Templul zeiţei Artemis din Efes a fost considerat pe drept cuvânt, de către antici, una dintre cele şapte minuni ale lumii. Vreme de şase secole edificiul avea să stârnească admiraţie tuturor celor care-l vizitau.
Efesul, aflat pe teritoriul Turciei de azi la circa 50 km de Izmir, este un oraş vechi de mi bine de trei milenii fiind întemeiat, cel mai probabil de grecii ionieni la gura de vărsare a fluviului Caystros în Marea Egee. Datorită acestei situări geografice oraşul a cunoscut rapid, o perioadă de înflorire devenind unul dintre centrele importante ale antichităţii. În jurul anului 550 i. Hr., pe un teren mlăştinos din hinterlandul oraşului, ales special datorită faptului că zona avea o intensitate seismică relativ ridicată, a fost înălţat cel mai mare templu al antichităţii. După cum aveau să arate cercetările arheologice, metoda de protejare a edificiului în cazul unui cutremur era una extrem de ingenioasă. Pe fundul unei gropi erau aşezate unul lângă altul trunchiuri de stejar arse pentru a preveni în acest fel putrezirea lor. Blocurile de piatră se sprijineau pe aeasta fundaţie capabilă să absoarbă vibraţiile.În acelaşi loc funcţionase anterior un mic sanctuar înconjurat ulterior de o incintă sacră.
Dacă în secolul al VIII-lea i. Hr., când sunt datate cele mai vechi lucrări în zonă, locul de rugăciune nu era mai mult de o simplă platformă, cu timpul va lua naştere un templu impunător şi respectat în toată lumea veche.Acesta a fost închinat zeiţei fertilităţii, a Lunii şi a vânătorii, numită de greci Artemis, Cybela de locuitorii Efesului sau Diana cum o denumesc romanii. Artemis prezintă de asemenea o seamă de particularităţi care o fac similară şi zeiţei Istar, de unde tragem concluzia că elenii au preluat-o, cel mai probabil, din lumea orientală
Descrierea templului zeiţei Artemis
Primul său constructor a fost grecul Chersifron, originar din Cnossos (Creta) care avea să înalţe templul din calcar şi marmură. El a fost ajutat la proiectarea clădirii de fiul sau, Metagenes. Ei nu aveau însă să o vadă finalizată pentru că lucrarea a fost terminată în aproximativ 120 de ani . Plinius cel Batran in “Istoria naturala”avanseaza alte cifre. Lucrarile templului le considera ca incepand de la Chersifron si duraand 220 de ani pana in anul 430 i.Hr. După părerea celor mai mulţi istorici perioada în care a fost construit este 550-430 i. Hr. Cei doi arhitecţi au scris şi o lucrare, astăzi pierdută, în care descriu modul în care a fost conceput templul ionic al Artemisei. Arhitectul roman Vitruviu a cunoscut-o şi a citat din ea în cartea sa “Zece cărţi despre arhitectură”. Cel care avea să finalizeze lucrările de construcţie a fost un anume Paeonios din Efes care are doar meritul de a fi pus în aplicare planurile lăsate de Chersifron.
Planul templului
Templul ridicat pe un soclu de 55x110m cu o înălţime de 20m, s-a dovedit a fi neîntrecut atât în ceea ce priveşte perfecţiunea sculpturilor din interior creaţii ale lui Praxitele, cât şi a bogăţiilor de tot soiul. Săpăturile arheologice precum şi o descriere făcută de Vitruviu arăta că templul avea două rânduri de coloane de jur împrejur, lateral câte 20, iar la capete câte 8. Naosul era din aur, iar la realizarea frizei, frontoanelor, decoraţia coloanelor se întrebuinţaseră din abundenţă aur, argint, cobalt şi pietre preţioase, în timp ce lemnul întrebuinţat era de esenţă rară şi scumpă: cedru, chiparos, abanos.
O parte din materialele folosite sunt aduse cu sprijinul regelui lidian Croessus (560-546 i. Hr.), rămas proverbial datorită bogăţiei sale fabuloase. Pe templu sunt reprezentate numeroase amazoane. Conform mitologiei greceşti, amazoanele se ascunseseră de urmăritori în zona Efesului, printre ele aflandu-se şi Otrere, una dintre soţiile zeului războiului Ares. Sculpturile ce îmbogăţeau interioarele aparţineau celor mai importanţi artişti greci ai momentului: Polyclitus, Pheidias, Cresilas şi Phradmon.
