Posts tagged Moldova

Cetăţile lui Ştefan cel Mare

În secolul al XV-lea, Moldova dispune de o reţea de cetăţi şi fortificaţii amplasate la graniţe, dar şi în interior care-i asigură paza în cazul unei invazii. Ştefan cel Mare, în lunga sa domnie a acordat o mare atenţie cetăţilor ţării Moldovei.

O parte dintre aceste fortificaţii sunt ridicate în vremea lui Petru Muşat. Acesta construise Cetatea de Scaun a Sucevei, Cetatea Şcheia, Cetatea Neamţ. (click pentru mai multe detalii) Alte lucrări mai sunt făcute şi în vremea bunicului său, Alexandru cel Bun. Ştefan a ridicat din temelie noi cetăţi la Chilia, pe malul stâng al Dunării lângă vechea cetate aflată pe malul drept al fluviului. După cum scriu cronicile construirea Chiliei s-a făcut în vara anului 1479, cu ajutorul a 800 de zidari şi 17.000 de ajutoare. Cifra este impresionantă pentru acele vremuri dacă ne gândim că oastea pe care o putea mobiliza domnitorul ajunge până undeva la 40.000 de oameni. Construieşte de asemenea Cetatea Soroca, pe malul Nistrului, Cetatea Orheiului lângă vechiul târg controlat de tătari, Cetatea Roman, pe malul stâng al Siretului etc.

scan0001

Moldova in vremea lui Stefan cel Mare

Epoca lui Ştefan cel Mare din punctul de vedere al construcţiilor ridicate în această perioadă poate fi divizată în două mari etape:

1. Epoca construcţiilor militare ce constă în construirea de noi cetăţi din piatră, din pământ, extinderea, repararea, consolidarea celor deja existente. Aceasta se întinde pe o durata de trei decenii între 1457-1487.

2. Epoca edificării monumentelor religioase în stil moldovenesc începută la 1487. De menţionat este că singura construcţie religioasă anterioară anului 1487 este mănăstirea Putna. Trebuie spus însă dat fiind faptul că a zidit numeroase lăcaşe religioase, poporul, i-a atribuit lui Ştefan, prin tradiţie, toate bisericile vechi ale Moldovei. Este aşadar foarte posibil, ca Putna să fi fost o ctitorie a unui înaintaş de-al său.

Revenind însă la cetăţile lui Ştefan cel Mare, acestea pot fi împărţite în: cetăţi de graniţă, cetăţi de sprijin şi mari cetăţi de interior.

1. Cetăţile de graniţă reprezintă lucrări militare de mare importantă. Înăuntru erau cantonate garnizoane puternice. Inamicul era obligat fie să le cucerească printr-un asediu pierzînd timp, fie să-şi disperseze forţele şi să lase o parte din trupe în apropierea cetăţilor. Altfel moldovenii puteau să-i atace din spate şi să le întrerupă liniile de aprovizionare.

În nordul şi răsăritul Moldovei se află cetăţile Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă (click pentru mai multe informatii despre Cetatea Albă) – pentru oprirea invaziilor din răsărit şi nord ale tătarilor şi polonilor.

În sud se află Chilia, Brăila şi Crăciuna – pentru a-i opri pe turci şi munteni.

În vest, la graniţa cu Ungaria existau bariere şi obstacole naturale, însă Moldova va obţine în Transilvania posesiunea asupra Cicecului şi a Cetăţii de Baltă.

2. Cetăţile de sprijin. Acestea sunt de dimensiuni mai mici decât primele.

La răsărit Tetina se află în spatele Hotinului pe linia Hotin – Cernăuţi – Suceava.

Cetatea Orhei (click pentru mai multe detalii) se află în spatele Cetăţii Soroca.

Cetatea de pământ a Bârladului (click pentru mai multe detalii) – este mai degrabă o întăritura ridicată după bătălia de la Vaslui menită să oprească o nouă invazie otomană pe acel drum.

Cetatea de pământ Valea Albă. La fel că şi Cetatea Bârlad avem de-a face cu o tabăra întărită, destinată să servească drept punct de sprijin pentru armată.

