Posts tagged comunism

Mai avem nevoie de mituri?

Mitizarea istoriei in comunism

 

Nicolae Ceausescu un "erou intre eroii neamului"

Ne-am invatat in ultimii ani sa nu ne mai pese prea mult de istoria noastra. Anii comunismului au deformat-o si trunchiat-o ca sa corespunda normelor impuse de partid. Totul trebuia subordonat tezei comuniste a luptei de clasa. Aveam o epoca sclavagista unde sclavii se luptau cu stapanii lor, apoi epoca feudala unde boierii se luptau cu serbii si epoca burghezo-mosierimii sau era capitalista, unde taranimea aliata cu muncitorimea se bateau cu toata lumea. Toata istoria trebuia sa semene cu o perpetua inclestare intre binele simbolizat de norodul sarac, cinstit si asuprit si boierul cel bogat, rau si hapsan. Bineinteles ca atunci cand era cazul scoteam in fata cate un voievod sau vreun taran rasculat care deveneau eroii centrali in jurul carora se desfasura toata actiunea.  Personalitatilor istorice le era exagerat rolul, iar in ultimii ani, imaginea lor ajunsese sa slujeasca cultul personalitatii lui Ceausescu. Cam asa arata, in linii mari o ora de istorie acum doua decenii si mai bine.

 

Demitizare pana la negarea valorilor

 

Dupa decembrie ’89, in randul istoricilor, nationalismul exacerbat din ultimii ani ai comunismului a fost inlocuit cu un soi de scepticism venit sa demitizeze tot ce se cladise in constiinta publicului pana atunci. Marile batalii castigate cu turcii, nu mai erau chiar asa de mari, voievozii “cei Mari”, “cei Buni” si “cei Viteji”, mai aveau si defecte, si inca destule, iar armata romana nu era nici pe departe atat de glorioasa si victorioasa in cele doua conflagratii mondiale, pe cat ne placea noua sa credem. Imaginea pe care ne-o creasera in copilarie filmele cu Stefan, Mircea, Mihai Vitezul si Decebal devenise una falsa. Falsa pentru ca asa ne-o argumenteaza istoricii, documentarele stiintifice, publicatiile de specialitate, emisiunile radio-tv, ziarele si manualele alternative aparute cu duiumul. Sigur ca toti acesti oameni nu au cum sa greseasca, cum nu cred nici ca Romania este victima unei imense conspiratii care vrea sa ne ascunda trecutul eroic. Pur si simplu, asa se scrie si se face istoria astazi, in secolul XXI, fara patima, golita de nationalism desantat. Dar poate ca toata aceasta rigoare cu care se face istoria, ne-a demitizat eroii, ne-a lasat fara modele. E dureros sa vezi ca Stefan cel Mare si Sfant nu e chiar atat de sfant judecand dupa numarul de casatorii si copii din flori si ca atunci cand e vorba de tras in teapa nu e cu nimic mai bland decat varul sau Vlad Tepes. Pe Vlad, istoriografia occidentala il vede ca pe o personalitate de tip borderline si nicidecum un Robespierre insetat de dreptate.

 

Mitul o necesitate?

Imaginea lui Mihai Viteazul a slujit ideii de unitate nationala in secolul al XIX-lea

 

Mihai Viteazul nu scapa nici el de ochiul critic, cum nu scapa nici Alexandru Ioan Cuza. Se vorbeste insistent de un mit al lui Mihai Viteazul legat de ideea de unire in constiinta romanilor si implicit de Marea Unire de la 1918. Potrivit istoricilor care pun intr-o lumina obiectiva faptele lui Mihai Viteazul, atunci cand discutam despre momentul 1600 nu putem vorbi de un proiect national, de o constiinta nationala a romanilor din cele trei provincii, ori de vreun ideal de unitate nationala pe care l-ar fi putut avea la acea data muntenii, moldovenii si ardelenii. Descoperirea lui Mihai Viteazul o face abia istoriografia pasoptista, care incepe sa vada in actul sau de unitate un simbol al ideii de unitate nationala a tuturor romanilor. Mitul lui Mihai Viteazul apare ca o mare credinta, un mare proiect, cu o mare concentrare de imaginar si cu impact extraordinar.

 

Avem voie sa ne atingem de mituri?

 

Mitul este, in fond, o constructie imaginara care poate sa fie o povestire, o idee, care merge la esente, ceva sensibil si important pentru societate avand scopul de a asigura coeziune comunitatii. Cred insa ca o natiune traieste prin eroii sai mitificati, pentru ca avem nevoie de simboluri. Istoria se face pana la urma si cu o doza de imaginar. Istoricul, oricat de obiectiv este pana la urma om si supus unei doze de subiectivism. Singura problema ramane legata de sursele imaginarului. Cu siguranta, ca pentru istoricul secolului XXI calea cea dreapta nu este nici aceea a demitizatorilor gata sa desfiinteze orice mit, cum nu este nici aceea a cercetatorilor nationalisti ce se opun oricarui demers stiintific. Adevarul este intotdeauna undeva pe la mijloc.

