Posts tagged Stefan cel Mare

Biserica lui Stefan cel Mare – misterul din tablou

N-aş fi scris, poate, niciodată acest articol dacă zilele trecute n-aş fi dat cu totul întâmplător peste o însemnare făcută de Nicolae Iorga referitoare la o biserică din vremea lui Stefan cel Mare.

În urmă cu vreo câţiva ani, într-o dimineaţă de mai, pe când mă îndreptăm spre teatru, mi s-a întâmplat să trec prin spatele blocului unde locuiam. Era tocmai ziua când se colectă gunoiul. Pe un tomberon privirea îmi fu atrasă de ceva auriu care strălucea în soare. A nu se înţelege de aici că printre pasiunile mele se numără scormonitul în gunoaie. Curios m-am apropiat şi am văzut că era o ramă, iar în ramă o pictură prăfuită. Ştiam de prin pieţele de vechituri şi magazinele de antichităţi că o ramă veche dar în stare bună, din lemn masiv nu e chiar de aruncat. De multe ori valoarea ramei o întrece de câteva ori pe cea a pânzei pe care o încadrează. Cum pe-acasă aveam o mulţime de tablouri neinramate, m-am gândit că poate n-ar strica să o iau.

Zis şi făcut. Am luat tabloul fără să privesc cu prea mare atenţie pictura. Acasă, mă aşteaptă marea surpriză: descopăr că puţin curăţată cu o felie de cartof aceasta nu arăta deloc rău, ba mai mult, este semnată de un autor consacrat cu numeroase premii şi lucrări aflate în posesia unor colecţionari din străinătate. Este vorba despre Leonard Slavu.

Leonard Slavu s-a născut la Făurei (Putna), a absolvit institutul de arte plastice în anul 1953 şi are astăzi 88 de ani. Tabloul intitulat “Biserica lui Stefan cel Mare din Rm. Sărat”, după cum a scris chiar autorul pe spatele lucrării, a fost realizat în jurul anului 1959 şi dăruit unui anume “nenea Iorgu”.

Întâmplarea a făcut că exact în aceeaşi lună mai să ajung pentru prima dată în municipiul Râmnicu Sărat. În puţinul timp pe care îl aveam la dispoziţie mă hotărâsem să văd cu ochii mei ctitoria lui Stefan cel Mare. Întreb în stânga şi-n dreapta până când un localnic mă ghidează până la locul cu pricina. Aici, o nouă surpriză. Nu numai că biserică e înconjurată din toate părţile de blocuri, dar parcă, îmi pare mie, nici nu prea seamănă  cu tabloul atârnat acasă la loc de cinste. Să fi arătat altfel biserica în anii 50-60 când a fost realizat tabloul? Mi se părea puţin probabil.

Biserica lui Stefan din Râmnicu Sărat

Oricât ar părea de ciudat, cu toate că Stefan cel Mare a stăpânit Moldova, există mărturii certe conform cărora acesta a înălţat cel puţin o biserică şi înafara teritoriilor pe care le avea în stăpânire.

În 1473, după cum aflăm de la Grigore Ureche, Stefan cel Mare execută o campanie fulgerătoare în Ţara Românească menită să o scoată de sub influenţa otomană. La Bucureşti stăpân era Radu cel Frumos, fratele mai mic al lui Vlad Ţepeş. Acesta îşi petrecuse o bună parte din viaţa la Constantinopol devenind o unealtă a acestora. Bătălia decisivă dintre moldoveni şi munteni se dă la Râmnicu Sărat şi se încheie cu victoria lui Stefan şi cu înlăturarea lui Radu cel Frumos.

Iată cum relatează Iorga această campanie: “La 8 novembre, domnul Moldovei plecat deci cu vreo săptămână înainte, se afla la Milcov, şi aici dând steaguri cetelor sale, el poruncea războiul împotriva vecinului. Radu era înştiinţat de ce-l aşteaptă, şi el îşi strânsese boierii şi gloata. Abia la 18 ale lunii se dădu lupta la un vad, departe trei zile de Bucureşti, deci chiar lângă graniţă, la Râmnicul Sărat. Turcii, de tot puţini, ce se aflau în oastea munteană, nu putură opri fuga lui Radu, învins…”

Povestea pe care aţi auzit-o în copilărie probabil şi anume că Stefan ar fi construit câte o biserică sau mănăstire după fiecare luptă câştigată nu e tocmai adevărată. Domnitorul moldovean a ctitorit, ce-i drept, numeroase lacase de cult dar numărul bătăliilor purtate de acesta, e parcă ceva mai mare. După victoria de la Râmnicu Sărat, în 1474, Stefan a pus piatră de temelie unei biserici, în preajma locului luptei, dar care este astăzi dispărută. După toate probabilităţile, pe locul ei se înalţă astăzi Biserica Cuvioasa Parascheva aflată în oraş şi înghesuită, în spatele unor blocuri comuniste.

