Posts tagged Stefan cel Mare

Cetatea de pământ Bârlad

Este una dintre cetăţile puţin cunoscute şi cercetate de la noi.

lidl barlad

Cetatea de pământ Bârlad se află foarte aproape de gara oraşului la adresa Str. Cetatea de Pământ Nr. 1 Bârlad, judeţul Vaslui. După cât se pare a fost construită din ordinul lui Ştefan cel Mare începând cu anul 1475, imediat după bătălia de la Vaslui, iar lucrările s-au încheiat în 1476 înainte de noua invazie otomană. Urmele fortificaţiei abia mai sunt vizibile şi cunoscând grija pentru vestigiile trecutului a celor ce se bat cu cărămida-n piept că sunt vajnici urmaşi ai dacilor, sunt sigur că vor dispărea definitiv într-un viitor apropiat. Timp de o jumătate de mileniu întăriturile de pământ nu au interesat pe nimeni şi abia în anii 1960-1961 s-au făcut primele cercetări. Acestea au fost iniţiate de Muzeul Militar Central şi Institutul de Arheologie al Academiei R.P.R. În felul acesta s-au putut trage unele concluzii cu privire la modul în care arăta cetatea lui Ştefan cel Mare.

Cetatea Bârladului a fost construită din lemn şi pământ pe o culme ce înaintează în lunca Bârladului la o înălţime de circa 10 m faţă de restul văii. Scopul ei a fost acela de a bloca valea şi de a opri o altă posibilă invazie turcească precum cea din 1475. Absenţa zidurilor de piatră care ar fi dat durabilitate fortificaţiei se explică prin faptul că aceasta trebuia ridicată în grabă şi cu costuri minime. Sistemul de construcţie este unul tip palisadă. Adică, avem două şiruri paralele de pari (trunchiuri de copaci) înfipţi unul lângă altul, aflate la distanţă de aproximativ 2 m. Între cele două şiruri de pari se află pământ bine bătătorit. Se forma în felul acesta un zid de apărare înalt de circa 4 m şi lat de 2 m. În jurul zidului fusese săpat şi un şanţ cu apă cu  lăţime ce atingea în unele locuri chiar şi 35 m. Cetatea de pământ a Bârladului este pentru secolul al XV-lea una dintre puţinele de acest tip din Europa putând fi considerată o curiozitate ce ar merita poate mai multă atenţie din partea pasionaţilor de istorie şi a specialiştilor.

În loc de epilog

Am tot încercat să dau peste o fotografie care să înfăţişeze ce a mai rămas din vechea fortificaţie a lui Ştefan cel Mare, dar nu am găsit nimic în mediul virtual. Foarte hotărât am început să navighez pe harta făcută de cei de la Google în speranţa că voi putea downloada o imagine de la faţa locului. Am găsit rapid strada Cetatea de pământ din Bârlad, dar la numărul 1 unde mă aşteptăm să găsesc măcar o bucată de zid ori o plachetă care să menţioneze că aici a fost cândva cetatea ce dă numele străzii, tronează în toată splendoarea sa un imens hipermarket Lidl.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2014.

Cetatea Orhei

orheiul_vechi_romaniancoins.orgCetatea Orhei situată astăzi pe teritoriul Republicii Moldova se află la aproximativ 15 km est de oraşul Orhei. Ea apare pentru prima dată în documente în data de 1 aprilie 1470. Atunci este menţionat un pârcălab[1] (comandant al cetăţii) de Orhei. Este foarte probabil ca aceasta să fi fost înălţată după lupta de la Lipnic din 1469, soldată cu înfrângerea şi alungarea tătarilor din acele locuri. Scopul ei a fost acela de a proteja Moldova de invaziile Hoardei de Aur. Fortificaţia înconjurată de apele Răutului fusese zidită pe o peninsulă formată de apele râului, în preajma satelor Trebujeni şi Butuceni. Un zid de piatră (azi complet distrus) şi două valuri de pământ protejau cetatea de un atac terestru, în timp ce malul înalt proteja, în mod natural, din trei locuri, cetatea de un atac dinspre râu. Malul ajungea până la o înălţime de 60 m. Cele două ziduri de pământ ridicate într-o epoca posterioară domniei lui Ştefan cel Mare erau realizate după o tehnică simplă şi eficientă.Între două şiruri de pari paralele se turna pământ argilos care era apoi foarte bine presat.Citadela făcută din zidărie de piatră avea o formă dreptunghiulară (rectangulară chiar) şi o amprentă de aproximativ 10.000 mp. Era străjuită de turnuri cilindrice şi semicilindrice, iar intrarea se făcea prin partea de sud. Clădirile din incinta aveau două aripi, cea de vest de 24 m şi cea de sud de 34 m lungime şi erau construite din cărămidă zisă de tipul tătar al Hoardei de Aur, cu format pătrat. Cetatea este înzestrată cu guri de foc (bombarde de mici dimensiuni) cu bătaie de 400-700 m, destul de eficiente dacă ne gândim că săgetile băteau până la 200 m. Despre acestea avem ştiri doar datorită informaţiilor arheologice, amplasarea lor exactă pe zidurile cetătii putînd fi cel mult aproximată.

