Culori (2016) spectacol produs de compania Teatrul din Podul Meu pentru copii cu varsta intre 1 si 3 ani.

Avatarurile teatrului în educaţia timpurie

Cu 10 ani în urmă teatrul pentru copii sub 3 ani era aproape de neimaginat. Teatrul însemna cuvânt, mesaj, sens, acţiune. Un teatru fără text şi fără o poveste era un non sens. În acest moment am reuşit să aducem pe piaţă acest concept de teatru 0-3. Un teatru care înseamnă noţiune, gest, simbol, senzaţie, emoţie, culoare. Faptul că există din ce în ce mai multe producţii, variate, că ele sunt incluse în repertoriul teatrelor importante ca Teatrul Ion Creangă, face ca publicul să ştie că pe piaţă există o astfel de ofertă. Categoria de vârstă mică, este o categorie pretenţioasă de spectatori dar şi o categorie vitregită, pentru că pentru ei, oferta de distracţie este foarte redusă. Am făcut să se întâmple evenimente în creşe şi în grădiniţe, creând o cerere şi o nevoie de îngrijire artistică şi pentru copiii mici. Se consideră că doar copiii cei mari au nevoie de un act artistic, cei care “înţeleg“ ceva, cei mici având nevoie doar de îngrijire. Noi am reuşit să aducem în viaţa lor şi această idee de a fi îngrijiţi şi din punct de vedere estetic şi artistic. Dacă în ultima vreme se pune accent pe ceea ce învaţă More >

Cine spune nu in familia ta?

Apariţia lui “NU” este un moment definitoriu în viaţa fiecăruia dintre noi. Copilul începe să spună NU pentru a se afirma pe sine pentru primele dăţi. În jurul vârstei de 3 ani, observăm sau ne amintim că şi atunci când şi-ar dori să spună DA, copilul parcă spune tot NU. Depăşind perioada de sugar, perioada de maximă fuziune cu mama, depăşind perioada în care este permanent ajutat, copilul spune un mare NU pentru a învăţa să spună de fapt EU. Bebeluşul care era purtat, hrănit, încălzit de către mamă, începe să se definească pe sine, să crescă şi să spună “EU” şi “NU” sau “EU NU”, “EU VREAU” sau “EU NU VREAU” sau “EU NU ÎMI DORESC”. Cel mic, bebeluşul cuminte învaţă să spună NU şi este mândru de el şi de forţa pe care o descoperă în faţa lumii, chiar dacă nu ştie exact ce înseamnă NU şi când anume să îl exprime logic. Îl va repeta în orice moment posibil pentru a se exprima de fapt pe sine.

În adolescenţă NU-ul revine la fel de puternic şi de hotărât. Revine ca un taifun care distruge, refuză, neagă, tocmai pentru a se afirma pe sine, a afirma un fel de More >

Durerea familiilor cumsecade

Se născuse într-o familie cumsecade. Oameni gospodari, cum trebuie, cu frică de Dumnezeu şi respect pentru gura satului. Ce zicea lumea era un reper important pentru orice făceau. Tata era gospodar, aducea bani în casă şi era cumsecade, atât putea spune despre el, în rest era “cu ale lui” şi nu îşi prea putea imagina ce şi cum făcea. Îi ajuta pe toţi pentru că aşa decreta mama când ridica ochii din pământ şi poruncea “trebuie să mergi la doamna x şi să o ajuţi că doar n-o să zică lumea că nu suntem cumsecade”. Mama trăia ca să fie “cum trebuie”, atât, nu ţinea minte altceva despre ea decât că se lupta cu disperare să se apere de gura lumii şi să fie cum trebuie. Fiica se refugiase în şcoală. Ştia că învăţătura e importantă ca să fie cineva, iar a fi cineva era un trebuie. Nu putea spune exact ce înseamnă să fii cineva, dar ştia că asta includea neapărat un serviciu bun, o casă şi un soţ.

citeste continuarea aici