Misterul tabloului l-am elucidat tot scormonind după informaţii legate de modul cum arăta în trecut biserica. Aşa se face că am dat peste imaginea unei biserici care seamănă izbitor de mult cu cea pictată de Leonard Slavu. Este vorba despre ruinele Bisericii Domireşti. Rămăşiţele unei biserici impunătoare mai pot fi văzute şi astăzi la aproximativ 3 km de Râmnicu Sărat, la marginea satului Poşta din comuna Topliceni.

silueta

Puţine lucruri am aflat despre acest monument arhitectonic. Unele legende spun că este ridicată de Stefan în timp ce unele surse vorbesc despre nişte boieri locali ca fiind cei care l-au ridicat. O pisanie descoperită în curtea unui localnic în perioada interbelică arăta că biserica datează din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Este păcat însă că într-o ţară în care, în ultimele două decenii, am ridicat doar biserici cu uşi de termopan şi acoperişuri de tablă, să lăsăm în paragină o asemenea bijuterie arhitectonică veche de sute de ani.

 

de Voicu Hetel

Jan Długosz un cronicar polonez despre Moldova lui Stefan cel Mare

Jan Długosz sau Johannes Longinus (1415-1480) a fost un important istoric, profesor, diplomat, soldat, si cleric polonez.

Jan Dlugosz

S-a nascut la 01 decembrie 1415, Brzeźnica, Polonia intr-o familie numeroasa cu 12 copii, a unui mic nobil polonez. Tatal sau, numit tot Jan, se distinsese in luptele contra teutonilor, iar dupa batalia de la Grunwald, fusese numit staroste al orasului Brzeźnica. A urmat cursurile scolii primare din Nowy Korczyn, apoi studiaza literatura si filosofia. La doar 18 ani, in 1434, tanarul Jan intra in serviciul episcopului de Cracovia, Zbigniew Olesnicki si in curand, ajunge secretarul si omul de incredere al acestuia. Avea doar 21 de ani cand este numit administrator al mosiilor episcopale. Inca de atunci i se incredinteaza misiuni diplomatice importante la curtea imperiala si la cea papala reusind sa le duca la bun sfarsit. Cazimir al IV-lea ii foloseste talentul de negociator si la incheierea pacii cu Cavalerii Teutoni, cu care polonezii purtasera un indelungat razboi. In 1440 este hirotonisit preot.

In 1450, importanta lui Długosz crescuse in mod evident pentru ca este trimis de regina Sophia de Halshany si Cazimir IV (1447 – 1492) sa medieze pacea intre Iancu de Hunedoara si suveranul Boemiei, Jan Jiskra de Brandys.

Historiae Polonicae - prima pagina

Politica ecleziastica a protectorului sau, Zbigniew Olesnicki l-a adus in opozitie fata de regele polon Cazimir al IV-lea care nu vedea cu ochi buni amestecul bisericii in treburile politice. De multe ori Jan Długosz a fost pus in situatia de a se manifesta deschis impotriva coroanei, lucru ce razbate uneori si in scrierile sale, unde Cazimir nu este zugravit in culorile cele mai favorabile. Asta nu l-a impiedicat ca in 1467 la cerea expresa a regelui sa se ocupe personal de educatia fiilor acestuia. Cel mai mare dintre acestia, Wladyslaw va ajunge in 1471, rege al Boemiei. A refuzat scaunul arhiepiscopiei din Praga din cauza antipatiei sale pentru miscarea husita, dar sapte ani mai tarziu a acceptat sa devina arhiepiscop de Lvov. Moare la scurta vreme, in 1480 si este ingropat la Cracovia in biserica Na Skalce (Pe o stanca) cladita pe o stanca uriasa, chiar prin grija sa. Dintre lucrarile sale, cea mai importanta este Polonicae Historiae Libri XII (Annales Seu cronicae incliti Regni Poloniae – “Anale sau cronici ale faimosului Regat al Poloniei”), redactata in limba latina. Lucrarea a ramas sub forma de manuscris pana in 1711, cand a fost pentru prima data tiparita la Leipzig. Un astfel de exemplar a ajuns si in posesia Muzeului de Istorie al municipiul Suceava, dupa ce a fost achizitionat in 2002.

Pentru istoria noastra, opera lui Długosz este o importanta sursa de informatie. Scrisă în 12 cărţi între anii 1455 şi 1480 lucrarea descrie o serie de evenimente din spatiul rasaritean, perioada acoperita fiind intre 965 si 1480.

