Posts tagged Tara Romaneasca

Originea cuvântului artilerie

Ce este artileria?

Artileria reprezintă un ansamblu de arme de foc capabile să arunce proiectile grele la distanţe mari. Cam asta ar fi pe scurt definiţia artileriei. Dar care este oare originea acestui cuvânt? Există câteva teorii interesante.

Nu putem vorbi despre artilerie fără a pomeni despre tunuri şi praful de puşcă. Apariţia prafului de puşcă a avut un rol esenţial în istorie. Puţine invenţii au avut un asemenea impact asupra vieţii omului. Pulberea compusă din pucioasă, argint viu şi salpetru care făcea prăpăd şi un zgomot asurzitor a pus capăt feudalismului, a schimbat modul de purtare al războaielor şi al ridicării fortificaţiilor, a dus la apariţia mercenarilor, la apariţia unor noi tipuri de arme şi câte şi mai câte.

Potrivit istoricului britanic James Burke, la 1331 în timpul asediului oraşului italian Cividale este folosit pentru prima dată tunul. Prima salvă o trag nişte soldaţi germani. Este actul de naştere al artileriei. Cine l-o fi inventat e iarăşi greu de spus. Unele scrieri vorbesc de influenţa chinezilor care ar fi descoperit praful de puşcă. Secretul ajunge în Europa ca atâtea alte invenţii şi descoperiri minunate prin intermediul arabilor.

Berthold Schwarz are un mnument ridicat in cinstea sa in Freiburg din anul 1853.

Berthold Schwarz are un monument ridicat in cinstea sa, in Freiburg, din anul 1853.

După unii istorici, cel care a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea unei reţete eficiente pentru praful de puşcă ar fi fost un călugăr, alchimist, învăluit în mister, pe nume Bethold. Acestuia i se mai spunea şi Berthold Schwarz, adică Berthold cel Negru. O fi fost o poreclă născocită pentru că se ocupă cu chestii drăceşti ori o fi fost el mai tuciuriu nu ştim. Cert este că pe unde a trecut prin Germania, invenţia sa a produs o vie impresie, contemporanii creditandu-l ca fiind descoperitorul secretului care făcea ca un corp solid să fie sfărâmat printr-o explozie în mii de bucăţele. Despre călugărul Berthold nu se ştiu prea multe, dacă aparţinea ordinului franciscanilor ori ordinului Sfântului Bernhard. După unii, Der Scwartzer era german, după alţii danez ori grec. El este executat pentru practici magice, semn că invenţia ori inovaţia sa, mai bine zis, nu era prea bine privită de nobilime şi biserică.

Noua descoperire se răspândeşte destul de rapid în Europa medievală. La noi primele atestări documentare cu privire la folosirea armelor de foc provin din arhivele oraşelor săseşti Sibiu (1373) şi Sighişoara (1393). În cel de-al doilea sunt menţionate şi cele mai vechi ateliere ale făuritorilor de tunuri. Cât priveşte folosirea artilerie, se crede că în Ţara Românească primul care a întrebuinţat-o a fost Mircea cel Bătrân, iar în Moldova, Alexandru cel Bun.

la 1432, Vlad Dracul se adresa braşovenilor: „vă rog, ca pe nişte fraţi ai mei, gătiţi-mi o sută de pusci (tunuri)” . În bătălia de la Giurgiu (anul 1445), domnitorul român folosise două bombarde care conform cronicii lui Jean de Wavrin, „făceau mai mult zgomot decât stricăciune”.

Dar să revenim la originea cuvântului artilerie…

Cuvântul a intrat rapid cu mici variaţii în toate limbile de circulaţie. În limba română pare să fi intrat pe filieră franceză ori nemţească. Dicţionarele nu s-au pus de acord. E totuşi posibil ca termenul să fi ajuns în vocabular destul de târziu. Cronicile noastre vechi vorbesc despre puşcoace atunci când se referă la artileria voievozilor români.

