Voicu

Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga

Home page: http://hetel.ro

Posts by Voicu

Cine a spus primul: „Statul sunt eu !” ?

Expresia a devenit celebră şi este utilizată adesea atunci când vrem să vorbim despre cât de grozav este cineva, încât poate lua orice decizie fără să trebuiască să ţină cont de părererea nimănui. În mod eronat istoria a ajuns să atribuie aceste vorbe regelui Franţei, Ludovic al XIV lea, supranumit şi Regele Soare. Elevilor din ciclul gimnazial li se cere chiar să comenteze citatul cu pricina şi să îi descifreze semnificaţia.

ludNumai că ne aflăm, repet, în faţa unei erori care ne-a intrat cumva în cap şi pe care continuăm să o repetăm la nesfârşit. Ludovic al XIV lea nu a rostit aceste cuvinte!

Potrivit poveştii, regele, sfătuit de primul său ministru, cardinalul Mazarin, apare în Parlament în 1655 unde asistă la o dispută între consilierii săi. Sătul, la un moment dat, Ludovic părăseşte reuniunea mu însă înainte de a pune punct gâlcevii cu vorbele intrate în legendă: L’etat c’est moi.

O altă relare contemporană a faptelor ne spune că întâlnirea cu pricina a avut loc într-adevăr, dar regele nu ar fi spus nimic la plecare. Şi-a luat doar pălăria şi a părăsit încăperea.

O altă relatare ne prezintă o cu totul altă împrejurare în care regele Franţei ar fi spus acestea. Ludovic i s-ar fi adresat astfel lui Mazarin pentru a-l mai tempera niţel pe destoinicul cardinal care, la vremea respectivă, conducea, de fapt, regatul.

Realitatea este însă că nu există nici o dovadă care să arate că Ludovic al XIV lea ar fi spus vreodată aceste cuvinte.

“Istoria revoluţiei franceze”, lucrare tradusă şi în româneşte, a istoricului scoţian Thomas Carlyle (n. 4 decembrie 1795 – d. 5 februarie 1881) menţionează povestea relatată mai sus fără a face referire însă la nici o sursă. Istoricul britanic se fereşte să ne spună dacă informaţia a citit-o undeva sau este vorba de o tradiţie orală. Carlyle, un cercetător foarte atent şi bine documentat nu s-ar fi hazardat să facă afirmaţii nefondate. Cel mai probabil el a citit această anecdotă în lucrarea unui istoric francez pe nume J. A. Dulaure care în 1834 scrisese “Histoire physique, civile et morale de Paris”.dulaure

Mergând mai departe pe firul timpului dăm peste lucrarea lui Voltaire, tradusă şi la noi şi intitulată „Secolul lui Ludovic al XIV lea”, publicată în 1751. Acesta aminteşte de discursul regelui ţinut în parlament la 13 aprilie 1665, adică din urmă cu 85 de ani. Ludovic XIV ar fi pronunţat atunci cuvintele „mon etat” adică statul meu şi aşa a apărut şi celebra sintagmă.

Acum dacă Ludovic o fi zis sau nu vorbele astea, cu siguranţă nu o să ştim niciodată. Cert este că le putea spune pentru că erau cât se poate de adevărate dacă luăm în considerare rolul pur decorativ al parlamentului francez, la acea dată. Interesant este însă altceva: celebra frază a spus-o, e drept puţin diferit, Alexandru Macedon. Cel care ne spune această poveste este istoricul latin Quintus Curtius Rufus. Din a sa „Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare” aflăm despre un episod în care Alexandru se află în campanie militară în Persia, marea rivală a lumii greceşti. În acest timp, în Macedonia, a izbucnit o revoltă. Generalii săi îl îndeamnă pe Alexandru să lase totul baltă şi să se reîntoarcă în ţară ca să-şi aducă din nou regatul sub ascultare. Acesta ar fi răspuns însă: Întorceţi-vă voi acasă dacă vreţi. Macedonia este acolo unde sunt eu.

Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2017.

De ce cred că Istanbulul ar trebui să se numească Constantinopol

De vreo două decenii colecţionez ilustrate vechi. Am adunat tot soiul din imagini din toată lumea cu locuri, oameni şi obiceiuri. Printre ele şi câteva vederi datând de pe la începutul secolului XX, din vechea capitală a sultanilor: Istanbul. Numai că, surpriză, pe unele scrie Constantinopol, iar pe altele Istanbul. Mânat de curiozitate, am început să caut să aflu de ce până în secolul XX exista Constantinopolul şi apoi, brusc, toată lumea a uitat de el rămânând doar Istanbulul.