Contemporan cu Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes, Matei Corvin si Stefan cel Mare, cronicarul polonez ofera informatii pretioase despre Tarile Romane, organizarea militara, efective, dar mai ales despre desfasurarea unor batalii precum cea de la Baia (1467), cea de la Vaslui (1475) ori Valea Alba (1476). Polonicae Historiae, prin stilul sau obiectiv si concis a devenit un reper fundamental al istoriografiei romanesti. De la reprezentantii Scolii Ardelene si pana la Xenopol, Iorga sau Giurescu, toti marii nostri istorici au conturat istoria Tarilor Romane din veacul al XV-lea, pornind de la scrierile lui Długosz.

 

Długosz despre batalia de la Baia

 

(coloana 417, randurile 8-10)

Cronicarul evidentiaza conflictul dintre boieri şi domn, care a înlocuit o parte din marii boieri din Sfatul Domnesc. Stefan nu poate conta pe multi dintre boierii sai ceea ce explică si efectivele sale extrem de reduse: o oaste de 12 mii de oşteni, cifră pe care o confirmă şi cronicarul polon Jan Długosz în lucrarea Historia Polonica  (coloana 417) “Ştefan, – explica cronicarul…, se temea de  necredinţa alor-săi”. In continuare aflam ca “nu chema la arme numai pe soldati si pe boieri, ci si pe tarani, invatand pe fiecare sa apere patria” (coloana 417, randurile 8-10)

Desfasurarea luptei o afla Długosz, cel mai probabil chiar din scrisoarea pe care Stefan i-o trimite mai tarziu regelui polon, Cazimir IV. Cele doua documente prezinta destule similitudini, iar Długosz trebuie sa fi avut acces la ea cand si-a redactat lucrarea.

gândind că a venit momentul în care cu puţini să-i bată pe mulţi, lăsând caii şi bagajele în tabără, a sosit la Baia doar pedestru şi uşor şi, incendiind oraşul din câteva laturi, în noaptea de 15 decembrie a năvălit peste unguri, ţinând lupta amestecată până în revărsatul zorilor, iar mulţi unguri căzând…; craiul Matiaş, rănit în trei locuri, dar nu mortal, ca să nu cadă în mâinile românilor, a fost scos din locul bătăliei. Partea cea mai mare a oştilor ungureşti revenind la munţi şi aflând drumurile înţesate cu arborii care fuseseră tăiaţi de moldoveni, a ars carele şi bogăţia şi îngropând 500 de bombarde, pentru ca moldovenii să nu se poată folosi de ele, a trecut în fugă în Ardeal… Se spune că în acea bătălie au pierit 10.000 de unguri: au fost prinse şi câteva steaguri ostăşeşti, pe care Ştefan vodă le-a trimis regelui polon Cazimir IV prin solii săi, în semn de biruinţă”.

 

Długosz despre batalia de la Vaslui

In batalia de la Vaslui este stiut faptul ca Stefan a beneficiat din partea suveranului sau, regele Poloniei si de un contingent format din 2000 de cavaleri. Este posibil ca de la acestia sa fi cules Jan Długosz majoritatea informatiilor cu privire la lupta.

Jan Długosz s-a dovedit un mare admirator al lui Stefan cel Mare

O barbat admirabil! Cu nimic mai inferior Ducilor eroi ai vechimii pe care noi ii admiram atat de mult. Dupa judecata mea, dansul este cel mai demn caruia sa i se dea domnia si imperiul militar peste toata lumea si lui sa i se incredinteze, prin sfatul, prin intelegerea si hotararea comuna a tuturor crestinilor, demnitatea de comandant suprem si Duce in contra turcilor“.

Acestea erau gandurile lui Jan Dlugosz dupa victoria lui Stefan cel Mare de la Vaslui.

 

Coloana 526 cu referiri la efectivele lui Stefan cel Mare

 

In coloana 526, (randurile 16-18), se arata ca “La Vaslui, Stefan dispunea de 40.000 de luptatori, din care cei mai multi erau tarani“.

Cateva randuri mai jos (randurile 32-34) se arata ca la sfarsitul luptei, marea majoritate acestora sunt rasplatiti pentru felul in care au luptat si sunt trecuti in randul vitejilor.

 

Długosz aprecia oastea turcă la imensa cifră de 200.000 (col. 545)

 

Długosz despre batalia de la Valea Alba

 

În coloana 546, Dlugosz ofera amanunte interesante despre batalia de la Valea Alba din 1476. Stefan cu o armata incomparabil mai mica decat cea a turcilor este obligat sa se retraga din fata lor.  Pierderile otomanilor,  estimate de cronicar au fost de 30 mii de morţi, cifră uriasa raportata la efectivele domnului moldovean.