3. Marile cetăţi din interior.

Cetatea de scaun a Sucevei – Stefan a mărit considerabil Cetatea Sucevei cu un nou rând de ziduri.

Cetatea Neamţ numită şi Cetatea Neamţului în unele documente a fost considerată multă vreme, în mod eronat, drept o “cetate săsească” zidită de cavalerii teutoni în anii 1210-1220.

Cetatea Roman. (click pentru mai multe informatii)

În fruntea cetăţilor se aflau părcălabii. Pentru cetăţile importante, de mari dimensiuni, documentele menţionează chiar prezenţa a doi părcălabi. Aceştia jucau un rol important având o mare putere de decizie. Aveau atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare nu numai asupra cetăţii, dar şi asupra teritoriului din jur. Ei răspundeau de buna pregătire a cetăţii în vederea unui asediu, se ocupau de lucrări de întreţinere a fortificaţiilor şi de reparaţii. Mâna de lucru era recrutată dintre locuitorii din zonă. Obligaţiile acestora de a lucra la cetăţi rezultă din documente. Pentru a plăti meşterii existau resurse provenite dintr-un impozit numit posada. Paza cetăţii era asigurată de lefegii şi de locuitori care făceau de pază prin rotaţie.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2014.

Cetăţile lui Ştefan cel Mare – Cetatea Nouă a Romanului

Pe malul stâng al Siretului aproape de confluenţa cu râul Moldova, lângă actualul sat Gădinţi şi la 5 km de oraşul Roman e înălţată de către Ştefan cel Mare, la 1466, o fortificaţie din piatră. Faptul este consemnat într-un document datând din 15 septembrie 1466 când apare menţionat şi primul pârcălab al cetăţii, un anume Oancea.

Cetatea-Gadinti

Planul cetatii Romanului zidita de Stefan cel Mare

Istoriografia noastră o va consemna în general cu denumirea de Cetatea Nouă a Romanului. Motivul este acela că în apropiere mai existase o incintă fortificată construită în timpul domniei lui Petru I Muşat. Cetatea Veche a Romanului, spre deosebire de cea înălţată de Ştefan, era din lemn pe sistemul palisadelor (pari înfipţi în pământ) întărită cu valuri de pământ şi înconjurată de un şanţ adânc, având forma unei potcoave. Situată pe un platou pe locul în care astăzi este grădina zoo din Roman, cetatea îşi pierduse cu totul importanţa la începutul domniei lui Alexandru cel Bun fiind abandonată.

Cea de-a două denumire a cetăţii, pe care însă nu o să o prea întâlniţi din motive pe care vă las pe voi să vi le imaginaţi este Smederova sau Smederovo. Aşa apare Romanul menţionat în vechile documente. Aici se organiza în vechime un mare târg, în ziua de 26 octombrie, de sfântul Dumitru. Forma populară românească a sărbătorii este Sânmedru şi derivă din latinescul Sanctus Demetrius, în timp ce forma slavonă e Smederovo. Denumirea se datorează probabil şi bisericii cetăţii, ea purtând hramul sfântului Dumitru.

În documentele medievale, Romanul ce datează din ultimii ani ai veacului al XIV-lea nefiind mai vechi decât fortificaţia, mai este numit şi Târgul de Jos, el fiind reşedinţa Ţării de Jos.

În tradiţia locală se mai vorbeşte şi de o altă denumire a cetăţii cu pronunţat iz geto-dacic: Smirodava. O stradă aflată în oraşul Roman poartă de altfel chiar această denumire. Este însă doar o deformare ulterioară a denumirii de rezonanţă slavonă şi nicidecum nu este vorba de cine ştie ce veche aşezare dacică cum ar putea crede unii. Cel puţin până în momentul de faţă, cercetările arheologice nu au evidenţiat în nici un fel acest lucru.