Vintage-Turkey-Pc-Constantinople-Le-Pont-De-Karakeuy

Oraşul de malurile Bosforului are o istorie lungă. Singura metropolă situată pe două continente îşi face intrarea în istorie în secolul VII i. Hr. Legenda spune că a fost ridicat de coloniştii greci plecaţi din Megara. Aceştia erau conduşi de un oarecare Byzas, aşa că au denumit aşezarea Byzantion. Fapt mai puţin cunoscut, intrat în stăpânirea romanilor, oraşul va fi redenumit Antonion, în cinstea lui Antoninus Pius care era tatăl adoptiv al lui Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121 – d. 17 martie 180). Importanţa oraşului creşte şi în secolul IV îl întâlnim sub denumirea de Nova Roma (Noua Romă). Din anul 330, oraşul capătă numele împăratului Constantin cel Mare, Constantinopol (în greacă Κωνσταντινούπολις)

Îşi va schimba stăpânii în mai multe rânduri. Va trece în mâinile latinilor care îl cuceresc în 1261, apoi ale în bizantinilor şi în cele din urmă, în ale otomanilor care îl ocupă în 1453. Nimănui nu-i va trece prin minte să îi schimbe denumirea. Otomanii îl numeau în documente, fie Kostantiniyye, o adaptare mai formală a originalului Constantinopol, fie Istanbul.

La vremea când era proclamată Republica Turcia, la 13 octombrie 1923, se amplificaseră şi sentimentele naţionaliste ale turcilor. Falnicul imperiu de odinioară este acum o amintire şi însăşi fiinţa statală a turcilor este ameninţată. Ciuntită în ultimele secole şi despuiată de toate posesiunile sale dobândite prin forţă, de-a lungul veacurilor, naţiunea turcă are nevoie să se redefinească, să se regrupeze, să reacţioneze. O va face într-un mod violent, de exemplu prin genocidul împotriva armenilor de la începutul secolului XX, când o întreagă populaţie este masacrată şi împinsă să plece pentru a purifica etnic teritoriile de care turcii vor să fie siguri că nu le vor pierde prin cine ştie ce nou capriciu al istoriei. Ofensiva lor se îndreaptă împotriva oricui le poate ameninţa identitatea. În acest context se explică redenumirea oficială a vechiului oraş. Denumirea care amintea de trecutul bizantin trebuia uitată. Guvernul turc va începe din 1923 să se opună în mod oficial utilizării denumirii de Constantinopol în alte limbi. Constantinopol va deveni oficial Istanbul la data de 28 martie 1930.

Şi acum să facem un exerciţiu de imaginaţie. Ce s-ar întâmpla dacă mâine Germania ne-ar soma pe toţi să nu îl mai numim pe cetăţeanul său german (denumire dată de latini) sau tedeschi (cum le zic italienii) sau nemet (cum îi denumesc ungurii de unde am preluat noi cuvântul neamţ) şi să îi zicem deutsch (cum se autodenumesc ei)?

Să revenim însă la Istanbul. Ceea ce este cel mai caraghios este semnificaţia numelui primit de vechea reşedinţa a împăraţilor bizantini. Potrivit istoricului Neagu Djuvara, după cucerirea Constantinopolului, turcii au permis populaţiei greceşti să revină în oraş. Ţăranii greci din jurul oraşului au fost lăsaţi să-şi vândă marfa, să aprovizioneze, să hrănească noua populaţie turcească de funcţionari, ostaşi, meseriaşi şi negustori. Când vameşul turc care îi controla întreba unde se duc, aceştia răspundeau în greacă: „Is tin polis”, adică, „mă duc în oraş”. Şi uite aşa, turcului i-a intrat în cap că oraşului îi zice Istanbul.

Naţionalismul feroce care a a făcut din Balcani butoiul cu pulbere al Europei şi de care suferă nu numai turcii, dar mai toate popoarele din vechiul imperiu otoman, a făcut ca Cetatea lui Constantin (Konstantinoupolis) să devină Merg în oraş (Istanbul).

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2017.