 

Bibliografie

I. Długosz, “Documenta Romaniae Historica, A. Moldova”, vol. II, Bucureşti 1975

I. Focseneanu “Stefan cel Mare domn al Moldovei, glorios comandant de osti 1457-1504”, Editura militara a ministerului fortelor armate ale R.P.R., Bucuresti 1957

 

de Voicu Hetel

Cronica pierdută a lui Ştefan cel Mare


În urma cu peste 500 de ani la curtea domnească de la Suceava, se scria cea mai veche cronică a Moldovei, având în centru domnia lui Ştefan cel Mare. Moldova eroică si glorioasă zugravită în acest letopiseț va fi evocată mai tarziu de marii cronicari moldoveni, iar faptele si intamplarile relatate au fost preluate creatorii literaturii romane istorice.[1]

Miniatură datand din 1473 din Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor

Epoca lui Ştefan cel Mare a insemnat pentru Moldova nu numai o intarire a puterii centrale, dublată de un prestigiu international neegalat si sfarsitul luptelor intre pretendenții la tron. Este, de asemenea, si epoca unei infloriri a culturii. În nici un alt domeniu al creației spirituale efortul lui Ştefan de a da Moldovei o tradiție puternica, prin consolidarea, dezvoltarea si fixarea sensului elementelor de tradiție preexistente, nu apare mai evident decat in literatura istoriografică, ale carei inceputuri dateaza din timpul domniei sale.

Literatura istorică ce apare in a doua jumatate a secolului al XV-lea la curtea lui Ştefan cel Mare s-a facut in limba slavonă. Istoricii admit că diferitele cronici din secolul al XVI-lea privitoare la Moldova, păstrate in copii diferite, cu adaosuri si prescurtari, precum si in traduceri, deriva dintr-un prototip unic. Este vorba despre o cronică de curte scrisa de un contemporan, martor la intamplarile descrise. Acest letopiseț unic, citat de cronicarii contemporani ca si cei din veacurilor urmatoare, s-a pierdut, din pacate. Conținutul său poate fi, insa reconstituit din multitudinea de scrieri intocmite după el.

 

 

 

 

Letopisețul de cand s-a inceput cu voia lui Dumnezeu Tara Moldovei sau Letopisețul de la Bistrița

 

Letopisetul de cand cu voia lui Dumnezeu s-a inceput Tara Moldovii

Cele mai multe amanunte referitoare la cronica pierduta a lui Ştefan cel Mare le aflam din acest document redactat in secolul al XVI-lea si descoperit la Biblioteca Clubului Bulgar din Tulcea. A fost publicat in original si tradus de Ion Bogdan in “Cronici inedite atingatoare de istoria romanilor”, in anul 1895. In istoriografie manuscrisul a capatat si denumirea de Letopisețul de la Bistrita. Bogdan a presupus, ca textul este opera unui calugar de la manastirea Bistrița, ctitoria lui Alexandru cel Bun. Este totusi curios cum un calugar da informații detaliate despre luptele lui Ştefan cel Mare fara sa sufle o vorba despre cele 36 de asezaminte bisericesti zidite de acesta. Letopisețul descoperit de I. Bogdan este compus din patru parti. Partea I, prezinta in stil cronologic anii de domnie si domnitorii moldoveni incepand cu Dragos si terminand cu Alexandru cel Bun. In partea a II-a ce cuprinde domnia lui Alexandru cel Bun si se termina cu urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, informația este mai exacta si mai detaliata. Partea a III-a este cea mai importanta si mai intinsa si cuprinde domnia lui Ştefan cel Mare. Atenția acordata domniei lui Ştefan cel mare caruia ii sunt consacrate 17 din cele 20 de pagini, laudele la adresa domnitorului precum si amanuntele oferite despre curtea voievodului, ne arata ca avem o cronica de stefanina, destinata conationalilor. Partea a IV-a incepe cu Bogan fiul si urmasul lui Ştefan cel Mare si se incheie brusc la 1507 in mijlocul unei fraze.

 

Letopisețul de la Putna

 

În “Povestire pe scurt despre domnii Moldovei” sau Letopisețul de la Putna povestea merge mai departe. Pana la noi au ajuns doua copii ale acestui text slavon. Prima este a calugarului Isaia incorporata intr-un zbornic de provenienta poloneza descoperit la Biblioteca Academii teologice din Kiev. Pe langa cronica de curte moldoveneasca se mai aflau cele mai vechi scrieri referitoare la istoria sarbilor si bulgarilor. Cea de-a doua copie, atribuita de Bogdan cronicarului Azarie era inglobata intr-un codice aflat la Petersburg. Titlul de Letopiseț de la Putna i-l datoram tot lui Ion Bogdan care a presupus ca originalul a venit din manastirea Putna , fiindca in cuprinsul textului se gasesc numeroase amanunte privitoare la aceasta. De aceeasi parere sunt si Nicolae Iorga si Dimitrie Onciu. In ceea ce priveste intinderea, in scrierea lui Isaia evenimentele se deruleaza pana in 1525, in timp ce in cea a lui Azarie, acestea merg pana in 1518. Partea cea mai bine creionata este si aici domnia lui Ştefan cel Mare. Faptul ca apare sub acest titlu de “Povestire pe scurt despre domnii Moldovei” dar si asemanarea cu Letopisețul de la Bistrita, i-a facut pe Nicola Iorga şi I. Bogdan sa considere Letopisețul de la Putna o prescurtare a celui de la Bistrita. Toate trei sunt compuse dupa modele bizantine si se adreseaza cititorilor din interior.