Cetatea Smederova se deosebeşte de majoritatea cetăţilor moldoveneşti prin faptul că nu se află la înalţime faţă de posibilii asediatori, ci este construită pe plan drept. Este o construcţie puternică în plan stelat, cu ziduri de piatră prevăzute cu şapte turnuri circulare. Zidurile groase de 4 metri erau înconjurate cu un şanţ de apărare pavat cu lespezi de piatră. Până la 1475, fortificaţia era una dintre cele mai importante construcţii de acest gen din Moldova, un avanpost extrem de important în drumul spre cetatea de scaun a Sucevei.

Cetatea Smederova va fi distrusă pentru prima dată de turci tot în timpul domniei lui Ştefan cel Mare ca urmare a campaniei din anul 1476. Pentru Moldova acesta este un an fatidic. După marea victorie de la Podul Înalt din 1475, otomanii se întorc în anul următor pentru a-şi lua revanşa. Bătălia decisivă avea să se dea la Valea Albă (Războieni) loc în care va pieri toată floarea boierimii moldoveneşti. Mai multe cetăţi ale Moldovei între care şi Smederova vor fi incendiate de moldoveni pentru a nu fi asediate de năvălitori. Ştefan cel Mare nu credea că poate să se apere cu succes împotriva unei oştiri precum cea otomană în număr de peste 150.000 de soldaţi într-una dintre cetăţile sale. Acestea, între ele numărându-se desigur şi cea a Romanului, erau de mici dimensiuni chiar şi pentru o armata de numai 10.000 de oameni precum cea a domnului Moldovei. Xenopol scria că fortificaţiile Moldovei erau mai mult nişte castele decât nişte cetăţi (Istoria românilor din Dacia Traiana vol2, pg. 304)

Cetatea este din nou refăcută în anul 1478, iar Ştefan cel Mare construieşte noi turnuri de formă circulară şi unul rectangularar pe latura sudică. Şanţul de apărare ce înconjura cetatea avea o lăţime cuprinsă între 30 şi 60 m fiind umplut cu apă obţinută prin devierea Siretului.

Sfârşitul Cetăţii Romanului sau al Smederovei avea să vină în anul 1675. Nu s-a întâmplat după cum aţi putea crede în urma unei lupte, ci a fost dărâmată chiar de moldoveni. Domn al Moldovei în acea vreme era Dumitraşcu Cantacuzino. Acesta se va supune cererii osmanlâilor şi va dărâma la două veacuri după marea izbândă a lui Ştefan cele mai importante fortificaţii moldoveneşti între care Cetatea Neamţ şi Cetatea Sucevei. Iată şi relatarea acestui eveniment lăsată de Neculce din care reiese că în bună tradiţie românească de a ne ploconi în faţa a tot ceea ce vine dinafară, cetăţile ni le-am dărâmat mai mult pentru a ne arăta cât mai supuşi, decât dintr-o dorinţa expresă a sultanului.

“Scris-au atunce vizirul la Dumitrasco-vodă, ieşind nemţii din cetăţile Ţărâi Moldovei, să triimită să le strâce toate, că altă dată să nu mai vie oşti să intre într-înşale. Aşè se voroveşte, că mai mult sfatul şi-ndemnatura lui Dumitrasco-vodă au fostu decât voia vizirului. Triimis-au Dumitrasco-vodă pe Panaitachii uşerul Morona c-un agă turcu, pentru să strâce cetăţile, şi cu alţi boieri.” (Neculce, Capitolul VI)

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a fortificaţiilor înălţate de Ştefan cel Mare dispăruseră. Oamenii din comuna Gădinţi foloseau bolovanii rămaşi din vechile ziduri ca să-şi ridice garduri şi cocioabe, în timp ce o mare parte din materialul de construcţie fusese folosit pentru ridicarea conacului boieresc din localitate. Aşa se face că în acest moment din ruinele cetăţii nu a mai rămas de văzut mare lucru. Cele mai multe informaţii ne-au parvenit ca urmare a amplelor săpături arheologice efectuate în zonă între anii 1962-1967 de către specialiştii muzeului din Roman împreună cu o echipa de la Bucureşti, care au dus la dezvelirea fundaţiilor cetăţii. S-a putut astfel determina traseul zidului împrejmuitor, al şanţului de apărare şi a fost identificată aşezarea uneia dintre porţile principale. Tot cu acest prilej, arheologii au infirmat una dintre cele mai răspândite legende urbane cu privire la cetate. Potrivit acesteia, un tunel secret care lega cetatea de Episcopia Romanului ar fi existat în vremurile ei de glorie. Pe aici cei asediaţi puteau să scape în cazul unui asediu prelungit. Mitul tunelului secret pare să fi pornit în opinia mea de la galeriile subterane care brăzdau Romanul, construite în secolele XVIII-XIX în apropierea Episcopiei. Pe aici negustorii îşi transportau mărfurile dar serveau şi ca loc de depozitare, în interiorul galeriilor existând o temperatură constantă.