10 lucruri pe care nu le ştiai despre hitiţi

hittite3Despre civilizaţia dispărută a hitiţilor se ştiu puţine astăzi şi se scriu şi mai puţine. Nu sunt strămoşii nimănui, trecutul lor nu şi-l revendică nimeni, aşa că naţiunile moderne, aflate în goana descoperirii şi pe alocuri, chiar al fabricării unui trecut glorios, i-au lăsat pe bieţii hitiţi deoparte. Şi asta chiar dacă, în multe cazuri, hitiţii au lăsat în urmă o moştenire mult mai vastă decât cea a unor strămoşi oarecare ce nu cunoşteau scrierea şi ale căror aşezări te duc mai degrabă cu gândul la muzeul satului decât la nişte aglomerări urbane sau fortificaţii sofisticate. M-am gândit să adun aici câteva lucruri despre hitiţi. Sper să  le găsiţi interesante.

1 Hitiţii şi dacii erau înrudiţi?

 

Este un fapt incontestabil că poporul hitit era de origine indo-europeană. Limba sau mai exact, limbile folosite în administraţia regatului hittit apartin unui trunchi indo european şi reprezintă un stadiu primitiv de evoluţie caracterizat prin arhaismul structurii fonetice şi morfologice. Înfăţişarea lor ne este redată în picturile egiptene, datorită numeroaselor contacte şi conflicte dintre cele două civilizaţii. Majoritatea istoricilor consideră că hitiţii erau locuitori străvechi ai sud estului Europei. La începutul mileniului al doilea i. Hr. hitiţii încep să migreze înspre podişul Anatoliei, pe teritoriul Turciei de azi. În ceea  ce priveşte traseul urmat, istoricii nu s-au pus de acord, dar nici nu prea contează. Ceea ce este important este faptul că cercetători precum Vladimir Gheorghiev şi S. Bugge, au remarcat asemănări între limba vorbită de hitiţi şi cea tracă. Este greu de crezut că hitiţii au împrumutat din bagajul lexical al tracilor în timpul migraţiei lor prin peninsula Balcanică. Cea mai bună explicaţie este că tracii şi hitiţii au o rădăcina comună. Şi cum dacii noştri, după cum ne spune Herodot, sunt cei mai destoinici din neamul tracilor, putem să concluzionam şi noi: hitiţii şi daci sunt, cu ghilimelele de rigoare, rude îndepărtate.

 

2 Hitita, cea mai veche limba indo-europeană cunoscută

 

Limba hittita este astăzi o limba moartă precum latina şi puţin a lipsit să fie pierdută pentru totdeauna. Este o limbă ce derivă dintr-o proto indo-europeană fiind după toate probabilităţile şi cea mai veche pe care o cunoaştem. Textele în limba hittita, unele vechi de aproape 4 milenii, descoperite în vechea capitală a hittitilor, Hattusas sau Boğaz Köy, în Turcia, atestă acest lucru.

 

3 O scriere nemaiîntâlnită

 

Majoritatea scrierilor se descifrează pornind de la stânga la dreapta până la capătul şirului. Semnele sunt fie dispuse într-un şir orizontal, fie într-unul vertical. După ce ai terminat de tălmăcit toate semnele unui şir, trebuie să îţi întorci privirea la capăt şi să o iei de la începutul rândului următor. Ce aţi spune însă dacă aţi afla că hitiţii inventaseră un mod mai simplu de a citi? Archibald Sayce (1845-1933) a descoperit această particularitate unică a hititei pe Piatra de la Hama. Acest text se poate citi în modul bustrofedon. Adică, un rând de la stânga la dreapta, următorul de la dreapta la stânga şi tot aşa.

 

4 Scrierea şi limba hitită descifrate într-un depozit de muniţie

 

