Analizând societatea romană descoperim că anticii aveau destule obiceiuri care ne pot părea ciudate, dar care îşi găseau justificarea în orizontul mistic al omului antic. Superstiţiile sunt în general izvorâte dintr-o serie de cutume obiceiuri care nu trebuie însă confundate cu credinţele religioase. Dacă astăzi practicile de tipul acesta sunt privite cu suspiciune şi un amestec de dispreţ şi curiozitate, acum două milenii şi mai bine ele sunt parte ale unui arsenal religios.
Divinaţia reprezenta o parte importantă din viaţa romanilor, în special înaintea unei acţiuni sau eveniment important. O practică populară era aceea de a examina zborul păsărilor, comportamentul lor şi măruntaiele dacă erau sacrificate. De aceasta se ocupau preoţii care, uneori, eliberau păsări pentru a le urmări zborul şi a putea face predicţii asupra viitorului. Preotul care făcea interpretarea se numea auspex iar prorocirile sale erau numite auspicii. Sigur că ei nu puteau spune ce avea să se întâmple în viitor, dar studiind semnele îşi dădeau seamă dacă zeii privesc cu ochi buni ce se întâmplă sau dacă trebuie schimbat cursul acţiunilor.
Faptul că preoţii sau augurii puteau lua în felul acesta hotărâri majore în ceea ce priveşte destinul Romei, dădea templelor o mare putere. Preoţii, în număr de 3 în perioada regalităţii, ajungând apoi până la 16 erau bine retribuiţi fiind, de cele mai multe ori, sub influenţa suveranului, care avea grijă că aceştia să dea întotdeauna răspunsurile dorite de el. Dar cum interpretau augurii zborul unui stol de păsări oarecare? Dacă păsările zburau de exemplu spre soare-apune, atunci era un semn rău. Apusul soarelui era asociat cu moartea şi ghinionul. Dacă, în schimb, păsările zburau spre est, preoţii spuneau că acest fapt “e de bun augur”.
Înaintea unor bătălii majore auspiciile aveau darul de a-i ajuta pe romani să ia decizii importante. Dacă luptele aveau loc în teritoriu străin, departe de Roma sau pe mare, cel care urma să facă predicţiile era, conform legii, comandantul trupelor. Probabil că printre oamenii de rând aceste mesaje venite din partea divinităţii (Jupiter în special) aveau un puternic efect moralizator, iar comandanţii militari ştiau, cu siguranţă, acest lucru. Aşa că, de multe ori, predicţiile erau pozitive şi în sensul dorit de aceştia. Soldaţii încredinţaţi că au de partea lor zeii aveau un moral bun şi luptau eficient.
Dar să revenim la povestea noastră cu găini, căci despre galinacee îmi propusesem să scriu. Se întâmpla în secolul III i.Hr, mai exact în anul 249 l.Hr., în timpul primului război punic. Comanda flotei romane îi fusese încredinţată consulului Publius Claudius Appius Pulcher [1]. Acesta încolţise flota cartagineză în apropiere de coasta de vest a Siciliei. Ca înaintea fiecărei bătălii, romanii trebuiau să ia auspiciile de la găinile sacre, care călătoreau alături de ei tocmai în acest scop. În ajunul luptei Claudius Appius Pulcher poruncii să li se arunce grăunţe. Dacă acestea le ciuguleau era semn bun, dacă nu, atunci bătălia trebuia amânată şi găinile puse din nou să-şi dea cu părerea. Găinile, din cine ştie ce motiv, au refuzat hrana spre disperarea consulului care credea în victorie. Furios, Pulcher care poate că nu era chiar un naiv a crezut că poate trece peste veto-ul păsărilor.
-Nu vor să mănânce? a spus el. Le voi învăţa să bea[2] . Şi a dat ordin să li se facă vânt peste bord. Nu ştim câtă apă or fi băut găinile sacre atotştiutoare, ştim însă că Claudius Appius Pulcher n-a mai stat mult pe gânduri şi a trecut la fapte. Surpriză însă, flota cartagineză comandată de Adherbal obţine o mare victorie în bătălia de la Drepana, scufundând flota romanilor aproape în întregime[3] . Pulcher însuşi, abia a scăpat cu viaţă din încleştare. Sfidarea zeilor avea să-l coste scump : îşi va pierde în scurt timp funcţia şi va sfârşi prin a se sinucide.
de Voicu Hetel