În Evul Mediu, în franceza veche se folosea termenul de “atellier” cu sensul de “a regla”, “a potrivi”, “a aranja”. De asemenea, “attilement” însemna “echipament”. Potrivit site-ului Ministerului Apărării Naţionale, termenul “artilerie” derivă din verbul arhaic francez “artiller”, care înseamnă arta de a construi şi mânui, pe timpul luptelor, diferite maşini de război.

În spaniolă avem cuvântul “artilla” care înseamnă “artă mică”. După alte surse, originea cuvântului “artilerie” s-ar afla în limba italiană. “Arte de tirare” înseamnă “arta tragerii” şi trebuie să recunoaştem explicaţia pare destul de plauzibilă. Dacă acceptăm explicaţia conform căreia artilerie derivă din contopirea expresiei arta tragerii, atunci originea ar putea fi la fel de bine şi franceză unde “art” înseamnă “artă” şi verbul “tirer”, “a trage”. După alţii însă, originea e ceva mai savantă şi vine din latineşte, prin alăturarea cuvintelor “arcus”, adică “arc” şi “tollere”, adică “a face să se înalţe”. 

Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, artileria se mai numeşte şi “Arkeley” sau “Artollerey”. În Ţările Române, cuvântul a pătruns probabil în secolul al XIX-lea atunci când domnitorilor de la Bucureşti şi Iaşi li s-a permis de către Poartă să-şi doteze micile armate cu câteva tunuri primite în dar din partea sultanului. În anul 1843, domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, la întoarcerea de la Constantinopol primea patru tunuri cu ţeavă din bronz (calibru 80 mm) ca “să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti”. În cazul Moldovei, abia în anul 1849, domnitorul, Grigore Al. Ghica, primeşte din partea sultanului 5 tunuri. Împreună cu un altul mai vechi se constituia şi în Moldova prima baterie de artilerie.

 

Bibliografie

Istoria militară a poporului român, vol. II. Bucureşti, 1986, p. 69.

Ion Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec.  XI-XVI (1012-1508), Bucureşti, 1905, p. 63.

La  o parte, vin tunurile!, Calendarul Universul 1943, p. 232-235.

de Voicu Hetel

Unde se află adevarătul castel al lui Vlad Ţepeş?

Cetatea Poenari cunoscută şi sub denumirea de “Cetatea lui Negru Vodă” este astăzi, doar ruina uneia dintre cele mai vechi fortificaţii construită de primii voievozi ai Ţării Româneşti.

Aşezată pe un pisc muntos care domină valea Argesului, la o altitudine de 860m,  la aproximativ 25 km de localitatea Curtea de Arges, Cetatea Poenari, ce datează de prin veacul al XIII-lea, veghea hotarul dintre Valahia şi Transilvania aflată pe atunci în posesia regilor maghiari. Iniţial, s-a crezut, în mod eronat, că fortificaţia este opera cavalerilor teutoni.  Ulterior, construirea Cetăţii Poenari a fost atribuită primilor voievozi ai Munteniei, poate chiar enigmaticului Negru Vodă.

La 1330 incinta fortificată de pe muntele Cetăţuia a fost loc de refugiu pentru Basarab I atunci când Ţara Românească era invadată de oastea maghiară a lui Carol Robert de Anjou. La un moment dat, Nicolae Iorga avansase chiar ipoteza că locul bătăliei de la Posada se afla undeva în apropierea cetăţii.

Celebritatea cetăţii Poenari  este dată însă, de prezenţa aici, în numeroase rânduri, a lui Vlad Ţepeş care a întărit fortăreaţa lucru consemnat şi de Letopiseţul Cantacuzinesc. Povestea lui Bram Stocker despre contele vampir i-a adus şi micuţei fortificaţii o oarecare faima, având şi ea, astfel, parte de vizita străinilor avizi de senzaţional. Şi pe bună dreptate căci, după cum ne lasă cronicile să credem, Ţepeş era mult mai legat de locul acesta decât de castelul Bran pe care toate ghidurile turistice şi pliantele despre România i-l atribuie, cu obstinaţie, ca fiind locul său de reşedinţă.

