în special civilizaţia occidentală a înflorit o industrie extrem de profitabilă direct interesată în alimentarea şi întreţinerea panicii care a creat, deja, un comportament consumerist special.

Creşterea nivelului mărilor o sperietoare a lumii moderne

Dacă toate astea se vor întâmpla vreodată sau este doar rodul unei gândiri magice prezente în fiecare dintre noi, dacă totul este doar o uriaşă manipulare menită să determine un tip de comportament din partea oamenilor de rând, nu pot să ştiu. Ceea ce pot însă să va spun este că unele teorii şi speculaţii pe care le auzim inclusiv în programele de ştiri serioase sunt, în realitate, nişte tâmpenii. Am ales ca temă pentru acest articol teoria potrivit căreia, dacă se va produce o aşa numită încălzire globală, gheţarii de la poli se vor topi, iar nivelul oceanului planetar va creşte în mod catastrofal provocând dispariţia unor vaste întinderi de pământ. Oraşe întregi ar urma atunci să fie rase de pe faţa pământului.

Ceea ce am să vă propun este un experiment foarte simplu pe care îl puteţi face şi voi dacă aveţi congelatorul băgat în priză şi o pungă de gheaţă. Mai aveţi nevoie şi de un vas, de preferat ceva transparent ca să observaţi mai bine fenomenul, poate chiar un borcan sau un pahar. Dacă în pahar/borcan mai adugati şi nişte apă călduţă, ei bine aveţi create condiţiile de laborator pentru a vedea ce se întâmplă dacă se topesc gheţarii.

Să zicem că bucăţile de gheaţă cu care veţi umple vasul cu vârf, la început, sunt nişte gheţari. Adăugaţi apoi apă caldă, (că doar vorbim de încălzire globală) ea fiind oceanul planetar. Aveţi grijă să puneţi apă până la buza vasului. Aveţi aşadar, planeta cu oceane şi gheţari. Datorită încălzirii, gheţurile se topesc rapid şi… ce să vezi? Apa s-a revărsat pe masă? Nu, nu a curs niciun strop, apa nu a dat pe dinafară, ceea ce înseamnă că dacă s-ar topi toate aisbergurile din lumea asta, Botoşaniul tot n-ar fi acoperit de ape.

Dacă vreţi şi o explicaţie ştiinţifică, pot să v-o dau. Cuburile de gheaţă prin volumul lor dislocă o anumită cantitate de apă. Cantitatea de gheaţă topită este egală cu masă cuburilor de sub apă. Este lucru ştiut că cea mai mare parte a unui gheţar se află sub apă (circa 9 zecimi). Dacă s-ar topi gheţarii, nivelul oceanelor ar trebui să rămână la aceleaşi cote.

Voicu Hetel

Aurel Vlaicu la Orăştie

Între Orăştie şi Vlaicu a existat întotdeauna o relaţie specială, ca şi cum oraşul l-ar fi adoptat şi ar fi fost prezent alături de el la mai toate momentele importante ale vieţii sale. Nu întâmplător cea mai importantă instituţie de învăţământ din oraş îi poartă numele încă din 1919, multă vreme o machetă în mărime naturală a unuia dintre avioanele sale (dispărută misterios prin anii ’80) putea fi admirată în faţa liceului unde acesta învăţase, iar în centrul Orăştiei se află un bust al său.

Anii de şcoală la Orăştie

scan0004
Octavian Goga si Aurel Vlaicu

Vlaicu se naşte la Binţinţi o localitate aflată la câţiva kilometri de Orăştie, în anul 1882. Aici urmează primele clase ale şcolii elementare şi se face rapid remarcat. Dascălul din sat l-a sfătuit pe Dumitru Vlaicu, tatăl sau, să-şi lase fiul să înveţe carte mai departe şi să nu-l trimită la muncile câmpului cum se întâmpla cu majoritatea copiilor de ţărani români la acea vreme. Astfel, la 1890 îl aflăm pe tânărul Aurel Vlaicu în registrele şcolii elementare ungureşti pentru ca între 1892-1898 să urmeze primele şase clase ale liceului calvin din Orăştie. Aici limba de predare este maghiara, elevii find în majoritate maghiari şi secui, iar viitorul inventator nu va ajunge, aşa cum aţi putea crede, premiantul clasei. Face însă progrese de la an la an devenind tot mai bun. Era excepţional încă de la început la matematică şi fizică unde reuşea să rezolve probleme ce depăşeau cu mult sfera programei şcolare.