 

Într-o vreme in care rolul Moldovei crescuse, datorita actiunilor lui Ştefan cel Mare, in plan extern, a inceput sa se manifeste curiozitatea in cercurile politice si intelectuale europene fata de micul stat din estul indepartat al continentului. Cronica lui Ştefan a devenit un mijloc de a face cunoscuta si strainilor istoria Moldovei

 

Cronica moldo-polona

 

Cronica de la Putna a fost tradusă în limba polonă de Nicolae Brzeski, un sol trimis de regele Sigismund al Poloniei la Poartă, dar reţinut în Iaşi de către Alexandru Lăpuşneanu, care se temea să nu reclame contra lui. Cronica moldo-polona se pastreaza in trei manuscrise polone din secolele XVI, XVII si XVIII. Firul evenimentelor se derulează aici incepand cu anul 1352 (asa apare aici data intemeierii Moldovei) si se incheie in 1564. Pană in 1525 se crede ca a fost tradusă cronica moldovenească, completarile ulterioare apartinand autorului.

Lucrarea aceasta a fost publicată de Wojcki (1844) şi tradusă de Hasdeu în “Arhiva istorică”.

 

Cronica moldo-germană

 

Cronica moldo-germana

Istoricul polonez Olgierd Gorka a descoperit in 1911 la Munchen, intr-un Codex Latinarium, un text in limba germana medievala al cronicii lui Ştefan cel Mare. Cronica moldo-germana cum apare in istoriografia noastra se intitula “Cronica breviter scripta Stephan(i) Dei gracia voyvoda(e) Terrarum Moldannens(ium) necnon Valachyens(ium)” si este scrisa in 28 aprilie 1502. Lucrarea se refera strict la domnia lui Stefan cel Mare si cuprinde intervalul 1457-1502. Se pare ca umanistul Hartmann Schedel, istoric si geograf reputat, precum si medic sef al orasului, care scrisese o cosmografie universala publicata la Nurnberg in 1493, cautase sa obtina mai multe informatii despre vlahi iar manuscrisul era menit sa-l ajute sa-si completeze lucrarea. Cel mai probabil a ajuns la Nurnberg datorita unei solii modovenesti trimisa de voievod in cautarea unui doctor pentru sine. Imaginea lui Ştefan cel Mare in lumea germana difera insa de cea din lumea ortodoxa. Voievodul este prezentat ca un personaj inspaimantator gata sa treaca prin sabie orice suflare ii sta in cale[2] [3]

 

Cronica moldo-rusa

 

Este poate, cea mai saraca in informatii referitoare la domnia lui Ştefan cel Mare. Cronica moldo-rusa ne-a parvenit in sapte copii din secolele al XVI-lea si al XVII-lea si cuprinde o legenda despre originea latina a poporului roman, urmata de o varianta prescurtata a letopisetului Moldovei, de la Dragos pana la urcarea pe tron a lui Bogdan al III-lea (1504).

 

Bibliografie

Al. Piru, “Istoria literaturii romane I perioada veche”, Editura didactica si pedagogica Bucuresti, 1970

Dan Horia Mazilu, “Un Dracula pe care occidentul l-a ratat”, editura Floarea darurilor, Bucuresti, 2001

G Mihaila, Epoca lui Ştefan cel Mare Letopisetul de cand s-a inceput Tara Moldovei. in “Literatura romana veche (1402-1647), vol.I, Editura Tneretului, 1969

Serban Papacostea, “Ştefan cel Mare domn al Moldovei 1457-1504” Corint, Bucuresti, 2003


[1] Ion Neculce – O sama de cuvinte, Vasile Alecsandri – Dumbrava Rosie, Mihail Sadoveanu – Fratii Jderi, Viata lui Stefan cel Mare

[2] Iata cum prezinta cronica distrugerea Brailei in 1479: “În luna februarie, în ziua de 27, Ştefan Vodă porni înspre Brăila şi Muntenia şi vărsă mult sânge şi arse târgul cu desăvârşire şi nu lăsă să trăiască pe copil în pântecele maicăi-sale şi spintecă sânul mamei şi spânzură copii de el”.