 

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2011.

Caracteristici ale PCR dupa 23 august 1944

La 23 august 1944, pana nu demult, sarbatoream Ziua Nationala a Romaniei. Atunci am schimbat taberele, am dat zvastica lui Hitler, pe secera si ciocanul lui Stalin. Regele Mihai, sprijinit de un Bloc National Democratic compus din majoritatea fortelor democratice in care  Partidul Comunist fusese si el introdus ca sa fim pe placul rusilor, l-a demis si arestat pe maresalul Ion Antonescu.

Cu toate ca nu au jucat un rol major in acele zile, comunistii au stiut sa traga foloasele de pe urma acestui gest. Propaganda comunista si-a insusit toate meritele pentru “eliberarea de sub jugul fascist” minimalizand sau uitand cu totul sa mai mentioneze rolul celorlalte forte politice implicate. Ani de-a randul 23 august a fost sarbatorit cu mare fast, cu mitinguri grandioase la care participau cu mic cu mare toti romanii. Presa si televiziunea se intreceau in acea perioada sa redea maretele infaptuiri ale PCR si ale conducatorului iubit, faptele lor devenind tot mai incarcate de semnificatii, de la un an la altul. Ziua devenita sarbatoare nationala, trebuia sa simbolizeze triumful partidului unic in lupta cu dusmanul de clasa, victoria impotriva dusmanilor externi si inceputul unui nou drum “de glorii”

Ceea ce uitau comunistii sa povesteasca sau sa redea in serialele TV precum Pistruiatul sau “Un august in flacari” era tocmai numarul extrem de scazut de activisti in randurile partidului. Mai toate sursele istorice credibile arata ca numarul acestora nu depasea in 1944, 1000 de membri, (2000 de membri in 1924 – momentul sau de varf dinaintea trecerii in ilegalitate) [1] lucru absolut jenant pentru o tara cu o populatie ca a Romaniei. Comunistii nu erau decat o minoritate a unei minoritati daca tinem cont si de slaba aderenta a ideilor de stanga in randul electoratului. Daca PCR nu avea aderenta la mase, el beneficia de o disciplina de fier dublata de o loialitate dusa pana la identificare cu principiile staliniste si cu politica URSS. Toate acestea precum si scoaterea sa inafara legii au facut din PCR un partid comunist al minoritatilor unde prezenta etnicilor romani in cadrul structurilor de conducere era doar o “rara avis”. Lipsa de forta numerica, in ciuda ajutoarelor venite de la Moscova, a facut ca PCR sa fie incapabil sa organizeze vreo actiune notabila impotriva armatei germane pe toata durata perioadei iunie ’41-august ’44. Acesta a fost poate si motivul care a dus la sfarsitul tragic al lui Stefan Foris (secretar general al partidului intre 1940-1944, asasinat in 1946) Propaganda comunista a facut mare tam-tam pe marginea tentativei de sabotaj a liderului organizatiei de Bucuresti, Petre Gheorghe, care ar fi fost dejucata de Gestapo, acesta fiind executat. S-a dovedit mai tarziu, in timpul reabiltarii lui Patrascanu ca singurul lucru care statea in picioare din toata povestea nu era decat moartea comunistului de origine bulgara, Petre Gheorghe. Sora si sotia sa, Ivanca Rudenco si Ronea Peisahovici Gheorghiu, membre ale organizatiei de Bucuresti au aruncat toata vina pe Stefan (Istvan) Foris contribuind si ele la debarcarea acestuia.

Pe langa toate aceste tare, comunistilor romani le lipsea componenta intelectuala. Exista oameni cu simpatii de stanga (precum Petru Groza sau Mihail Ralea) insa cu exceptia lui Lucretiu Patrascanu, PCR nu se putea mandri cu nici un ganditor, strateg sau intelectual de marca la momentul 23 august. Singura mostenire teoretica pe care ar fi putut-o invoca comunistii romani era teoria neoiobagiei a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (se numea in realitate Solomon Katz iar fiul sau, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, fondator al PCR, va fi ucis din ordinul lui Stalin, in timpul Marii Epurari).

La sfarsitul perioadei interbelice PCR iese frationat de luptele pentru putere din interiorul partidului. Din septembrie 1944 se contureaza cateva grupari distincte care se vor lupta in urmatorii ani pentru dobandirea controlului absolut. In tara functiona grupul din inchisori condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej care iesise invingator din confruntarea cu grupul Stefan Foris – Remus Koffler si prin disolutia grupului Petre Gheorghe [2].