Spre sfârşitul domniei lui Ştefan, tătarii au o tentativă de cucerire a cetăţii. Târgul este distrus dar garnizoană moldoveană rezistă. Cu toate acestea, Orheiul suferă de pe urma acestei invazii din 1499 şi nu se mai reface complet. În veacul al XVI-lea tătarii atacă de mai multe ori ţinutul şi cetatea iar campania lui Soliman Magnificul împotriva lui Petru Rareş produce un adevărat dezastru. Cetatea a fost reparată după acest episod în timpul celei de-a două domnii a lui Petru Rareş pentru a fi mai apoi dărâmată, la cererea turcilor, de Alexandru Lăpuşneanu.

Din cetate nu a mai rămas azi mare lucru. Stăpânirea rusească instalată în Basarabia după 1812 nu a fost niciodată interesată in păstrarea vestigiilor istorice ce puteau aminti de trecutul Moldovei. În interiorul incintei se mai disting doar intrările unor depozite subterane.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2014.



[1] Pârcălabul numit şi staroste era un fel e prefecti, de conducător al ţinutului din jurul cetăţii. Documentele vremii menţionează părcălabi la Hotin, Roman, Neamţ, Chilia, Cetatea Albă, Suceava. Printre pircalabii de Orhei, documentele menţionează o serie de boieri  ca Radul Gangur, Galeş, Vlaicu care era unchiul domnitorului, Grozea Micotici, Ivanco şi Alexa.

Cetăţile lui Ştefan cel Mare

În secolul al XV-lea, Moldova dispune de o reţea de cetăţi şi fortificaţii amplasate la graniţe, dar şi în interior care-i asigură paza în cazul unei invazii. Ştefan cel Mare, în lunga sa domnie a acordat o mare atenţie cetăţilor ţării Moldovei.

O parte dintre aceste fortificaţii sunt ridicate în vremea lui Petru Muşat. Acesta construise Cetatea de Scaun a Sucevei, Cetatea Şcheia, Cetatea Neamţ. (click pentru mai multe detalii) Alte lucrări mai sunt făcute şi în vremea bunicului său, Alexandru cel Bun. Ştefan a ridicat din temelie noi cetăţi la Chilia, pe malul stâng al Dunării lângă vechea cetate aflată pe malul drept al fluviului. După cum scriu cronicile construirea Chiliei s-a făcut în vara anului 1479, cu ajutorul a 800 de zidari şi 17.000 de ajutoare. Cifra este impresionantă pentru acele vremuri dacă ne gândim că oastea pe care o putea mobiliza domnitorul ajunge până undeva la 40.000 de oameni. Construieşte de asemenea Cetatea Soroca, pe malul Nistrului, Cetatea Orheiului lângă vechiul târg controlat de tătari, Cetatea Roman, pe malul stâng al Siretului etc.

scan0001

Moldova in vremea lui Stefan cel Mare

Epoca lui Ştefan cel Mare din punctul de vedere al construcţiilor ridicate în această perioadă poate fi divizată în două mari etape:

1. Epoca construcţiilor militare ce constă în construirea de noi cetăţi din piatră, din pământ, extinderea, repararea, consolidarea celor deja existente. Aceasta se întinde pe o durata de trei decenii între 1457-1487.