Dacă hittita este cea mai veche limbă indo-europeană cunoscută, este în acelaşi timp şi cea mai nouă limbă indo-europeană descoperită. Povestea spune că în mijlocul evenimentelor din primul război mondial, presa austro-ungară şi cea germană rup într-o zi monotonia ştirilor de pe front cu o noutate venită dintr-o altă lume. Limba hitită fusese descifrată. Dacă a interesat sau nu pe cineva această descoperire majoră n-am de unde să ştiu. Pot însă să vă spun că meritul îi aparţinea unui ceh pe nume Bedrich Hronzy (1879-1952). Savantul, ca atâţia alţi oameni prinşi în vâltoarea unui război care nu era al lor, se trezise mobilizat în armata austro-ungară şi trimis pe front. Spre norocul lui şi al nostru, superiorii săi au considerat că nu e bun de nimic. În fond nu ştia nimic altceva înafară de limbile aramaică, asiriană, arabă, etiopiană, ebraică, persană, saabită, sanscrită, greacă veche, latină şi încă vreo 6 alte limbi de circulaţie. În plus avea şi nişte ochelari „fund de sifon”. Aşa că, ce sarcina mai bună putea să primească acest şoarece de bibliotecă, decât aceea de a păzi un depozit de muniţie? Omul care este şi autorul unor monumentale studii despre economia Mesopotamiei se plictisea şi ca să-i treacă timpul mai uşor a descifrat o limbă şi o scriere necunoscute. El avea să pună astfel bazele unei noi discipline ştiinţifice, hititologia.

 

5 Hitiţii: motivul dispariţiei civilizaţiei babiloniene

 

Egiptenilor le datorăm multe din cunoştinţele pe care le avem despre hitiţi. Şi în special îi datorăm unui faraon pe nume Akhenaton despre care am scris câte ceva aici. Pe scurt, acesta a încercat o  adevărată reformă religioasă şi trececerea la o credinţă monoteistă având ca simbol central soarele. A mutat şi capitala dar lucrurile nu au curs aşa cum şi-a dorit. După un timp egiptenii au revenit la vechea credinţă şi oraşul faraonului a fost abandonat. În urma sa au rămas însă tăbliţele de la Tell el Amarna, o arhivă veche de peste 3 milenii. Aici găsim şi corespondenţa cu regii hitiţi. De aici aflăm că forţă necunoscută care distruge puternicul imperiu babilonian şi dinastia lui Hammurabi sunt hitiţii.

 

6 Şi totuşi Biblia are dreptate

 

Până pe la jumătatea secolului al XIX lea nimeni nu avea habar dacă hitiţii menţionaţi de nenumărate ori în Vechiul Testament chiar au existat. Şi dacă au existat cu adevărat, unde sunt urmele lăsate de aceştia? Pur şi simplu nu exista nici o probă ştiinţifică menită să ateste prezenţa lor. S-a crezut multă vreme că erau doar o plăsmuire, o scorneală a autorilor Bibliei. Ni se pomeneşte acolo despre întinderea ţării lor, că sunt urmaşii lui Het de la care îşi iau numele, fiul lui Canaan. Tot din Vechiul Testament aflăm că unii hitiţi sunt supuşi ai egiptenilor, că locuiesc chiar şi în Ierusalim, că sunt militari destoinici. Tot din Biblie aflăm că amanta regelui David este o femeie hitită, soţia unui înalt comandant militar hitit din oastea sa. În urma acestei relaţii, se năştea legendarul rege Solomon. Primul care i-a identificat pe hitiţi a fost un misionar irlandez, William Wright. Acesta este după ştiinţă mea primul european care îi redescoperă pe hittiti după 3 milenii. În 1878, acesta publica un articol în care vorbea despre hittiti şi făcea prima menţiune cu privire la existenţa unui imperiu al hittitilor. Afirmaţiile sale erau făcute pe baza observaţiilor făcute la faţă locului asupra unor pietre ce aveau încrustate pe ele semne ciudate, necunoscute. Este vorba despre celebra piatră de la Hama şi de încă alte 4 descoperite în apropiere. Acestea erau încastrate în pereţii unor case, iar locuitorii le considerau sfinte şi cu proprietăţi tămăduitoare.

 

7 Hitiţii şi tancurile antichităţii

 

Războinicii hitiţi erau extrem de temuţi. O spune Vechiul Testament, o spun egiptenii cu care s-au confruntat în repetate rânduri, o spun basoreliefurile, inscripţiile şi picturile. Arma lor favorită este carul de luptă. Vreme de sute ani acestea vor juca rolul tancurilor moderne de astăzi. Nu ştim dacă ei l-au inventat dar cu siguranţă ei au fost cei care au ştiut cel mai bine să îl perfecţioneze şi să îl  folosească pe câmpul de luptă. Carele lor de luptă, spre deosebire de cele ale oponenţilor sunt mai uşoare putînd astfel căra 3 oameni în loc de doi. Din Vechiul Testament aflăm că Solomon care era pe jumătate hitit, după cum am arătat mai sus, cumpăra cai din Egipt pe care mai apoi îi vindea pe siclii de argint hitiţilor. Aceştia foloseau caii pentru carele de luptă. Armata acestora era atât de mare încât, spune Biblia, la auzul unor zgomote de cai şi care o întreagă armată siriană lasă totul baltă şi o iau toţi la fugă care încotro. Prima atestare documentară cu privire la măiestria carelor de luptă hitite datează din secolul 18 i. Hr.

