Cine spune nu in familia ta?

Apariţia lui “NU” este un moment definitoriu în viaţa fiecăruia dintre noi. Copilul începe să spună NU pentru a se afirma pe sine pentru primele dăţi. În jurul vârstei de 3 ani, observăm sau ne amintim că şi atunci când şi-ar dori să spună DA, copilul parcă spune tot NU. Depăşind perioada de sugar, perioada de maximă fuziune cu mama, depăşind perioada în care este permanent ajutat, copilul spune un mare NU pentru a învăţa să spună de fapt EU. Bebeluşul care era purtat, hrănit, încălzit de către mamă, începe să se definească pe sine, să crescă şi să spună “EU” şi “NU” sau “EU NU”, “EU VREAU” sau “EU NU VREAU” sau “EU NU ÎMI DORESC”. Cel mic, bebeluşul cuminte învaţă să spună NU şi este mândru de el şi de forţa pe care o descoperă în faţa lumii, chiar dacă nu ştie exact ce înseamnă NU şi când anume să îl exprime logic. Îl va repeta în orice moment posibil pentru a se exprima de fapt pe sine.

În adolescenţă NU-ul revine la fel de puternic şi de hotărât. Revine ca un taifun care distruge, refuză, neagă, tocmai pentru a se afirma pe sine, a afirma un fel de More >

Durerea familiilor cumsecade

Se născuse într-o familie cumsecade. Oameni gospodari, cum trebuie, cu frică de Dumnezeu şi respect pentru gura satului. Ce zicea lumea era un reper important pentru orice făceau. Tata era gospodar, aducea bani în casă şi era cumsecade, atât putea spune despre el, în rest era “cu ale lui” şi nu îşi prea putea imagina ce şi cum făcea. Îi ajuta pe toţi pentru că aşa decreta mama când ridica ochii din pământ şi poruncea “trebuie să mergi la doamna x şi să o ajuţi că doar n-o să zică lumea că nu suntem cumsecade”. Mama trăia ca să fie “cum trebuie”, atât, nu ţinea minte altceva despre ea decât că se lupta cu disperare să se apere de gura lumii şi să fie cum trebuie. Fiica se refugiase în şcoală. Ştia că învăţătura e importantă ca să fie cineva, iar a fi cineva era un trebuie. Nu putea spune exact ce înseamnă să fii cineva, dar ştia că asta includea neapărat un serviciu bun, o casă şi un soţ.

citeste continuarea aici

BD_Hunefer

Care este cel mai vechi papirus din România?

Un papirus, două papirusuri…

Papirusul Hunefer din 1300 i.Hr. – fragment din Catea mortilor. Cu cat manuscrisul era mai bogat ilustrat, cu atat persoana pentru care fusese facut era mai importanta.

În urmă cu câţiva ani, prin 2011, mediul online dar şi presa scrisă s-a umplut într-o zi cu ştirea senzaţională a revenirii în România a celui mai vechi papirus descoperit în Europa şi în acelaşi timp a singurului text scris de acest tip existent pe teritoriul ţării noastre. Este vorba despre faimosul papirus de la Mangalia, descoperit într-un mormânt al unui nobil scit, în anul 1959. Acesta fusese predat sovieticilor în vederea restaurării sale şi vreme de o jumătate de veac, nimeni nu a mai ştiut nimic despre existenţa sa. Povestea o găsiţi pe net cu un simplu search, aşa că nu mă obosesc să vă dau mai multe detalii. Prin 2013 Muzeul de Arheologie Callatis din Mangalia care se mândreşte cu papirusul în cauză a editat chiar şi o lucrare intitulată „Istoria singurului papirus descoperit în România” şi presa a vuit din nou despre singurul papirus din România. Am descoperit însă că între cel mai vechi papirus din România şi cel mai vechi papirus descoperit în România nu este More >

13700000_839758842792012_4596749371931045380_n

Nisa: războiul posibilităţilor şi al imposibilităţilor

De ce oare la Nisa? Pentru că dacă vrei să distrugi un om sau o societate, nu trebuie să îi omori, omoară-le doar siguranţa şi visele. Realitatea morţii e mai puţin dură decât posibilitatea morţii. Dacă reusesti să faci reală teama de moarte, ai reuşit să distrugi mai mult decât dacă ucizi cu adevărat. Nisa era un colţ de Europă. O plajă cunoscută cu un imens cer albastru, o mare curată şi palmieri. O plajă unde noi, europenii, visam în secret să ajungem măcar o dată în viaţă. Ne aduceam aminte de filmele cu Louis de Funes şi zâmbeam fericiţi. Eram acasă. Nisa face parte din noi, mai mult sau mai puţin. Acum ne e teamă să mai mergem acolo, la fel cum avem un sentiment de reţinere legat de marile capitale europene, de metrourile lor, de pieţele lor pe care uneori preferăm să le admirăm cu strângere de inimă, doar în poze… Deja îmi pare că suntem într-un război adevărat. Numărul morţilor aproape că nu ne mai impresionează. Sunt din ce în ce mai mulţi şi se întâmplă din ce în ce mai des. Problema războiului nu sunt neapărat morţii, ci e legată de cei care trăiesc. De cei More >