În momentul de faţă există o serie de propuneri iniţiate de fostul director al muzeului din Roman, Vasile Ursachi cu privire la refacerea acestei cetăţi considerată de unii specialişti drept cel mai important monument de arhitectură militară din secolul al XV-lea de pe teritoriul Moldovei. Din păcate însă lucrurile merg ca la noi în România. Până nu demult în perimetrul cetăţii, ţăranii cultivau nestingheriţi porumb, fonduri pentru lucrări nu există, iar când s-a pus problema defrişării zonelor în care natura îşi făcuse loc, singura soluţie care le-a venit în minte autorităţilor locale a fost incendierea care din fericire nu s-a efectuat.

Bibliografie

***, Smirodava – De fapt … Smederova, în Magazin istoric, an IX, nr. 11, 1975

Ion Neculce, “Letopiseţul Ţării Moldovei”

Florian Petrescu, “Cetatea de la Gadinti – Roman (sau Cetatea Nouă) în Oameni de seama din istoria românilor, vol. 2, Editura Verus, Bucureşti, 2007, pg. 73-74

Vasile Ursachi, Roman, Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977

Vasile Ursachi, Monografia Muzeului de istorie din Roman, Grafit, Bacău, 2007

de Voicu Hetel

Organizarea armatei moldovene în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare a avut, după cum se ştie, o domnie întinsă pe durata a aproape cinci decenii şi presărată cu nenumărate confrutări. Astfel, din cei 47 de ani de domnie, doar 13 pot fi consideraţi “de pace”. În toţi ceilalţi ani, oastea Moldovei a purtat lupte, când cu turcii, când cu tătarii, ori cu polonezii, sau cu ungurii, ca să nu mai punem la socoteală războaiele fratricide cu muntenii.

Este greu de presupus, că în secolul al XV-lea, armata avea un caracter permanent, după cum nu întâlnim nici la alte state din jur mult mai puternice, mai populate şi mai solide din punct de vedere economic. Întreţinerea unei armate presupunea costuri ridicate pe care Moldova lui Ştefan şi le putea permite cu greu. Circulaţia monetară era destul de slabă, iar economia firavă în ciuda controlului exercitat de domnitor asupra celor două cetăţi port: Chlia şi Cetatea Albă prin care se desfăşura un comerţ intens.

Oastea are un rol extrem de important în timpul lui Ştefan. Încă de la începutul domniei. După cum arată Grigore Ureche, acesta “gătindu-se de mari lucruri să facă nu cerca să aşeze ţara, ci de război se găti, împărţind oştirei sale steaguri şi punând peste ea hotnogii şi căpitani[1]“. Ştefan, arată cronicarul, ia “măsuri de organizare nouă, pe lângă acelea de înnoire a boierimei cavalerilor scăzute prin luptele pentru domnie şi de întărire a Curţei; el cerea fiecărui ostaş să fie gata cu calul şi armele sale şi cel ce nu-şi îndeplinea datoria era pedepsit fără milă cu moartea”[2].

Populaţia Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare nu depăşea în nici un caz cifra de 500.000 de locuitori, evoluţia demografică fiind destul de lentă, datorită epidemiilor, calamităţilor naturale, dar şi a numeroaselor războaie şi năvăliri. La oaste se puteau strânge, în cel mai fericit caz, cam 40-50.000 de oameni. Raportul medicului Matteo Muriano aflat la curtea Sucevei la 1502-1503, adică la sfârşitul domniei lui Ştefan, arată că Moldova se putea baza pe circa 60.000 de oşteni, care ar reprezenta conform estimărilor specialiştilor o populaţie de 600.000 de locuitori[3].