[3] Luptand impotrva turcilor si a muntenilor, Stefan isi trage in teapa prizonierii fara vreo deosebire intre ei: “Dumnezeu îl ajută să-i ucidă pe toţi. Pe cei care-i prinse îi trase cruciş în ţeapă, prin buric, vreo 2300”.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2011.

Ascensiunea militara a Imperiului Otoman in Europa in secolul al XIV-lea (II)

 Succesele militare ale otomanilor in secolul al XIV de la primele cuceriri ale lui Orkhân pana la dezastrul suferit de Baiazid I la Ankara sunt, fara indoiala spectaculoase. In doar cateva decenii un popor al stepelor atinsese vechiul limes dunarean inrobind toate populatiile intalnite in cale si ajunsese sa bata la portile Constantinopolului. Cum a fost posibil ca o civilizatie cu nimic superioara la acea data, celor intalnite sa iasa biruitoare, reusind sa-si instituie suprematia in Balcani vreme de 500 de ani?

Ieniceri de la Yeni çeri (Armata noua), trupe de elita recrutata dintre copii crestini

Odata cu aparitia si dezvoltarea constiintei nationale printre diversele popoare aflate, intr-un fel sau altul, sub dominatia otomana, in istoriografia romantica s-a conturat o imagine oarecum deformata asupra realitatilor existente in secolul al XIV-lea in Peninsula Balcanica. Cei mai multi istorici au subliniat, in principal efectele negative ale prezentei turcesti minimalizandu-le pe cele pozitive. Poate parea ciudat sa o spun, dar prezenta turcilor nu a insemnat doar pustiiri periodice, robi crestini pentru trupele de ieniceri, haraci, peschesuri si tribut.

Una dintre cauzele principale ale propagarii atat de rapide a puterii otomane a fost toleranta religioasa. In conditiile in care Papa urmarea unirea cu Roma in schimbul unui ajutor consistent pentru bizantini, sultanii, asa cum reiese din registrele din arhivele turcesti, au mentinut manastirile crestine. Fara toleranta aratata ortodoxiei ale carei manastiri au fost asimilate dreptului islamic este greu de crezut ca prezenta otomana ar fi fost tolerata atatea sute de ani. Nu a existat vreun amestec in interiorul bisericii ortodoxe, inaltilor prelati li s-au confirmat si respectat privilegiile, ca si privilegiile manastirilor importante.

In 1391, Baiazid I a adoptat la Salonic politici îngăduitoare faţa de cei de alte credinţe. Evreii prigoniti in toata Europa apuseana gaseau cu usurinta refugiu in imperiu contribuind apoi la bunul mers al acestuia. Exista teorii care arata ca prezenta Moldovei si Valahiei in sfera de influenta otomana ne-a ajutat, in buna masura, sa ne pastram credinta ortodoxa nealterata[1]. Pentru romanii din Transilvania stapanita de maghiari si supusa permanent unui amplu proces de maghiarizare si catolicizare, ortodoxia a fost cel mai important element identitar iar biserica ortodoxa singura institutie cu care se puteu identifica. Sute ani domnii romani aflati sub tutela Inaltei Porti au contribuit prin daniile lor si prin manastirile ce le-au inchinat la perpetuarea credintei crestin-ortodoxe la muntele Athos (teritoriu aflat evident tot sub stapanire turceasca). In fata ofensivei catolice la care erau supuse, de exemplu, tarile romane Stefan cel Mare isi povatuia urmasii de pe patul de moarte sa inchine mai degraba tara turcilor: ” Iar când au fost aproape de săvârşănia sa, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boiarii cei mari, şi alţii toţi câţi s-au prilejit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara, cum o au ţinut el, ci socotind den toţi mai puternic pe turcu, şi mai înţelept au dat învăţătură să să închine turcilor” [2]. Pentru voievozii nostri plata unui tribut catre sultan era de multe ori preferabila unui amestec al regilor maghiar sau polon.

Imperiul Otoman a prins radacini in teritoriile cucerite si pentru ca odata cu lichidarea feudalitatii balcanice au introdus un regim mai usor de suportat pentru taranimea dependenta. Legea islamica lasa loc pentru mai putine abuzuri si arbitrariu. Cum altfel s-ar explica atatea dovezi cu privire la fuga unor tarani din zone controlate de feudalii crestini catre teritoriile otomane? De asemenea, regimul fiscal impus de noul stapan era relativ redus, chiar daca cei care erau de religie crestina plateau o taxa in plus fata de musulmani.

Din punct de vedere economic, otomanii nu s-au ferit de loc sa-si favorizeze supusii nemusulmni care faceau comert intre Asia Mica si Balcani asigurandu-le securitatea drumurilor si taxe vamale suportabile. Grecii au profitat cel mai mult de pe urma acestui fapt, in secolele urmatoare ponderea lor printre negustorii imperiului fiind deosebit de ridicata. Orasele mai importante au primit si ele o serie de libertati si inlesniri care le-au permis sa se dezvolte mai departe, contribuind astfel la bunul mers al economiei otomane.