În primii ani Vlaicu pare să fi stat în gazdă la o bătrână şi nu la internat, ai săi neputându-i plăti cheltuielile de întreţinere. Din păcate, nu am putut afla cu exactitate unde anume şi dacă s-a mai păstrat acea locuinţa, însă în clasa a VI-a gimnazială ştim că locuia la o văduvă pe strada Tămăşasei, actuala stradă Dominic Stanca. Era mama unui coleg de şcoală pe nume Nagy Vilmos, care va ajunge mai târziu comandant suprem al armatei şi ministru în Ungaria. Aceasta se întreţinea din găzduirea copiilor cu mijloace mai modeste. După alte surse, (vezi Orăştie 750 de ani, pag. 185) Vlaicu ar fi locuit multă vreme pe strada Pantofarilor aflată in vecinatatea celei mai sus menţionate. Din perioada şederii sale la Orăştie datează şi primele încercări ale lui Vlaicu de a pune în practică cunoştinţele acumulate. Îi mersese vestea printre colegi că se pricepe la ceasuri şi nu era unul în tot colegiul căruia să nu-i fi făcut vreo reparaţie. Va lucra la realizarea unei treierătoare capabilă să separe boabele de grâu de cele de neghină şi chiar la un perpetum mobile ce urma să se folosească de proprietăţile magneţilor. Perpetuum mobile n-a reuşit să realizeze, lucru pe care avea să-l recunoască mai târziu în faţa lui Goga pe când erau amândoi studenţi la Budapesta, însă a dobândit în timpul acestor cercetări un bagaj serios de cunoştinţe din diferite domenii ale ştiinţelor exacte care-l vor ajuta mai târziu. Tot la Orăştie, va pune pe hârtie şi planurile “maşinei de zburat” cum o numea el.

Avea însă să părăsească Orăştia pentru a urma cursurile gimnaziului de limba germană din Sibiu. Motivul pare să fie legat de un conflict generat de către un grup de profesori în urmă căruia mai mulţi elevi de etnie română au fost nevoiţi să abandoneze studiile sau să opteze pentru o altă instituţie de învăţământ. O altă sursă menţionează un conflict avut cu profesorul de maghiară al liceului Kun la care învăţa, în timp ce o alta menţionează o altercaţie între temperamentalul inventator şi un elev evreu care ar fi dus la exmatricularea lui Vlaicu. Aşa se face că diploma de bacalaureat şi-o va obţine la Sibiu.

Primele zboruri ale lui Vlaicu au avut loc în preajma Orăştiei

Reîntoarcerea lui Vlaicu la Orăştie avea să se petreacă în anul 1909. Tânărul inginer studiase între timp un trimestru la Politehnica din Budapesta dar pentru că nivelul de instrucţie nu se ridicase la pretenţiile sale, se înscrisese la Universitatea Tehnică din Munchen. Se făcuse remarcat pentru o serie de invenţii şi ocupase un post important la firma de automobile Oppel. S-a reîntors însă în ţară pentru a-şi pune în practică visul de a zbura cu un aparat construit chiar de el. La Binţinţi avea să fie construit primul său planor în primăvara lui 1909. Pentru a obţine rezultate cât mai bune, Vlaicu a ales că loc experimentare Dealul Pemilor aflat la marginea Orăştiei. Dealul ce aparţinuse familiei Pem era ideal datorită pantei sale care făcea ca lansarea aeroplanului să se facă mai uşor, iar zborul să dureze mai mult decât dacă decolarea s-ar fi făcut pe plan orizontal. Până pe la jumătatea lui iulie 1909 aflăm dintr-o scrisoare a lui Vlaicu către un prieten că de pe deal se efectuaseră şapte zboruri pe distanţe scurte. De aici încolo începe drumul său spre celebritate. Povestea sa ajunge în paginile ziarelor româneşti din Transilvania şi apoi în cele din vechiul Regat al României. Faima sa atinge cote nebănuite odată cu construirea avionului Vlaicu II cu care va efectua o serie întreagă de raiduri aeriene, va participa la competiţii reuşind să impresioneze prin performanţele aparatului creat de el.

La 4 august 1912 când va zbura din nou deasupra Orăştiei, Vlaicu era deja un nume şi un motiv de mândrie pentru românii din Imperiul Austro-Ungar. Din relatarea lui Vasile Goldiş  aflăm că Vlaicu avea să fie întâmpinat de o mare mulţime de oameni, Orăştia fiind “cucerită” de românii care soseau din toate satele din jur. Numărul spectatorilor se ridica undeva la 10.000 (după alte surse 15.000) încât pe strada care ducea spre colina de unde avea să decoleze nu mai era loc să arunci un ac, iar trăsurile nu puteau străbate decât mergând la pas. Locul unde fusese înălţat hangarul pentru avionul său se afla pe Dealu’ Mic.