Incendierea templului din Efes
Templul Artemisei a avut o existenţă zbuciumată. După Pliniu cel Bătrân el a fost refăcut, pe aproape acelaşi amplasament, de şapte ori, din diverse motive: terenul îmbibat cu apă, invazii ale duşmanilor, incendieri etc. Cercetările arheologice au confirmat acest fapt, însă istoria ne oferă amănunte semnificative doar despre unul dintre aceste episoade.
În anul 356 i. Hr., la 20 iulie , templul a suferit primul său dezastru major. În acea noapte, spun legendele consemnate de Plutarch în “Viaţa lui Alexandru”, s-ar fi născut Alexandru Macedon, iar zeiţa Artemis ar fi fost prea ocupată de soartă viitorului stăpânitor al lumii ca să mai aibă grijă şi de templul său.
Un tânăr piroman pe nume Herostratus a considerat că singura sa şansă de a rămâne în istorie este să-i dea foc templului. Herostratus şi-a îndeplinit dorinţa, dar a murit în timpul incendiului devastator. Autorităţile oraşului au încercat să şteargă din amintirea locuitorilor numele acestuia indepărtându-l sistematic din registrele în care acesta figura, pedepsindu-l astfel şi făcând ca de el să nu-şi mai amintească nimeni niciodată. Oricine îndrăznea să-i pomenească numele se putea trezi condamnat la moarte. A supravieţuit însă până în zilele noastre expresia, destul de puţin cunoscută, totuşi, “Slavă lui Herostratus” pentru a desemna un om care face o tâmpenie, numai de dragul de a se vorbi despre el. Templul s-a făcut scrum din el nemairămânând decât statuia zeiţei Artemis. Despre această statuie, ni se spune că era înaltă de circa 2m, era făcută din lemn, dar acoperită complet cu aur şi argint. Locuitorii au interpretat acest fapt ca pe un miracol, un semn divin menit să le arate că templul trebuie refăcut. Lucrările debutează undeva în jurul anului 350 i. Hr.
La realizarea noului templu, locuitorii Efesului au fost ajutaţi şi de alte oraşe elene care s-au întrecut în donaţii la fel cum făcuse în trecut, Cressus. Localnicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, femeile donându-şi bijuteriile. Coloanele rămase dupa incendiu nu au mai fost reutilizate, ci vândute. În final, a rezultat o construcţie de dimensiuni şi mai mari însă asemănătoare cu cea care arsese. Poetul grec Antipater din Sidon, care a trăit la jumătatea secolului al II-lea i. Hr., în “Antologia greacă” ne-a lăsat impresiile sale despre grandiosul templu: “Am văzut zidurile Babilonului şi Grădinile suspendate, statuia lui Zeus din Olimpia, Colosul din Rhodos, măreţele piramide şi mormântul lui Mausolos, însă atunci când am văzut templul din Efes, apărând parcă din nori, toate celelalte minuni au pălit”.
Arhitectul şef a fost desemnat un localnic,Dinocrates , care mai târziu va deveni arhitectul lui Alexandru Macedon şi autorul planului oraşului Alexandria. Lucrările la noul templu s-au întins însă pe parcursul câtorva zeci de ani. Între cei care contribuie la construirea templului se numără şi Scopas care participase şi la ridicarea Mausoleului din Halicarnas. La realizarea sculpturilor au contribuit Scopas şi Praxitele, ultimul fiind cel care a realizat altarul.