Dar iată ce ne spun izvoarele despre Poenari

po30La lucrările iniţiate de Tepes, ne spune cronica lui Radu Popescu, sunt aduşi boierii vinovaţi de “hiclenie” şi obligaţi să muncească la înălţarea zidurilor “de li s-au spart hainele de pe ei”. Cercetările arheologice au arătat că la mijlocul veacului al XV-lea cetatea a fost extinsă cu o curtină lungă de aproape 60 de m şi lată, în prezent, de 10-15 m, care înconjoară turnul iniţial, devenit donjon, flancată de trei turnuri semicirculare, adosate laturii sudice.

Un alt document de la 1481 emis la curtea lui Basarab cel Tânăr îl menţionează un anume “ispravnicul Ratea, pârcălab al Poienarilor”. Acesta pare să fie numele celui mai vechi cârmuitor al cetăţii despre care avem amănunte. Dintr-un alt hrisov aflăm că un oarecare boier pe nume Milea este aruncat în temniţele de la Poenari din porunca lui Vlad Călugărul. La vremea aceea comandantul garnizoanei cetăţii era pârcălabul Gherghina, boier înrudit cu domnitorul. Prezenţa unui personaj înrudit cu familia domnitoare, în fruntea cetăţii, arată că acesteia i se dădea o destul de mare importantă.

Sebastian Compagni din Ferrara notă la 1509 în “Geografia” un fapt interesant. Cetatea Poenari îndeplinea şi rolul de depozit-visterie. Aici se afla pusă la păstrare averea principelui Ţării Româneşti. Alte documente din anii 1510, 1524, 1534 şi 1560, ne dau informaţii despre numele altor pârcălăbi ai cetăţii. Aceştia sunt pârcălăbii Danciul, Toma Miski, jupân Viicul, Drăghici şi Milco.

În 1522, cetatea ajunge în stăpânirea, voievozilor Transilvaniei că urmare a unui acord semnat de Radu de la Afumaţi şi regele Ungariei, Ioan Zapolya. Situaţia nu este de durată pentru că la sfârşitul domniei lui Radu de la Afumaţi cetatea revine Ţării Româneşti. Scăderea importanţei acestei cetăţi de graniţă trebuie înţeleasă în contextul politic din prima jumătate a secolului al XVI-lea. După catastrofa de la Mohacs din 1526 din faţa oştilor otomane, Ungaria a încetat pentru totdeauna să mai aibă vreun rol major în politica central şi est europeană. Transformarea sa în paşalâc (1541) ca şi includerea celor trei ţări române în sfera de influenţă a Imperiului Otoman a făcut inutilă existenţa cetaţii Poenari. Arhivele Brasovului o mai menţionează în treacăt la 1530, 1542 şi 1543. Apoi ştirile dspre ea încetează.

 

O scurtă descriere a fortificaţiei

poenari2Că să ajungi la cetate ai de parcurs un drum anevoios. De la baza muntelui aflat în vecinătatea uzinei electrice a hidrocentralei şi a barajului de la Vidraru şi până în interiorul zidurilor trebuie să urci 1480 de trepte[1] .

Iniţial, se pare că pe vârful Cetăţuia a fost ridicat mai întâi turnul pătrat care, iniţial, era structurat pe 3 sau 4 nivele. Acesta datează de la începutul secolului al XIV-lea, dar este posibil să fie chiar mai vechi. Turnul care are ziduri de piatră groase de peste doi metri dădea acces la nivelul superior al cetăţii.