Către 6 seara apare şi Vlaicu într-o birje însoţit de Goga şi de Şt. O. Iosif. E întâmpinat ca o adevărată vedetă, cu ovaţii şi aplauze. După zborul care durează aproximativ 40 de minute, Vlaicu merge la mama sa şi-i spune: “Mamă dragă, am zburat peste şura noastră.”

Ultimul zbor al lui Vlaicu

În ziua de 31 august/19 septembrie 1913 tentativa sa de trecere a Carpaţilor pentru a participa la serbările ASTREI organizate la Orăştie s-a încheiat tragic. Multă vreme în jurul acestui eveniment a plutit o aură de mister şi s-a spus chiar că ar fi fost vorba de un posibil sabotaj. Aceste speculaţii erau alimentate şi de ostilitatea cu care erau privite de către autorităţile austro-ungare manifestările de mândrie şi naţionalism ale românilor transilvăneni, atunci când venea vorba de isprăvile lui Vlaicu. Anchetele ulterioare au arătat că avionul nu suferise nici o defecţiune, ba chiar motorul a continuat să funcţioneze chiar şi după prăbuşire şi niciuna dintre sârmele şi cablurile care susţineau aripile nu era ruptă. Pe baza datelor medicale s-a ajuns la concluzia că pilotul suferise un infarct miocardic, lucru confirmat şi de faptul că Vlaicu se ştia că este bolnav de inimă încă de pe vremea când studia la Munchen.

La Orăştie unde era aşteptată sosirea sa la serbările “Asociaţiunii” zvonul morţii sale se răspândeşte cu iuţeală printre miile de participanţi. Zvonul e confimat de o telegramă: “Aviatorul nostru genial Vlaicu, făcând astăzi zbor intenţiunea treacă Carpaţii, apoi Orăştie Astra, cade orele 5 lângă Câmpina. Mort momentan. Catafalc Câmpina. Întreagă ţară doliu…”.

Istoricul David Prodan autorul celei mai importante lucrări despre răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan ne oferă în memoriile sale câteva amănunte interesante legate de această zi şi de starea de spirit a oamenilor. Pe vremea aceea avea doar 12 ani şi era înscris la colegiul Kun unde învăţase şi Vlaicu. “Nu uit coloanele interminabile de ţărani, care curgeau mereu în haine de sărbătoare pe strada principală a oraşului, spre Dealul Pemului, unde trebuia să aterizeze Vlaicu cu aeroplanul său. Mergeau închise, tăcute, ca la înmormântare. Se auzise că Vlaicu s-a prăbuşit. Se vorbea despre noul zvon şi printre elevi. Nu ştiam mult despre Vlaicu, dar l-am simţit atunci după ironiile, bucuria şi apropourile maliţioase ale elevilor unguri din clasele mai mari.”

Un secol de la moartea lui Aurel Vlaicu

 Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la moartea unuia dintre cei mai importanţi pionieri ai aviaţiei de la noi: Aurel Vlaicu. Paradoxal, omul care stârnise atâta mândrie în sufletul românilor a căzut în anonimat. Ciudat cum nu s-a învrednicit nimeni să monteze vreo placă pe locul în care se află casa ori casele în care locuit (dacă aceastea se mai află încă în picioare, lucru destul de probabil) în timpul anilor de şcoală, ori în locul de unde şi-a luat pentru prima dată zborul. Sunt curios şi dacă se va organiza, anul acesta, la Orăştie, vreo ceremonie de comemorare a sa.

Bibliografie

*** Albumul Vlaicu, Tipografia Libertatea, Orăştie, 1920

Dr. Valeriu Avram “Cum a murit Vlaicu” în Magazin istoric, an XXXVI, nr.11, 2002, pg. 45-49

Ion Dodu Bălan “Ei l-au cunoscut pe Aurel Vlaicu” Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1986

Ion Iliescu, Tiberiu Istrate “Orăştie 750 de ani” editat de Casă judeţeană a corpului didactic, Deva, 1974

Liviu Mărghitan “Spre zări transilvane”, Inspectoratul pentru cultură al judeţului Hunedoara, Muzeul judeţen Hunedoara-Deva, Deva 1993

David Prodan “Memorii”, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1993

de Voicu Hetel