2. Epoca edificării monumentelor religioase în stil moldovenesc începută la 1487. De menţionat este că singura construcţie religioasă anterioară anului 1487 este mănăstirea Putna. Trebuie spus însă dat fiind faptul că a zidit numeroase lăcaşe religioase, poporul, i-a atribuit lui Ştefan, prin tradiţie, toate bisericile vechi ale Moldovei. Este aşadar foarte posibil, ca Putna să fi fost o ctitorie a unui înaintaş de-al său.

Revenind însă la cetăţile lui Ştefan cel Mare, acestea pot fi împărţite în: cetăţi de graniţă, cetăţi de sprijin şi mari cetăţi de interior.

1. Cetăţile de graniţă reprezintă lucrări militare de mare importantă. Înăuntru erau cantonate garnizoane puternice. Inamicul era obligat fie să le cucerească printr-un asediu pierzînd timp, fie să-şi disperseze forţele şi să lase o parte din trupe în apropierea cetăţilor. Altfel moldovenii puteau să-i atace din spate şi să le întrerupă liniile de aprovizionare.

În nordul şi răsăritul Moldovei se află cetăţile Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă (click pentru mai multe informatii despre Cetatea Albă) – pentru oprirea invaziilor din răsărit şi nord ale tătarilor şi polonilor.

În sud se află Chilia, Brăila şi Crăciuna – pentru a-i opri pe turci şi munteni.

În vest, la graniţa cu Ungaria existau bariere şi obstacole naturale, însă Moldova va obţine în Transilvania posesiunea asupra Cicecului şi a Cetăţii de Baltă.

2. Cetăţile de sprijin. Acestea sunt de dimensiuni mai mici decât primele.

La răsărit Tetina se află în spatele Hotinului pe linia Hotin – Cernăuţi – Suceava.

Cetatea Orhei (click pentru mai multe detalii) se află în spatele Cetăţii Soroca.

Cetatea de pământ a Bârladului (click pentru mai multe detalii) – este mai degrabă o întăritura ridicată după bătălia de la Vaslui menită să oprească o nouă invazie otomană pe acel drum.

Cetatea de pământ Valea Albă. La fel că şi Cetatea Bârlad avem de-a face cu o tabăra întărită, destinată să servească drept punct de sprijin pentru armată.

3. Marile cetăţi din interior.

Cetatea de scaun a Sucevei – Stefan a mărit considerabil Cetatea Sucevei cu un nou rând de ziduri.

Cetatea Neamţ numită şi Cetatea Neamţului în unele documente a fost considerată multă vreme, în mod eronat, drept o “cetate săsească” zidită de cavalerii teutoni în anii 1210-1220.

Cetatea Roman. (click pentru mai multe informatii)

În fruntea cetăţilor se aflau părcălabii. Pentru cetăţile importante, de mari dimensiuni, documentele menţionează chiar prezenţa a doi părcălabi. Aceştia jucau un rol important având o mare putere de decizie. Aveau atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare nu numai asupra cetăţii, dar şi asupra teritoriului din jur. Ei răspundeau de buna pregătire a cetăţii în vederea unui asediu, se ocupau de lucrări de întreţinere a fortificaţiilor şi de reparaţii. Mâna de lucru era recrutată dintre locuitorii din zonă. Obligaţiile acestora de a lucra la cetăţi rezultă din documente. Pentru a plăti meşterii existau resurse provenite dintr-un impozit numit posada. Paza cetăţii era asigurată de lefegii şi de locuitori care făceau de pază prin rotaţie.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2014.

Câte neveste a avut Ştefan cel Mare?

Am fost întrebat în câteva rânduri de către prietenii care ştiu că mă pasionează istoria dacă este adevărat că Ştefan cel Mare a avut o droaie de neveste şi amante lăsând în urmă o mulţime de urmaşi. Imaginea aceasta de mare crai a domnului moldovean este de factură mai recentă, manualele de istorie nesuflând o vorbă despre această latura a sa pământeană. Şi cum pentru români nu există decât două viteze, ori mitizează o figură istorică, o sanctifică, îi atribuie trăsături fantastice şi nu-i găsesc vreun cusur ori o desfiinţează total, negăsindu-i niciun merit, tot aşa şi bietul Ştefan cel Mare s-a găsit cumva prins la mijloc. Pentru unii este Ştefan cel Mare şi Sfânt, domn al Moldovei, simbol al neatârnării “viteaz cum n-a mai stat”. Pentru alţii e doar un ambiţios care vreme de o jumătate de veac a ţinut-o numai în războaie şi bătălii care au vlăguit Moldova atât din punct de vedere economic, cât şi demografic. Cât despre sfinţenia voievodului, nu încape îndoială că deşi a zidit sau a reclădit o grămadă de mănăstiri, nu a dus deloc o viaţă de pustnic.

“Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoraea fără judetu.” ne spune chiar Grigore Ureche.

La această idee au contribuit numeroşi istorici care au scris despre viaţa lui Ştefan cel Mare, dar şi scriitori precum Delavrancea. Acesta de pildă, în drama istorică “Apus de soare,” studiată în şcoli de nenumărate generaţii de elevi, aducea în scenă un personaj fictiv, pe nume Oana, o copila din flori a voievodului. Personajul Oana este preluat şi dezvoltat mai apoi de un alt autor de literatură istorică, Dumitru Almaş. La reputaţia lui Ştefan a mai contribuit desigur şi toată literatură cu iz de roman cavaleresc despre Moldova veacului al XV-lea lăsată în urmă de Sadoveanu.

Ce ne spun însă cronicile?

Ei bine, despre domnia lui Ştefan avem mai multe izvoare atât interne cât şi externe care ne ajută să ne facem o oarecare idee cu privire la viaţa sa sentimentală.

Despre anul naşterii lui Ştefan nu ştim nimic. În documente apare menţionat în mai multe rânduri alături de tatăl său la 1450 şi 1451. După uciderea lui Bogdan voievod de către Petru Aron, Ştefan avea să hălăduiască vreme de mai mulţi ani, probabil prin Transilvania şi Muntenia.

Călţuna din Brăila

Din această perioada datează prima sa relaţie cu o anume Călţuna din Brăila care-i dăruieşte un fiu pe nume Mircea. Legătură celor doi e mai mult întâmplătoare pentru că femeia avea deja un bărbat. Într-un document mai puţin cunoscut şi menţionat, Ştefan e făcut cu ou şi cu oţet de munteni, iar în acel text apare o referire la acest Mircea pe care, spun autorii acelor rânduri, Ştefan îl numea fiu.

Scrisoare brăilenilor către Ştefan cel Mare datează de pe la 1481, e redactată în slavonă şi sună cam aşa: “De la toţi boierii şi de la toţi cnezii şi de la toţi rumânii, scriem ţie, domnului moldovenesc Ştefan voievod. Ai tu oare omenie, ai tu minte, ai tu creieri de-ţi prăpădeşti cerneala şi hârtia pentru un copil de curvă, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? Dacă ţi-e fiu şi vrei să-i faci bine, atunci lasă-l să fie după moartea ta domn, iară pe mumă-să ia-o şi ţine-o să-ţi fie doamnă; cum au ţinut-o  în ţara noastră toţi pescarii din Brăila, ţine-o şi tu să-ţi fie doamnă.” Documentul din care am reprodus acest citat este o scrisoare a brăilenilor tradusă şi publicată de către istoricul Ion Bogdan.

Maruşca

O a doua relaţie pare să fi fost cu o femeie numită Maruşca. Aici istoricii nu au reuşit să se pună de acord. A fost sau nu aceasta prima soţie legitimă a domnitorului sau doar o simplă amantă? Cu aceasta însă se crede că l-ar şi avut pe Alexandru menţionat în pomelnicul de la Bistriţa. Acest fiu apare  alături de tatăl său odată ce acesta se căsătoreşte cu Evdochia de Kiev. Este posibil ca anul naşterii sale să fie 1464. Moare la 1496, departe de ţară, tocmai la Constantinopol unde fusese trimis ca ostatec de tatăl său pentru a avea linişte cu turcii. Avea să fie înhumat la Putna. Cât despre mama sa nu ştim nimic mai mult înafara faptului că nu este menţionată nicăieri ca doamnă. Acest lucru poate să însemne că nu a fost niciodată soţia domnitorului. Cu toate acestea ea apare în pomelnicul de care am scris mai sus ceea ce pe unii istorici îi face să creadă că uniunea ei cu Ştefan se făcuse în faţa bisericii altfel neputând fi menţionată astfel într-un document oficial bisericesc. În plus acest Alexandru pare să se fi bucurat de mare preţuire din partea lui Ştefan, el fiind menţionat adesea şi însoţindu-şi tatăl în bătălii (vezi inscripţia de la Războieni din 26 iulie 1476). Xenopol credea că Ştefan s-a însurat în momentul urcării pe tron, după cum se obişnuia “spre a lăsa odrasle scaunului ţării”. Aşadar, după toate probabilităţile, Maruşca a fost cea dintâi soţie.