Oastea Moldovei se aduna în timp de război şi era formată din cete. Cetele, alcătuite din voinici sau feciori, cum apare în documentele timpului erau “fără o compoziţie uniformă şi fără un număr fix[4]” de oameni. Când se făcea chemarea sub arme, domnitorul putea conta pe cetele de boieri mari şi mici care îndeplineau diverse funcţii la curtea domnească. Boierii prestau serviciu militar în schimbul moşiei, aflată ea fie în stăpânire temporară, fie ereditară. La rândul lor, aceştia puteau echipa un număr de oameni de pe propriile domenii. Cei ce se sustrăgeau acestei obligaţii se făceau vinovaţi de “hiclenie”, sau de încălcarea jurământului vasalic şi îşi pierdeau privilegiile şi chiar viaţa. Mica boierime sau curtenii se mai numeau şi viteji, cuvânt împrumutat din maghiară. Din rândurile curtenilor se recruta cavaleria sau călăraşii.

O a doua categorie de cete erau cele formate de boierii de la ţară, mănăstiri şi episcopii. Pentru toţi aceştia, proprietatea asupra pământului era strâns legată de slujba militară. Mănăstirile şi episcopiile scăpau uneori de obligaţia de a trimite oşteni de pe domeniile lor, însă în cazuri de mare primejdie participau şi ele.

În a treia categorie intrau cetele părcălabilor şi starostilor “compuse din sătenii aşezaţi pe teritoriile cetăţilor… oamenii târgurilor de sub cetăţi şi ai suburbiilor[5]” şi străjile cetăţilor. Lor li se adăugau cetele cnejilor sau judecilor satelor domneşti. Satele domneşti, care nu aparţineau niciunei mănăstiri ori vreunui boier, se-mpuţinaseră foarte mult în secolul al XIV-lea ca urmare a numeroaselor danii şi a faptului că domnii anteriori îşi boieriseră slujitorii credincioşi.

Alte cete erau cele formate din locuitorii târgurilor şi cetăţilor.

Arcaş moldovean (sec XVI) interiorul mănăstirii Suceviţa

Arcaş moldovean (sec XVI) interiorul mănăstirii Suceviţa

Ultima categorie o formau cetele de mercenari străini. Acestea apar rar în documente în secolele XIV şi XV. Întreţinerea “lefegiilor” era costisitoare şi puţini şi-i prmiteau pe o perioada mai îndelungată. Mai multe cete formau un pâlc. În documente, pâlcul, cuvânt de origine slavă, ca de alfel o mare parte a terminologiei militare medievale, are două sensuri. Avem pâlcul ca şi corp de armată, în unele cazuri 1.000 de oameni şi pâlcul întrebuinţat cu sensul de linie de bătaie. Mai multe pâlcuri formau oastea, singurul termen utilizat în vechime de români pentru noţiunea de armată.

© Copyright Hetel.ro 2011.

de Voicu Hetel


[1]Gr.Ureche; Letopisetul Tarii Moldovei, Editura Gramar; Bucuresti 2003, p.35

[2]D.I.Georgescu; Razboaiele lui Stefan cel Mare si ale lui Mihai Viteazul; Tipografia si libraria G.N.Vadescu si fiul; Campulung Muscel, p.20

[3] Paul Cernovodeanu, Paul Binder; Cavalerii Apocalipsului – Calamitatile naturale din trecutul Romaniei (pana la 1800); SILEX Casa de Editura, Presa si Impresariat S.R.L.; Bucuresti; 1993

[4]I.Bogdan; Documentul razenilor din 1484 si organizarea armatei moldovene in secolul al XV-lea; Inst. de arte grafice “Carol Gobl”; Bucuresti 1908, p.12

[5]I.Bogdan; Documentul razenilor din 1484 si organizarea armatei moldovene in secolul al XV-lea; Inst. de arte grafice “Carol Gobl”; Bucuresti 1908, p.14

 

Cetatea Alba – povestea unui loc uitat

Cetatea Alba este cea mai mare si mai impresionanta fortificatie medievala din Europa de est.