Basbuzuci - cavalerie usoara otomana

Din punct de vedere militar, Imperiul Otoman a stiut sa integreze in structurile armatei sale elemente crestine sau crestini proaspat convertiti la islam cum sunt unitatile de cavalerie usoara stationate in apropierea granitelor denumite basbuzuci (sau deliler, deli insemnand in turca nebun) Acestia purtau caciuli din blana impodobite cu pene si costume din blanuri de urs sau lup care le dadeau o infatisare infricosatoare. Numerosi feudali si aventurieri crestini si-au oferit serviciile sultanului de-a lungul timpului. Suleiman Baltaoglu un bulgar renegat, a fost pus in fruntea flotei care a asediat Constantinopolul in 1453 iar un anume Orban (maghiar sau roman transilvanean) a construit tunurile care au sfaramat zidurile orasului. In cazul tarilor romane avem exemplul lui Mihnea Turcitul care pentru a-si pastra o functie in administratia imperiala se converteste la islam si ajunge pasa la Nicopole. In general, oamenii capabili puteau ajunge rapid in varful ierarhiei, in imperiu, fara a se tine cont de originea lor etnica. Asa se face ca faimoasa familie Köprülü care a condus practic imperiul o buna bucata de timp era de origine albaneza.

Aparitia si dezvoltarea statului otoman nu ar fi fost posibila daca adversarii sai crestini nu ar fi fost atat de dezbinati. Slabiciunea Imperiului Bizantin, nesfarsitele dispute interne, amestecul venetienilor si genovezilor aflati intr-o permanenta cursa de obtinere de avantaje si privilegii, faramitarea sarbilor si bulgarilor in mici state rivale, ca si insistenta cu care biserica catolica intelegea sa obtina influenta in zona, au permis aparitia acestui nou imperiu, pe ruinele celui vechi.

 

Bibliografie

 

Mustafa Ali Mehmet; Civilizatia Turcilor; Bucuresti, 1976

Mehmet Ali Ekrem; Istoria Imperiului Otoman si a sud-estului european (1300-1918); Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”; Bucuresti 1998

Aurel Decei; Istoria Imperiului otoman; Editura Stiintifica si Enciclopedica; Bucuresti, 1978

Grigore Ureche; Letopisetul Tarii Moldovei; Editura 100+1 Gramar; Bucuresti 2003

Dan Craciun; Ortodoxia si etnicul romanesc; in Memorie sociala si identitate nationala; coordonator prof.univ.dr. Septimiu Chelcea; Editura I.N.I.; Bucuresti 1998

 

de Voicu Hetel


[1] D. Zamfirescu in Ortodoxie si romano-catolicism in specificul afirmatiei lor istorice vorbeste despre cucerirea otomana a Peninsulei Balcanice si dominatia turceasca in Tarile Romanesti ca despre o sansa providentiala, care ne-a salvat de o nenorocire altfel inevitabila: colonizarea occidentala, caci turcii au insemnat desigur stagnare, suferinta si unele deformari. Latinii insa […] insemnau moarte!

[2] Grigore Ureche; Letopisetul Tarii Moldovei; Editura 100+1 Gramar; Bucuresti 2003, p.66-67

Organizarea armatei moldovene în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare a avut, după cum se ştie, o domnie întinsă pe durata a aproape cinci decenii şi presărată cu nenumărate confrutări. Astfel, din cei 47 de ani de domnie, doar 13 pot fi consideraţi “de pace”. În toţi ceilalţi ani, oastea Moldovei a purtat lupte, când cu turcii, când cu tătarii, ori cu polonezii, sau cu ungurii, ca să nu mai punem la socoteală războaiele fratricide cu muntenii.

Este greu de presupus, că în secolul al XV-lea, armata avea un caracter permanent, după cum nu întâlnim nici la alte state din jur mult mai puternice, mai populate şi mai solide din punct de vedere economic. Întreţinerea unei armate presupunea costuri ridicate pe care Moldova lui Ştefan şi le putea permite cu greu. Circulaţia monetară era destul de slabă, iar economia firavă în ciuda controlului exercitat de domnitor asupra celor două cetăţi port: Chlia şi Cetatea Albă prin care se desfăşura un comerţ intens.

Oastea are un rol extrem de important în timpul lui Ştefan. Încă de la începutul domniei. După cum arată Grigore Ureche, acesta “gătindu-se de mari lucruri să facă nu cerca să aşeze ţara, ci de război se găti, împărţind oştirei sale steaguri şi punând peste ea hotnogii şi căpitani[1]“. Ştefan, arată cronicarul, ia “măsuri de organizare nouă, pe lângă acelea de înnoire a boierimei cavalerilor scăzute prin luptele pentru domnie şi de întărire a Curţei; el cerea fiecărui ostaş să fie gata cu calul şi armele sale şi cel ce nu-şi îndeplinea datoria era pedepsit fără milă cu moartea”[2].