 

8 Un hitit pe tronul faraonilor?

 

O relatare foarte interesantă despre hittiti vine tocmai din vremea lui Tutankhamon. Faraonul egiptean după cum se ştie nu are cine ştie ce merită dar mormântul său este singurul descoperit intact de către arheologi. Ei bine povestea noastră spune că după moartea sa, văduva acestuia, nimeni alta decât Ankh-esen-amun, trimite un sol cu un mesaj suveranului hitit. Acesta este nimeni altul decât Supiluliuma I, în timpul căruia hitiţii ating apogeul puterii lor. Scrisoarea reginei Egiptului cuprindea următorul mesaj: „Soţul meu a murit şi eu nu am copii, însă despre Dv. Se spune că aveţi mulţi fii. Dacă mi-aţi trimite pe unul dintre fiii Dv, ar putea să fie soţul meu. Sub nici un motiv nu voi lua pe unul dintre supuşii mei să-l fac soţ al meu. Sunt foarte îngrozită.” Mirat, Supiluliuma, trimite la rândul său un sol în Egipt să vadă cum stau lucrurile iar acesta se întoarce cu o nouă cerere a reginei.

„De ce spui: #Ei mă înşeală?# Dacă aş avea un fiu, aş scrie eu oare unui străin ca să arăt neliniştea mea şi a ţării mele? M-ai ofensat vorbind în acest fel. Acela care a fost soţul meu a murit şi nu am fii. Nu voi lua niciodată pe unul dintre supuşii mei să-mi fie soţ. Nu am scris nimănui decât Dv. Toată lumea spune că aveţi mulţi fii; daţi-mi pe unul dintre ei ca să fie soţul meu.”

Povestea se încheie însă destul de prost. Marele vizir Ay, pe care unii istorici l-au bănuit că nu e străin de moartea lui Tutankhamon, o sileşte pe regină să se căsătorească cu el. Ay devine faraon al Egiptului. Hitiţii au trimis un tânăr prinţ a să o ia în căsătorie pe Ankh-esen-amun însă, din păcate, este ucis de oamenii lui Ay. Ce subiect de film ar ieşi din povestea asta veche de 3 milenii şi jumătate!

 

9 Primul tratat de pace cunoscut din istorie

 

În anul 1274 i.Hr. are loc cea mai mare bătălie a carelor de luptă din antichitate. Egiptenii şi hittitii se înfruntă la Kadesh sau Qadesh miza fiind supremaţia în regiune şi controlul asupra oraşului. În luptă, ambele tabere desfăşoară în jur de 5000 de care de lupta. Bătălia blindatelor antice se încheie nedecis, ambele tabere revendicându-şi victoria. În realitate, Ramses II, faraonul Egiptului nu obţine victoria decisivă. Cu mari pierderi şi cu mult noroc, reuşeşte să câştige o victorie tactică. Per total însă, nu îşi atinge obiectivele campaniei. La capătul acestui război, cele două state vor semna un tratat extrem de elaborat, cel mai vechi din istorie.

Regele hittit Hatusilis al III-lea, fiul lui Muwatalli al II-lea şi faraonul Ramses al II-lea vor semna un tratat de pace, neagresiune şi asistenţă mutuală, « pentru eternitate », întărit cu un mariaj dinastic, Ramses al II-lea luând în căsătorie două surori ale regelui hittit.

 

10 Misterul prăbuşirii hitiţilor

 

În secolul XIV i. Hr., hitiţii sunt în apogeul puterii. Stăpânesc autoritar graţiei abilităţilor militare Mesopotamia. Două secole mai târziu, hitiţii se prăbuşesc aparent inexplicabil. Ultimul suveran este Suppiluliuma al II-lea (1220-1182 i.H). Avem în faţă aceeaşi catastrofă care duce la dispariţia civilizaţiei cretane şi care scutură puternic întregul bazin mediteranean. Majoritatea istoricilor vorbesc despre mişcarea aşa numitelor popoare ale mării care în jurul anului 1200 vor duce la sfârşitul imperiului condus de hittiti. Aceştia nu dispar însă. Vor continuă să existe oraşe stat hitite. Acestea vor dispărea unul după altul între secolele XI-VIII i.Hr. iar hitiţii vor părăsi scena istoriei pentru a fi redescoperiţi abia după aproape trei milenii.