Edificiul se sprijinea pe 127 de coloane de dimensiuni uriaşe, circa 18 m. Dintre acestea, 36 erau lucrate cu mare măiestrie de artistul grec Scopas.În anul 334, ne relatează Strabo, lucrările erau departe de a se fi încheiat iar Alexandru Macedon s-ar fi oferit să plătească o serie de cheltuieli după ce reuşise să cucerească oraşul, cu condiţia ca numele său să fie înscris pe frontispiciu ca donator. Locuitorii Efesului s-au opus atunci considerând acest lucru ca fiind nedemn. Ca să nu-l supere însă pe orgoliosul cuceritor, şi-au motivat refuzul spunând că nu se cuvine ca un zeu să aducă ofrande altei divinităţi. Templul este terminat în jurul anului 323 i. Hr., chiar anul morţii lui Alexandru. De data aceasta, nu s-a mai folosit atâta lemn ca prima dată, iar acoperişul era în întregime din piatră. Friza, frontoanele, decoraţia coloanelor şi alte elemente arhitecturale erau pictate, utilizandu-se în unele cazuri aurul, argintul şi cobaltul. Uşile din lemn şi statuile erau încrustate cu pietre preţioase.
Templul era considerat nu numai un loc închinat zeilor ci şi o adevărată bancă, poate cea mai mare din lume, la acea vreme, un centru financiar şi de afaceri important. Cel mai mare bancher era chiar marele preot care se ocupa de soarta templului care era o entitate autonoma ce nu depindea de Efes.
Sfârşitul Artemisonului
Templul Artemisei sau Artemisonul din Efes a trecut în stăpânirea romanilor în anul 133 i. Hr. atunci când ultimul rege al Pergamului, Attalus III şi-a lăsat regatul moştenire Romei. În imperiu, Efesul a fost ferit de distrugeri. În anul 262 d. Hr, pe vremea împăratului roman Gallienus (260-268), aflăm de la istoricul got Iordannes că, are loc invazia goţilor care jefuiesc şi devastează templul. Sfârşitul Artemisionului avea să-l aducă religia creştină. Pentru creştini, Efesul în care Artemis are o puternică influenţă, este o redută a păgânismului, iar templul un real pericol. Când în anul 391 împăratul roman Theodosius a întors roata istoriei declarând creştinismul drept religie oficială şi prigonind toate celelalte culte păgâne, templul devenise un simbol al trecutului, al decadenţei. Aşa că soarta sa a fost curând pecetluită. Pietrele sale au fost refolosite pentru alte construcţii. Se crede că opt coloane din marmură se află la Istambul. Acestea au fost folosite în secolul VI d. Hr. la inaltatea bisericii Sfânta Sofia. Alte materiale au fost întrebuinţate la ridicarea catedralei Sf. Ioan din Efes şi probabil la lucrări de fortificaţii precum şi la locuinţele localnicilor.
Pe la jumătatea secolului al XIX-lea au început să fie efectuate primele săpături de către arheologii europeni în ruinele Efesului. Cel căruia îi datorăm descoperirea acestui monument fabulos este un arheolog britanic, John Turtle Wood, care în 1869 după 6 ani de cercetări, avea să-i descopere temelia la circa 6m sub un strat de nămol. Una dintre coloanele templului a fost dezgropată şi reasamblata de britanici şi se găseşte acum la Londra la British Museum. O altă misiune arheologică importantă la faţa locului a fost cea din 1904 condusă de arheologul D. G. Hograth, care descoperă şi alte părţi ale fundaţiei.
La faţa locului s-au mai păstrat doar câteva blocuri de piatră din fundaţia acestuia şi o coloană restaurată de cercetători şi menită doar să marcheze locul în care s-a aflat cândva cel mai mare templu ridicat vreodată. O replică a monumentului poate fi văzută în Parcul de miniaturi din Istambul.
Bibliografie
*** “O minune a lumii antice: templul lui Artemis” în Cronica ilustrată a omenirii, vol.2, pag.182-183
Kesz Barnabas, “Minunile lumii”, Content Media, 2011, pag 16-19
Georgeta Chitulescu, Traian Chitulescu, “Şapte monumente celebre ale arhitecturii antice”, Editura Tehnică, Bucuresti, 1959
V. Olteanu “Cele şapte minuni ale lumii vechi” în Almanahul Civilizaţiei 1969, pag. 64-66
(trad.) Alexandru Rusu, “Enciclopedia minunilor lumii”, Editura Roossa, pag 14-16,
Andreea Tesleanu “7 minuni, 7 mistere: mică enciclopedie despre minunile lumii”, Decesfera, Bucuresti, 2009
de Voicu Hetel