Aflata in regiunea Bugeac, pe malul drept al Nistrului la gurile de varsare in Marea Neagra, asezarea dateaza din secolul al V-lea I.C. cand grecii din Milet au infiintat in acele locuri o colonie numita Tyras. Pozitionarea strategica facea din Cetatea Alba un port important pentru comertul la mare, vasele putind urca usor si interior, pe Nistru. Bizantinii l-au botezat Maurocastron, sau Asprocastron, iar sub negustorii genovezi asezarea primeste denumirea de Moncastro. Cumanii isi lasa si ei amprenta asupra cetatii inainte de a incapea pe mana Hoardei tatare in a doua jumatate a secolului al XIII-lea. La sfarsitul secolului al XV-lea, puterea Moldovei creste suficient de mult pentru a intra in stapanirea locului. Cercetarile arheologice din perioada interbelica au scos la iveala un bogat inventar de obiecte din os, ceramica, piatra sau metal pretios precum si o serie de inscriptii grecesti si latine care atesta continuitatea locuirii cetatii precum si importanta sa comerciala.

Cetatea Alba – scurta descriere

Desen-reconstituire a Cetăţii Albe – preluat din cartea Marianei Şlapac

Mare parte dintre fortificatiile care se mai vad astazi au fost ridicate de genovezi, in secolul XIII, pe structura existenta in epoca bizantina. Cetatea Alba este ridicata pe o stanca inalta de 30 de metri. Un zid gros si inalt inconjura asezarea pe o lungime de doi kilometri. Din loc in loc erau presarate turnuri care strajuiau cele trei porti. Dupa toate regulile construirii fortificatiilor medievale, zidurile erau incercuite cu sant adanc de 25 de metri si foarte lat, inundat, probabil, de apa Nistrului. Accesul se facea peste un pod mobil. La ora actuala cetatea se compune dintr-o citadela si patru incinte fortificate: o incinta interioara, o incinta exterioara (curtea cetatii), o incinta la sud-vest si o alta ce cuprindea orasul, spre nord-vest.

Cetatea Alba in stapanirea domnilor Moldovei

Odata cu trecerea sa in stapanirea Moldovei, inca inainte de 1388, din timpul domniei lui Petru Musat, Cetatea Alba este intarita si fortificata incepind cu domnia lui Alexandru cel Bun. Tot in timpul domniei acestuia (in 1420) are loc si prima tentativa a turcilor, aliati cu Dan al II-lea, fiul lui Mircea cel Batran, de a intra in stapanirea portului.

Din 1454 dateaza o inscriptie pusa de parcalabul Stanciu care mentioneaza pentru prima data prezenta armelor de foc in dotarea moldovenilor. Se spune: “S-a sfarsit acest zid si a fost inarmat cu tunuri de dumnealui Stanciul, in anul 6962, luna martie“.

Stefan cel Mare, o reconstruieste si ii adauga un nou zid circular de aparare.

Din 1476 dateaza si “Poarta Mare”, de acces, deasupra careia, domnitorul pune o placa cu stema a Moldovei impreuna cu inscriptia: “In anii de la intruparea domnului 6984 s-au sfirsit marea poarta in zilele binecinstitorului Io Stefan Voievod si in zilele panului Luca si a panului Herman“. Din pacate, dupa cum arata un articol aparut in Jurnalul National in 2010, autoritatile ucrainiene in dorinta lor, binecunoscuta,  de a sterge orice urma a prezentei romanesti in zona, au desprins placheta, sub pretextul restaurarii, si au facut-o pierduta.

Pe la Cetatea Alba si pe la Chilia se desfasura comertul moldovenesc la Marea Neagra. Marfuri provenite din marile centre comerciale poloneze, precum Lvov sau Camenita, strabateau vadurile Moldovei ajungind in cele doua porturi. In evul mediu, Tarile Romane exportau, in general materii prime, produse agricole cu vlum mare si valoare mica. Mai mergeau la export vite, peste sarat, sare, miere, ceara si vin. Se importau in schimb produse cu volum mic dar valoare mare si anume: tesaturi, stofe, matauri, mirodenii, fructe exotice, imbracaminte, incaltaminte si tot felul de alte bunuri manufacturate.