Evdochia de Kiev

Prima soţie oficială a domnitorului a fost Evdochia de Kiev sau cneachina, sora lui Semen (Simion) Olelcovici, cneazul Kievului.

“Iară în al şaptelea an a domnii sale, în anii 6971 (1463) iulie 5, luatu-s-au doamna de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon împăratul. Iară cronicariul cel lesescu scrie că au fostu Evdochia fata lui Simeon împăratul, iară nu sora.” (Ureche) Letopiseţul de la Putna I ne dă ca dată 5 iunie , iar cronicile moldo-polonă şi cea germană vorbesc despre 15 iulie.

Cnezatul Kievului nu avea la acea vreme cine ştie ce importanţă militară pentru modoveni. Luptau ca şi aceştia împotriva Hoardei de Aur şi erau vasali Poloniei la fel cum avea să fie multă vreme şi Ştefan. Acest Simion, frate cu Evdochia, scrie Iorga, era fiul lui Olelko care avea un frate, Mihail, un fiu şi o fiica şi era un războinic temut de tătari. La moartea sa, el ar fi lăsat moştenire, ca semn de preţuire, regelui polonez Cazimir, calul şi arcul său.

Nunta celor doi are loc la Suceava în prezenţa fruntaşilor clerului moldovean.

Mariajul acesteia cu Ştefan nu a fost de lungă durata. Evdochia, care nu ştim din ce pricina s-a prăpădit atât de repede, i-a lăsat domnului o singură fiică: pe Elena. Alţi doi băieţi, botezaţi Iliaş şi Bogdan au pierit de tineri în 1479. Cel puţin asta susţine Iorga. C. Gane credea că acest Ilie, mort de tânăr pe care-l intlnim doar în pomelnice ar fi provenit tot din relaţia cu Maruşca. Cei doi băieţi pe care-i are cu Evdochia, scrie Gane, se numeau Petru şi Bogdan. După alţi istorici cei doi băieţi ar fi fost ai Mariei de Mangop.

Pe Evdochia de Kiev o aminteşte şi Pomelnicul de la Bistriţa. Ea moare în anul 1467 în ziua de 4 septembrie. Pe piatra sa de mormânt se pote citi anul 6975 septembrie 4. A fost înmormântată însă iniţial la biserica Mirăuţilor din Suceava de unde a fost reînhumată la Probota în vremea lui Petru Rareş.

Maria de Mangop

Acoperamant pentru mormantul Mariei de Mangop - muzeul manastirii Putna

Acoperamant pentru mormantul Mariei de Mangop – muzeul manastirii Putna

Această a doua soţie oficială a voievodului era de neam nobil. Ea aparţinea familiei imperiale a Comnenilor care conduseseră vreme de generaţii Imperiul Bizantin. E adevărat însă că gloria acestora era deja apusă, iar mariajul îi aducea lui Ştefan mai mult prestigiu decât avere ori vreun aliat puternic. Cândva stăpânitoare a unui vast imperiu, la acea vreme, familia fetei mai deţinea doar domeniul Mangopului şi o cetate aşezată pe stânci în Crimeea. (Mangopul era stăpânit de fraţii Mariei Isac şi Alexandru). În 1461 ei pierduseră şi ultima provincie importantă pe care o mai deţineau: Trapezuntul.

 