Vlad Ţepeş a construit un zid de piatră căptuşit cu cărămidă în părţile superioare, lung de 60m cu care înconjoară turnul. Zidurile curtinelor şi bastioanelor din jurul turnului au fost construite după o tehnică deosebită, de tradiţie bizantină. Iniţial se ridicau feţele din piatră, iar între ele se adăugă umplutură (emplecton) compusă din pământ şi pietriş. Pentru consolidarea şi prinderea zidurilor se mai adăugau şi o serie de bârne dispuse transversal şi longitudinal. Rezultau ziduri groase greu de străpuns cu mijloacele de luptă ale acelor timpuri. Si pentru că vorbeam despre mijloacele de luptă, ei bine cred că merită să fac o scurtă paranteză în ceea ce priveşte evoluţia armelor de asediu şi a felului cum au fost înălţate zidurile şi turnurile cetăţii Poenari. Cel mai vechi turn are formă patrulateră aşa cum sunt mai toate construcţiile cu caracter defensiv din epocă. Dacă vă întrebaţi de ce, răspunsul este unul simplu: tunul nu îşi intrase încă în drepturi. În momentul în care tunurile au început să fie folosite pe scară largă în tehnica asediilor, modul în care erau realizate fortificaţiile a început să se schimbe. La vremea când Vlad Tepes se hotărâse să întărească capacitatea defensivă a acestui punct strategic,turnurile de apărare erau edificate după o altă tehnică, având o formă circulară. Zidurile aveau, astfel, o capacitate de rezistenţă mult mai mare, ghiulele putând ricoşa fără să producă pagube prea mari. Modul de a concepe fortificaţiile a evoluat odată cu tehnica de asediu. Un bun exemplu în acest sens este cetatea de la Alba Iulia. Aici avem, iniţial, un castru roman unde este cantonată legiunea a XIII-cea Gemina, urmată de o fortificaţie medievală ridicată de principii Transilvaniei şi apoi de cetatea bastionara de tip Vauban de secol XVIII, ridicată de austrieci.

În partea de sud a cetăţii se mai pot vedea cele trei turnuri semicirculare, dintre care două sunt încă, în stare destul de bună. Suprafaţa ocupată de fortăreaţă este destul de redusă, încât se estimează că numărul oştenilor care compuneau garnizoana nu putea depăşi cifra de 50. Aceştia puteau însă, să opună suficientă rezistenţă în cazul unei invazii dinspre Transilvania, iar din vârful turnului să aprindă semnale de pericol ce puteau fi zărite de la Curtea de Arges. Domnitorul avea, astfel, timp să se pună la adăpost sau să se pregătească de luptă. Nu trebuie însă exagerată importanţa aşezării. Dat fiind numărul restrâns de osteni prezenţi între ziduri a făcut ca existenţa ei să nu constituie un real pericol pentru o armată invadatoare. Un asediu nu aducea mari beneficii de ordin strategic, ci putea fi doar lung şi costisitor. Acesta este poate motivul pentru care fortăreaţa nu a suferit decât asaltul timpului.

În perioadă 1969-1972, s-au efectuat o serie de săpături în şantierul de cercetări de la Poenari de către o echipă condusă de arheologul Gheorghe I. Cantacuzino care a salvat ce s-a mai putut din vechile ruine. S-au produs o serie de lucrări de restaurare şi s-a putut realiza o schiţă exactă a planului cetăţii. Multe dintre ziduri fuseseră grav afectate de cutremurul din 1915. Întreaga parte mijlocie a cetăţii de pe latura ei nordică s-a prăbuşit împreună cu porţiunea de stâncă pe care fusese construită. În această zona, arheologii au dezvelit o încăpere care juca rolul unui rezervor-cisternă de aproximativ 4 m lungime şi 3 lăţime, în care se păstra apă atât de necesară garnizoanei. Tehnica de construcţie de factură bizantină se remarcă prin pereţii ei din piatră făţuită acoperiţi cu un strat impermeabil de tencuială din mortar roşu.

Inventarul arheologic scos la lumină cu ocazia cercetărilor este destul de sărac. Acesta este compus din ghiulele de piatră, obiecte din fier, lame de cuţit, un inel şi un vârf de săgeată. Nici pomeneală de vreo comoara, cum s-a sperat sau de vreun indiciu care să confirme ipoteza enunţată mai sus, cum că visteria Munteniei şi-ar fi găsit cândva adăpost la Poenari.

 

Bibliografie

O. G. Lecca “Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României” 1937

Simion Saveanu “Enigmele Castelului de la Poienari” în Almanah Magazin 1977, pg.89-92

de Voicu Hetel



[1] Scara a fost realizata abia in 1972, pana la acea data existand doar o simpla poteca.

Go to Top