Caderea Cetatii Albe in mainile turcilor

In timpul celei de-a patra expeditii turcesti in Moldova lui Stefan cel Mare, Baiazid al II-lea reuseste sa puna mana pe Chilia si Cetatea Alba. Chilia capituleaza prima, la 15 iulie.

Cetatea Alba a fost incercuita atat de pe uscat cat si de pe apa, turcii dispunind de circa 350 de vase. Pe uscat sunt ajutati de tatari, dar si oastea munteana a lui Vlad Calugarul. Asediul incepe la 30 iulie si se incheie pe 4 august, cand parcalabii Gherman si Ocna le deschid portile invadatorilor. Soarta locuitorilor genovezi, armeni, moldoveni, circa 20.000, este trista. Majoritatea sunt facuti robi. Unii sunt dati tatarilor, altii pe mana turcilor, unii sunt trimisi sa populeze Constantinopolul, altii vor deveni ieniceri, in timp ce fetele ajung in seraiuri. Doar 200 de familii de pescari raman pe loc.

Cetatea Alba devine pentru cateva sute de ani Akkerman. Este sfarsitul independentei Moldovei. Odata cu obtinerea celor doua cetati porturi si transformarea lor in raiale impreuna cu teritoriul din jur, Moldova isi pierde cea mai importanta sursa de venit. Comertul sau va fi orientat de acum inainte, in exclusivitate, inspre piata de desfacere otomana, la preturi mai mici decat cele practicate in mod obisnuit.

Stefan a sperat tot timpul ca-si va putea recastiga independenta recucerind cele doua cetati. A depus, chiar, omagiul de vasalitate regelui polon Cazimir, pentru a obtine ajutor militar. Mai tarziu in 1574, Ion Voda cel Viteaz (1572-1574) elibereaza pentru scurta vreme Cetatea Alba. Tradarea si lasitatea marilor boieri au zadarnicit planurile sale de independenta.

Cetatea Alba sub cizma ruseasca

Dupa razboiul ruso-turc din 1806-1812, in urma Pacii de la Bucuresti (semnata la Hanul lui Manuc) Basarabia care apartinea Moldovei impreuna cu Cetatea Alba (Akkerman) au intrat in componenta Imperiului Rus. Un alt eveniment major din istoria cetatii il constituie incheierea Conventiei de la Akkerman la 7 octombrie 1827 dintre rusi si turci. Ea hotara ca durata domniilor sa fie de sapte ani. Se hotara adoptarea unui regulament pentru indreptartea starii Principatelor. Practic, se pun bazele viitoarelor Regulamente Organice.

Evenimentele petrecute in Rusia lui 1917 si degringolada produsa, au permis Basarabiei sa voteze unirea cu Romania. In 1930 un recensamant efectuat in judetul Cetatea Alba arata urmatoarea compozitie etnica: la 341.176 locuitori, avem 20,9% bulgari, 20,5% ucraineni, 18,5% români, 17,3% ruşi, 16,3% germani, 3,3% evrei, 2,3% găgăuzi, 0,1% armeni. Dupa cel de-al doilea razboi mondial sudul Basarabiei a fost dezlipit de R.S.S. Moldoveneasca si atasata Ucrainei. Cetatea Alba botezata astazi, Belgorod Dnestrovski, a ramas, dupa dezmembrarea URSS, in componenta Ucrainei, servind ca loc de carantina si punct vamal.

Bibliografie

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Romanilor din cel mai vechi timpuri si pana azi, Editura Albatros

D.I. Georgescu, Razboaiele lui Stefan cel Mare si ale lui Mihai Viteazul, Tipografia si Libraria G.N. Vladescu si Fiul

Enciclopedia Universala Britannica, vol III, Bucuresti 2010

Florian Petrescu, Oameni de seama din istoria Romaniei, Editura Versus, Bucuresti, 2007

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2011.

Go to Top