Populaţia Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare nu depăşea în nici un caz cifra de 500.000 de locuitori, evoluţia demografică fiind destul de lentă, datorită epidemiilor, calamităţilor naturale, dar şi a numeroaselor războaie şi năvăliri. La oaste se puteau strânge, în cel mai fericit caz, cam 40-50.000 de oameni. Raportul medicului Matteo Muriano aflat la curtea Sucevei la 1502-1503, adică la sfârşitul domniei lui Ştefan, arată că Moldova se putea baza pe circa 60.000 de oşteni, care ar reprezenta conform estimărilor specialiştilor o populaţie de 600.000 de locuitori[3].

Oastea Moldovei se aduna în timp de război şi era formată din cete. Cetele, alcătuite din voinici sau feciori, cum apare în documentele timpului erau “fără o compoziţie uniformă şi fără un număr fix[4]” de oameni. Când se făcea chemarea sub arme, domnitorul putea conta pe cetele de boieri mari şi mici care îndeplineau diverse funcţii la curtea domnească. Boierii prestau serviciu militar în schimbul moşiei, aflată ea fie în stăpânire temporară, fie ereditară. La rândul lor, aceştia puteau echipa un număr de oameni de pe propriile domenii. Cei ce se sustrăgeau acestei obligaţii se făceau vinovaţi de “hiclenie”, sau de încălcarea jurământului vasalic şi îşi pierdeau privilegiile şi chiar viaţa. Mica boierime sau curtenii se mai numeau şi viteji, cuvânt împrumutat din maghiară. Din rândurile curtenilor se recruta cavaleria sau călăraşii.

O a doua categorie de cete erau cele formate de boierii de la ţară, mănăstiri şi episcopii. Pentru toţi aceştia, proprietatea asupra pământului era strâns legată de slujba militară. Mănăstirile şi episcopiile scăpau uneori de obligaţia de a trimite oşteni de pe domeniile lor, însă în cazuri de mare primejdie participau şi ele.

În a treia categorie intrau cetele părcălabilor şi starostilor “compuse din sătenii aşezaţi pe teritoriile cetăţilor… oamenii târgurilor de sub cetăţi şi ai suburbiilor[5]” şi străjile cetăţilor. Lor li se adăugau cetele cnejilor sau judecilor satelor domneşti. Satele domneşti, care nu aparţineau niciunei mănăstiri ori vreunui boier, se-mpuţinaseră foarte mult în secolul al XIV-lea ca urmare a numeroaselor danii şi a faptului că domnii anteriori îşi boieriseră slujitorii credincioşi.

Alte cete erau cele formate din locuitorii târgurilor şi cetăţilor.

Arcaş moldovean (sec XVI) interiorul mănăstirii Suceviţa

Arcaş moldovean (sec XVI) interiorul mănăstirii Suceviţa

Ultima categorie o formau cetele de mercenari străini. Acestea apar rar în documente în secolele XIV şi XV. Întreţinerea “lefegiilor” era costisitoare şi puţini şi-i prmiteau pe o perioada mai îndelungată. Mai multe cete formau un pâlc. În documente, pâlcul, cuvânt de origine slavă, ca de alfel o mare parte a terminologiei militare medievale, are două sensuri. Avem pâlcul ca şi corp de armată, în unele cazuri 1.000 de oameni şi pâlcul întrebuinţat cu sensul de linie de bătaie. Mai multe pâlcuri formau oastea, singurul termen utilizat în vechime de români pentru noţiunea de armată.

© Copyright Hetel.ro 2011.

de Voicu Hetel


[1]Gr.Ureche; Letopisetul Tarii Moldovei, Editura Gramar; Bucuresti 2003, p.35

[2]D.I.Georgescu; Razboaiele lui Stefan cel Mare si ale lui Mihai Viteazul; Tipografia si libraria G.N.Vadescu si fiul; Campulung Muscel, p.20

[3] Paul Cernovodeanu, Paul Binder; Cavalerii Apocalipsului – Calamitatile naturale din trecutul Romaniei (pana la 1800); SILEX Casa de Editura, Presa si Impresariat S.R.L.; Bucuresti; 1993

[4]I.Bogdan; Documentul razenilor din 1484 si organizarea armatei moldovene in secolul al XV-lea; Inst. de arte grafice “Carol Gobl”; Bucuresti 1908, p.12

[5]I.Bogdan; Documentul razenilor din 1484 si organizarea armatei moldovene in secolul al XV-lea; Inst. de arte grafice “Carol Gobl”; Bucuresti 1908, p.14

 

Go to Top