Nunta a avut loc la 14 septembrie 1472 (anul bizantin 6980), ne spune Letopiseţul de la Bistriţa. Fericirea celor doi soţi n-a ţinut însă prea mult. La 1475, turcii făceau praf şi ultimul bastion de rezistenţă al bizantinilor. Mangopul e cucerit şi familia Mariei de Mangop e măcelărită afară de un frate care a acceptat să treacă la mahomedanism. Relaţia ei cu Ştefan cel Mare avea să se deterioreze după acest episod tragic. La 19 decembrie 1477 “ceasul al 5-lea din zi” din motive neştiute, avea să se stingă la Suceava. Avea să fie înmormântată şi ea tot la Putna unde piatra de mormânt are data de 19 decembrie 1477 (anul bizantin 6985). În muzeul mănăstirii Putna se găseşte un splendid acoperământ, dovadă a măiestriei la care ajunsese artă broderiei. “Acoperământul împodobit cu fir o înfăţişează în lungi veşminte scumpe, purtând o cunună mai înaltă decât a domniei Moldovei şi păzită de vulturul împărătesc cu două capete, stema strămoşilor ei, Comnenii”  (Iorga 117) Cu aceasta, Ştefan cel Mare, dacă ar fi să dăm crezare celor scrise de Iorga, nu avu copii. De aceeaşi părere este şi C. Gane care motivează în acest fel înstrăinarea dintre cei doi soţi. Cronica germană a faptelor lui Ştefan ne spune că aceasta ar fi avut două fiice.

Maria Voichiţa

Maria Voichita - Dvera de la 1500 aflata la muzeul manastirii Putna ce prezinta scena rastignirii

Maria Voichita – Dvera de la 1500 aflata la muzeul manastirii Putna ce prezinta scena rastignirii

Cu cea de-a treia soţie voievodul de la Suceava a avut o relaţie mai specială. Maria Voichiţa era una dintre cele două fiice ale lui Radu cel Frumos, domnul Munteniei. În urma bătăliei de lângă Bucureşti din 1473 dintre Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos care-i era văr primar, cel din urmă este înfrânt şi scapă doar cu fuga din mâinile moldovenilor. Îşi abandonează însă toată averea, soţia numită Despina şi cele două fiice. Acestea ajung la Suceava în iarnă lui 1473. Captivă la 24 noiembrie 1473 (anul 6981) scrie în Letopiseţul de la Bistriţa şi în Cronica Moldo-polonă sau 20 noiembrie acelaşi an dacă dăm crezare letopiseţelor de la Putna.

După moartea Mariei de Mangop în 1477, Ştefan, se crede că ar mai fi aşteptat până în 1480, când se cunună cu Maria Voichiţa, ajunsă la vârsta maturităţii. Xenopol are însă o teorie mult mai palpitantă. După el, Ştefan ar fi căzut pradă farmecelor frumoasei muntence încă de la început, aceasta fiindu-i iniţial cocubina. De Maria de Mangop divorţează în 1475, când turcii pun stăpânire pe ultimele posesiuni ale Comnenilor. Împreună cu Maria lui Radu cel Frumos a rămas vreme de 24 de ani, până la 1504, când Ştefan avea să moară. Domna Maria i-a mai supravieţuit 7 ani până în 1511. Grigore Ureche care o numeşte şi Voichiţa, spune că a murit într-o miercuri în săptămâna albă, adică la 26 febuarie 1511 în timpul domniei fiului ei Bogdan III. E înmormântată la Putna, alături de soţul ei, Ştefan cel Mare. A avut două fiice, Ana şi Maria zisă Chiajna precum şi un fiu pe care l-au numit tot Bogdan Vlad în amintirea fiului mort în 1479 şi a bunicului ucis la Reuseni, dar şi a bunicului matern, Vlad Dracul. 

Maria din Hârlău

Cu aceasta din urmă, nu există dovezi că Ştefan ar fi fost căsătorit. Ea avea să-l dea însă pe unul dintre cei mai importanţi domni ai Moldovei: Petru Rareş sau Pătru Măjarul. A fost numit aşa după ”numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău, ce l-au chemat Rareş”, ne spune Grigore Ureche.

 

Bibliografie

Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958

C. Gane “Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, Editura Junimea Iaşi vol. I

Nicolae Iorga “Viaţa lui Ştefan cel Mare”, Editura pentru Literatură, 1966

Bogdan Murgescu ”De unde avea Ştefan bani” în Historia, an X, nr. 108, decembrie 2010, pg.20-21

Aurelian Sacerdotianu “Descălecători de ţară, dătători de datini” în Magazin istoric, an III, nr. 1, 1969, pg. 37-47

Grigore Ureche “Cronicari moldoveni”, Editura Militară, Bucureşti, 1987

A.D. Xenopol ”Istoria românilor din Dacia Traiană” vol II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986

Cetăţile lui Ştefan cel Mare – Cetatea Nouă a Romanului

Pe malul stâng al Siretului aproape de confluenţa cu râul Moldova, lângă actualul sat Gădinţi şi la 5 km de oraşul Roman e înălţată de către Ştefan cel Mare, la 1466, o fortificaţie din piatră. Faptul este consemnat într-un document datând din 15 septembrie 1466 când apare menţionat şi primul pârcălab al cetăţii, un anume Oancea.