 

 Bibliografie

 

Conf. Univ. Dr. Ligia Barzu, Istoria Orientului Antic, curs general, partea I-a, ediţia a II-a, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Buureşti 1999

Margarete Riemschneider, “Lumea Hitiţilor”, Bucureşti, 1967.

Gândirea hittita în texte, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986

Rodney Castleden ,Conflicte care au schimbat Lumea , Ed.Meteor Press, 2008

© Copyright Hetel.ro 2017.

Cel mai vechi spital din Bucureşti

18034785_10208902869996721_1397823912_n

Un gard viu masca fatada cladirii in perioada comunista

Am scris despre primele statui ale Capitalei, despre Casa Melic, considerată drept cea mai veche clădire a oraşului şi iată că am ajuns şi la cel mai vechi spital din Bucureşti. Ideea mi-a venit zilele trecute pe când savuram o porţie de mămăliguţă într-un restaurant aflat în apropiere de Universitate. Spitalul Colţea, căci despre el e vorba, trona maiestuos în toată splendoarea sa, proaspăt renovat şi bine luminat, oferind o privelişte plăcută de la masa unde mă aflam împreună cu interlocutorul meu.

– Parcă nu arăta aşa, îmi spuse vecinul meu. Ţin minte că înainte de ’89 nu puteai vedea în curtea interioară.

– Poate era un gard sau un zid înalt care îi masca faţada, am zis.

– Tu care eşti preocupat atâta de istorie trebuie să ştii câte ceva despre el… (despre spital)

Aici am rămas puţin încurcat. Îmi aminteam vag că spitalul, biserica din apropiere şi turnul peste care azi trece bulevardul şi care purtau toate acelaşi nume de Colţea erau cumva legate unele de altele. Mai ştiam că un cantacuzin le ctitorise şi aici se opreau amintirile mele. Răscolind printre cărţi am dat peste câteva detalii pe care mă grăbesc să le aştern cu speranţa că le voi putea reţine cât de cât, iar în viitor voi putea da mai multe amănunte curioşilor, despre acest loc.

La 1670 pe locul unde se înalţă azi spitalul, se afla o modestă construcţie ecleziastică aparţinând mitropoliei Bucureştiului, donaţie din partea unui boier pe nume Colţea Doicescu. N-aş fi amintit poate nimic despre el, dacă numele său nu l-ar fi primit construcţia de mai târziu. La începutul veacului al XVIII-lea, terenul intră în atenţia spătarului Mihai Cantacuzino, fratele domnitorului Şerban Cantacuzino şi unchi din partea mamei al lui Constantin Brâncoveanu. Având şi concursul clucerului Radu Colţea, urmaşul primului ctitor, Mihai Cantacuzino, a cărui statuie tronează acum în faţa spitalului, zideşte pe locul vechii construcţii, biserica Colţea între anii 1701-1702. Între anii 1703-1707, el adaugă bisericii, un spital cu 24 de paturi, o spiţerie, chilii pentru săraci şi odăi pentru odihna străinilor, o şcoală pentru felurite învăţături cu locuinţe pentru profesori, precum şi o şcoală de învăţătura cântărilor şi alte acareturi, toate acestea fiind, cum scrie cronica, clădiri tari şi încăpătoare care au fost ridicate cheltuind multă bogăţie. Toate clădirile ridicate aveau să fie împrejmuite cu un zid masiv terminat cu o boltă de intrare în anul 1715. La intrare, spătarul va ridică cel mai înalt turn din Bucureşti, vestitul turn al Colţei, azi dispărut, dar despre care am scris câte ceva aici.

istoriecoltea-300x225Primul spital al Capitalei gândit după un model italian

Ca toţi Cantacuzinestii – ne spune Ionescu Gion în a sa Istorie a Bucureştilor – Mihai spătarul fusese prin Apusul luminat, înăuntru, la Viena şi prin Veneţia, şi văzuse cum se fac spitalele şi cum li se asigură viitorul, adică veniturile. Modelul care l-a inspirat pe Mihai Cantacuzino a fost “Ospedale di S. Lazzaro e Medicanti” din Veneţia, unul dintre cele mai moderne spitale de la acea vreme. La inaugurare, spitalul are 24 de locuri. Jumătate le revin bărbaţilor aflaţi într-o clădire, jumătate, femeilor, aflate în altă clădire. De bărbaţi îngrijesc 4 slujitori iar de femei 4 slujnice. Pacienţii erau în grija doctorilor care îi tratau fără a ţine cont de provenienţa lor socială, iar spitalul se ocupa inclusiv de înhumarea celor ce decedau[1].

