Durerea familiilor cumsecade

Se născuse într-o familie cumsecade. Oameni gospodari, cum trebuie, cu frică de Dumnezeu şi respect pentru gura satului. Ce zicea lumea era un reper important pentru orice făceau. Tata era gospodar, aducea bani în casă şi era cumsecade, atât putea spune despre el, în rest era “cu ale lui” şi nu îşi prea putea imagina ce şi cum făcea. Îi ajuta pe toţi pentru că aşa decreta mama când ridica ochii din pământ şi poruncea “trebuie să mergi la doamna x şi să o ajuţi că doar n-o să zică lumea că nu suntem cumsecade”. Mama trăia ca să fie “cum trebuie”, atât, nu ţinea minte altceva despre ea decât că se lupta cu disperare să se apere de gura lumii şi să fie cum trebuie. Fiica se refugiase în şcoală. Ştia că învăţătura e importantă ca să fie cineva, iar a fi cineva era un trebuie. Nu putea spune exact ce înseamnă să fii cineva, dar ştia că asta includea neapărat un serviciu bun, o casă şi un soţ.

citeste continuarea aici

BD_Hunefer

Care este cel mai vechi papirus din România?

Un papirus, două papirusuri…

Papirusul Hunefer din 1300 i.Hr. – fragment din Catea mortilor. Cu cat manuscrisul era mai bogat ilustrat, cu atat persoana pentru care fusese facut era mai importanta.

În urmă cu câţiva ani, prin 2011, mediul online dar şi presa scrisă s-a umplut într-o zi cu ştirea senzaţională a revenirii în România a celui mai vechi papirus descoperit în Europa şi în acelaşi timp a singurului text scris de acest tip existent pe teritoriul ţării noastre. Este vorba despre faimosul papirus de la Mangalia, descoperit într-un mormânt al unui nobil scit, în anul 1959. Acesta fusese predat sovieticilor în vederea restaurării sale şi vreme de o jumătate de veac, nimeni nu a mai ştiut nimic despre existenţa sa. Povestea o găsiţi pe net cu un simplu search, aşa că nu mă obosesc să vă dau mai multe detalii. Prin 2013 Muzeul de Arheologie Callatis din Mangalia care se mândreşte cu papirusul în cauză a editat chiar şi o lucrare intitulată „Istoria singurului papirus descoperit în România” şi presa a vuit din nou despre singurul papirus din România. Am descoperit însă că între cel mai vechi papirus din România şi cel mai vechi papirus descoperit în România nu este More >

13700000_839758842792012_4596749371931045380_n

Nisa: războiul posibilităţilor şi al imposibilităţilor

De ce oare la Nisa? Pentru că dacă vrei să distrugi un om sau o societate, nu trebuie să îi omori, omoară-le doar siguranţa şi visele. Realitatea morţii e mai puţin dură decât posibilitatea morţii. Dacă reusesti să faci reală teama de moarte, ai reuşit să distrugi mai mult decât dacă ucizi cu adevărat. Nisa era un colţ de Europă. O plajă cunoscută cu un imens cer albastru, o mare curată şi palmieri. O plajă unde noi, europenii, visam în secret să ajungem măcar o dată în viaţă. Ne aduceam aminte de filmele cu Louis de Funes şi zâmbeam fericiţi. Eram acasă. Nisa face parte din noi, mai mult sau mai puţin. Acum ne e teamă să mai mergem acolo, la fel cum avem un sentiment de reţinere legat de marile capitale europene, de metrourile lor, de pieţele lor pe care uneori preferăm să le admirăm cu strângere de inimă, doar în poze… Deja îmi pare că suntem într-un război adevărat. Numărul morţilor aproape că nu ne mai impresionează. Sunt din ce în ce mai mulţi şi se întâmplă din ce în ce mai des. Problema războiului nu sunt neapărat morţii, ci e legată de cei care trăiesc. De cei More >

Furtul în inconştientul românesc

Poporul român are o legendă celebră. Un anume conducător este cunoscut în istorie pentru isprava lui de a trage în ţeapă pe cei care îndrăznesc să fure, iar testul pentru respectarea interdicţiei domneşti este lăsarea la îndemână a unui frumos pocal de aur care, ce să vezi, a rămas nefurat o perioadă. Până când, evident, cel care a dat interdicţia a murit. Legendarul domn nu a reuşit din păcate ca legendara lui pedeapsă să fie mai mult decât o simplă interdicţie. Poporul pe care îl păstorea nu şi-a însuşit interdicţia ca pe o regulă internă, astfel încât în lipsa pedepsei meteahna populară a revenit vie şi neatinsă. Pentru că această activitate era atât de plăcută încât nici o oprelişte interioară, nici o teamă de păcat, nu o putea opri.

Să fim sinceri cunoi înşine. Hoţia face parte din spiritul nostru, din supravieţuirea noastră, din interiorul nostru cel mai profund. Suntem o naţie căreia i s-a luat mereu câte ceva şi care a supravieţuit luând mereu înapoi. Şi rar am luat înapoi prin luptă dreaptă pentru că, să fim toţ sinceri cu noi înşine, istoria ne-a luat mereu prin surprindere. Aşa am fost nevoiţi, mai degrabă, să păcălim, să ne descurcăm. More >

Nine_Men's_Morris_with_dice_in_Libro_de_los_juegos

Ţintarul, poveste veche

Originea jocului Ţintar sau Moară

Imagine din culegerea spaniola Libro de los juegos (sec. XII)

Ţintarul sau Moară, cum i se mai zice, este unul dintre cele mai vechi jocuri de strategie din istorie. Este uşor de înţeles şi de procurat: o suprafaţă plană ca tablă de joc pe care desenezi 3 pătrate concentrice, 9 boabe de porumb (sau pietricele albe) şi 9 boabe de fasole (ori pietricele negre). L-am jucat cu bucurie în copilărie şi mi-am amintit de el cu totul întâmplător după o conversaţie cu o prietenă care mă rugase să-i sugerez nişte activităţi distractive pentru copii. Am găsit o cărticică cu regulile, pe care mărturisesc că nu mi le mai aminteam exact şi m-am pus pe citit. Aşa am aflat şi câteva amănunte interesante despre jocul denumit Ţintar sau Moară, pe care mă grăbesc să vi le împărtăşesc şi vouă. Cine şi când l-a inventat nu se ştie. Cele mai vechi indicii descoperite ne duc în Egiptul faraonilor, acum mai bine de 3 000 de ani la zidul templului Ramesseum din Kurna. Există însă şi multe alte dovezi care arată că în antichitate, ţintar se juca în întregul bazin al Mediteranei, în Orient, dar şi în cele mai îndepărtate colţuri More >