Cetatea-Gadinti

Planul cetatii Romanului zidita de Stefan cel Mare

Istoriografia noastră o va consemna în general cu denumirea de Cetatea Nouă a Romanului. Motivul este acela că în apropiere mai existase o incintă fortificată construită în timpul domniei lui Petru I Muşat. Cetatea Veche a Romanului, spre deosebire de cea înălţată de Ştefan, era din lemn pe sistemul palisadelor (pari înfipţi în pământ) întărită cu valuri de pământ şi înconjurată de un şanţ adânc, având forma unei potcoave. Situată pe un platou pe locul în care astăzi este grădina zoo din Roman, cetatea îşi pierduse cu totul importanţa la începutul domniei lui Alexandru cel Bun fiind abandonată.

Cea de-a două denumire a cetăţii, pe care însă nu o să o prea întâlniţi din motive pe care vă las pe voi să vi le imaginaţi este Smederova sau Smederovo. Aşa apare Romanul menţionat în vechile documente. Aici se organiza în vechime un mare târg, în ziua de 26 octombrie, de sfântul Dumitru. Forma populară românească a sărbătorii este Sânmedru şi derivă din latinescul Sanctus Demetrius, în timp ce forma slavonă e Smederovo. Denumirea se datorează probabil şi bisericii cetăţii, ea purtând hramul sfântului Dumitru.

În documentele medievale, Romanul ce datează din ultimii ani ai veacului al XIV-lea nefiind mai vechi decât fortificaţia, mai este numit şi Târgul de Jos, el fiind reşedinţa Ţării de Jos.

În tradiţia locală se mai vorbeşte şi de o altă denumire a cetăţii cu pronunţat iz geto-dacic: Smirodava. O stradă aflată în oraşul Roman poartă de altfel chiar această denumire. Este însă doar o deformare ulterioară a denumirii de rezonanţă slavonă şi nicidecum nu este vorba de cine ştie ce veche aşezare dacică cum ar putea crede unii. Cel puţin până în momentul de faţă, cercetările arheologice nu au evidenţiat în nici un fel acest lucru.

Cetatea Smederova se deosebeşte de majoritatea cetăţilor moldoveneşti prin faptul că nu se află la înalţime faţă de posibilii asediatori, ci este construită pe plan drept. Este o construcţie puternică în plan stelat, cu ziduri de piatră prevăzute cu şapte turnuri circulare. Zidurile groase de 4 metri erau înconjurate cu un şanţ de apărare pavat cu lespezi de piatră. Până la 1475, fortificaţia era una dintre cele mai importante construcţii de acest gen din Moldova, un avanpost extrem de important în drumul spre cetatea de scaun a Sucevei.

Cetatea Smederova va fi distrusă pentru prima dată de turci tot în timpul domniei lui Ştefan cel Mare ca urmare a campaniei din anul 1476. Pentru Moldova acesta este un an fatidic. După marea victorie de la Podul Înalt din 1475, otomanii se întorc în anul următor pentru a-şi lua revanşa. Bătălia decisivă avea să se dea la Valea Albă (Războieni) loc în care va pieri toată floarea boierimii moldoveneşti. Mai multe cetăţi ale Moldovei între care şi Smederova vor fi incendiate de moldoveni pentru a nu fi asediate de năvălitori. Ştefan cel Mare nu credea că poate să se apere cu succes împotriva unei oştiri precum cea otomană în număr de peste 150.000 de soldaţi într-una dintre cetăţile sale. Acestea, între ele numărându-se desigur şi cea a Romanului, erau de mici dimensiuni chiar şi pentru o armata de numai 10.000 de oameni precum cea a domnului Moldovei. Xenopol scria că fortificaţiile Moldovei erau mai mult nişte castele decât nişte cetăţi (Istoria românilor din Dacia Traiana vol2, pg. 304)

Cetatea este din nou refăcută în anul 1478, iar Ştefan cel Mare construieşte noi turnuri de formă circulară şi unul rectangularar pe latura sudică. Şanţul de apărare ce înconjura cetatea avea o lăţime cuprinsă între 30 şi 60 m fiind umplut cu apă obţinută prin devierea Siretului.