În anul 1739, Colţea a ars într-un incendiu, dar este reconstruită graţie domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Mavrocordat. Clădirile au fost refăcute în 1837-1842, respectiv 1888.

Prima intervenţie chirurgicală documentată din Bucureşti s-a făcut asupra unui aromân

 

La 1753 este atestată documentar şi prima intervenţie chirurgicală din Bucureşti. Aflăm despre ea dintr-un hrisov al lui Matei Ghica Vodă. Potrivit actului, Costin Ologul din Metzovo, oraş aflat în munţii Pindului din Grecia şi locuit în majoritate de vlahi, este operat la Colţea. Ca urmare a faptului că suferise degerături, acestuia îi fuseseră amputate picioarele. După ce s-a vindecat, omul s-a însurat cu o femeie din partea locului. Domnul îi dăruia prin acest act un loc de casă din terenul domnesc aflat lângă Dâmboviţa.

 

© Copyright Hetel.ro 2017



[1] Un document aflat în arhivele Academiei şi datat 1732, scrie Ionescu Gion, arată că „cei care mor în spital, mănăstirea îi îngroapă pe cheltuiala ei, fără osebire de religiune”.

Anecdote cu Victor Hugo

220px-Victor_HugoO anecdotă, nu ştiu cât de adevărată, pe care am auzit-o în mai multe rânduri, dar cu personaje diferite şi pe care mă grăbesc să v-o împărtăşesc şi vouă sună cam aşa: Victor Hugo termină lucrul la manuscrisul celebrului său roman „Mizerabilii”. Trimite opera editorului împreună cu un bilet pe care nu scria decât „?”. Răspunsul care vine e şi el pe măsura întrebării : ”!”.

***

Pe când călătorea în afara Franţei, Hugo este oprit de jandarmi pentru controlul vamal. În timp ce i se completează formularul de trecere, vameşul îi pune întrebările standard.

– Cu ce va ocupaţi?

– Scriu, răspunde Hugo.

-V-am întrebat prin ce mijloace vă câştigaţi existenţa, insistă funcţionarul.

-Cu pană, replică scriitorul încurcat.

Iar vameşul notă conştiincios în formularul său: Victor Hugo, negustor de pene.

***

Un tânăr poet i-a spus într-o zi lui Hugo:

– Înainte de a muri aş vrea să las în urmă ceva util, curat şi totodată mare!

După ce şi-a aruncat ochii asupra operei tânărului, Hugo l-a sfătuit cu candoare:

– Dragă prietene, dacă vrei să faci ceva cu adevărat util, curat şi mare, nu e deloc greu. Apucă-te şi spală… un elefant!

***

În tinereţe, Victor Hugo mergea zilnic la un frizer parizian ca să fie bărbierit. Ca toţi bărbierii, şi acesta era peste măsură de guraliv. Într-o zi, pe când îl rădea ca de obicei pe Hugo, frizerul zise:

– Aţi auzit? În curând vine sfârşitul lumii. Savanţii spun că pe 1 ianuarie vor dispărea animalele, apoi, pe 3 ianuarie vor pierii toţi oamenii.

La care Hugo răspunse:

– Nu mă speria! Cine o să mă mai radă pe mine pe 2 ianuarie?

***

Se povesteşte că într-o zi, Victor Hugo a primit o scrisoare care avea scris la rubrica destinatar: “celui mai mare poet al epocii”. Modest, acesta a considerat că cel care ar trebui să o primească este Lamartine, aşa că a redirecţionat epistola. Lamartine a citit, la rândul său, cele scrise pe plic şi a considerat că adevăratul destinatar este Hugo. Nu ştim cine a deschis-o până la urmă şi nici ce era scris în mesaj.

Voicu's RSS Feed
Go to Top