Sfârşitul Cetăţii Romanului sau al Smederovei avea să vină în anul 1675. Nu s-a întâmplat după cum aţi putea crede în urma unei lupte, ci a fost dărâmată chiar de moldoveni. Domn al Moldovei în acea vreme era Dumitraşcu Cantacuzino. Acesta se va supune cererii osmanlâilor şi va dărâma la două veacuri după marea izbândă a lui Ştefan cele mai importante fortificaţii moldoveneşti între care Cetatea Neamţ şi Cetatea Sucevei. Iată şi relatarea acestui eveniment lăsată de Neculce din care reiese că în bună tradiţie românească de a ne ploconi în faţa a tot ceea ce vine dinafară, cetăţile ni le-am dărâmat mai mult pentru a ne arăta cât mai supuşi, decât dintr-o dorinţa expresă a sultanului.

“Scris-au atunce vizirul la Dumitrasco-vodă, ieşind nemţii din cetăţile Ţărâi Moldovei, să triimită să le strâce toate, că altă dată să nu mai vie oşti să intre într-înşale. Aşè se voroveşte, că mai mult sfatul şi-ndemnatura lui Dumitrasco-vodă au fostu decât voia vizirului. Triimis-au Dumitrasco-vodă pe Panaitachii uşerul Morona c-un agă turcu, pentru să strâce cetăţile, şi cu alţi boieri.” (Neculce, Capitolul VI)

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a fortificaţiilor înălţate de Ştefan cel Mare dispăruseră. Oamenii din comuna Gădinţi foloseau bolovanii rămaşi din vechile ziduri ca să-şi ridice garduri şi cocioabe, în timp ce o mare parte din materialul de construcţie fusese folosit pentru ridicarea conacului boieresc din localitate. Aşa se face că în acest moment din ruinele cetăţii nu a mai rămas de văzut mare lucru. Cele mai multe informaţii ne-au parvenit ca urmare a amplelor săpături arheologice efectuate în zonă între anii 1962-1967 de către specialiştii muzeului din Roman împreună cu o echipa de la Bucureşti, care au dus la dezvelirea fundaţiilor cetăţii. S-a putut astfel determina traseul zidului împrejmuitor, al şanţului de apărare şi a fost identificată aşezarea uneia dintre porţile principale. Tot cu acest prilej, arheologii au infirmat una dintre cele mai răspândite legende urbane cu privire la cetate. Potrivit acesteia, un tunel secret care lega cetatea de Episcopia Romanului ar fi existat în vremurile ei de glorie. Pe aici cei asediaţi puteau să scape în cazul unui asediu prelungit. Mitul tunelului secret pare să fi pornit în opinia mea de la galeriile subterane care brăzdau Romanul, construite în secolele XVIII-XIX în apropierea Episcopiei. Pe aici negustorii îşi transportau mărfurile dar serveau şi ca loc de depozitare, în interiorul galeriilor existând o temperatură constantă.

În momentul de faţă există o serie de propuneri iniţiate de fostul director al muzeului din Roman, Vasile Ursachi cu privire la refacerea acestei cetăţi considerată de unii specialişti drept cel mai important monument de arhitectură militară din secolul al XV-lea de pe teritoriul Moldovei. Din păcate însă lucrurile merg ca la noi în România. Până nu demult în perimetrul cetăţii, ţăranii cultivau nestingheriţi porumb, fonduri pentru lucrări nu există, iar când s-a pus problema defrişării zonelor în care natura îşi făcuse loc, singura soluţie care le-a venit în minte autorităţilor locale a fost incendierea care din fericire nu s-a efectuat.

Bibliografie

***, Smirodava – De fapt … Smederova, în Magazin istoric, an IX, nr. 11, 1975

Ion Neculce, “Letopiseţul Ţării Moldovei”

Florian Petrescu, “Cetatea de la Gadinti – Roman (sau Cetatea Nouă) în Oameni de seama din istoria românilor, vol. 2, Editura Verus, Bucureşti, 2007, pg. 73-74

Vasile Ursachi, Roman, Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977

Vasile Ursachi, Monografia Muzeului de istorie din Roman, Grafit, Bacău, 2007

de Voicu Hetel

Go to Top