Un alt grup care se bucura de trecere la Stalin era cel al comunistilor veniti de la Moscova. Acestia erau Vasile Luca (alias Luca Laszlo), Ana Pauker (nascuta Ana Rabinsohn – este cea mai importanta figura a stalinismului romanesc), Petre Borila (alias Iordan Dragan Rusev), Leonte Rautu (alias Lev Olgenstein – a fost dupa cum arata Tismaneanu dictatorul culturii romanesti pana la moartea lui Dej), Valter Roman (alias Ernst Neulander evreu-maghiar, tatal fostului premier Petre Roman), Dumitru Coliu (alias Dimitar Colev), Gheorghe Stoica. Exista si alte grupuri in partid, insa cu o importanta mai scazuta, aparute datorita unor cauze conjuncturale. Exista un grup de militanti provenit din maquis-ul francez reprezentat de Gheorghe Gaston Marin (alias Gheorghe Grossman) si Mihail Florescu. Avem un grup al militantilor comunisti evrei din lagarele din Transnistria reprezentati de Stefan Voicu (alias Aurel Rotenberg), Ghizela Voss (bunica liberalului Bogdan Olteanu, fost presedinte al Camerei Deputatilor) si Simion Bughici si un grup al comunistilor de origine maghiara in frunte cu Alexandru Moghioros, Vasile Vaida si Ion Vincze. Secretar General al PCR a devenit Gheorghiu-Dej in 1945 si pana in 1948 a condus secondat de Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu.

Dupa momentul 23 august 1944 Partidul Comunist a avut o ascensiune fulminanta datorata, in primul rand, prezentei Armatei Rosii. Din pamant au rasarit peste noapte sute si mii de membri si simpatizanti. Pe de alta parte PCR avea un avantaj important: nu-si putea reprosa colaborarea la razboiul anti-sovietic, pe cand toate celelalte forte politice aprobasera recucerirea Basarabiei. Beneficiind de un complex de timorare al clasei politice romanesti, comunistii vor putea tine sub un tir de acuzatii permanente primele trei guverne post antonesciene.

de Voicu Hetel


[1] Tom Gallagher in Furtul unei Natiuni arata ca in timpul lui Foris, numarul membrilor scazuse de la cateva mii la 800, in timp ce Neagu Djuvara in “O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri” da cifra de 900 la venirea rusilor

[2] Vladimir Tismaneanu; Fantoma lui Dej; Humanitas; 2008, p.67

Inceputurile comunismului romanesc

Partidele de stanga, sustinatoare ale miscarii muncitoresti au avut intotdeauna o influenta neglijabila asupra vietii politice din Romania. Motivele pentru care ideile de stanga nu au avut ecou sunt complexe.

Pe de o parte bazinul electoral este extrem de redus, Romania fiind departe de ceea ce se cheama o tara industrializata. La inceputul secolului XX, cea mai mare parte a populatiei se ocupa cu agricultura, este traditionalista, conservatoare si religioasa. Ideile socialiste prinsesera totusi radacini. Inca de la sfarsitul secolului al XIX, se conturase chiar si o intelighentie, asa numita grupare a “generosilor”, care avea sa fie insa, curand absorbita de liberali. Acest socialism umanitar avea sa dispara odata cu victoria bolsevica din Rusia. Socialismul romanesc avea sa ia, in curand, o turnura antinationala ca urmare a influentei crescande asupra sa a ideilor leniniste. “Pentru Lenin si tovarasii sai, Romania era un stat imperialist, multinational apartinand cordonului sanitar antisovietic”[1].

Cristian Rakovski militant socialist şi apoi comunist de origine bulgara

Dintre socialistii romani implicati in actiuni revolutionare in aceasta perioada, Cristian Rakovski, pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev (1873-1941), se va identifica cel mai mult cu destinele revolutiei sovietice reusind sa creeze un curent de ostilitate fata de monarhia romana, in randul muncitorilor de la Iasi. Actiunea in forta a socialistilor, ce viza sistemul politic roman a fost demonstratia din 13 decembrie 1918 a muncitorilor tipografi.

Comunismul sovietic va organiza o formula mai larga de control a partidelor socialiste europene prin intermediul Internationalei a III-a. Subordonand toata miscarea socialista europeana, bolsevicii urmareau exportarea revolutiilor in spatiul european, mai cu seama in partea orientala. Pentru socialistii romani, aderarea la Internationala a III-a comunista va deveni o problema de principiu politic si ideologic, nu numai organizatoric. Conducatorii Internationalei,Lenin, Zinoviev, Buharin s.a. considerau ca partidele socialiste trebuie sa adere fara conditii la aceasta organizatie supranationala. In consecinta, social democratilor romani li se cerea supunere fara conditii in fata directivelor de la Moscova. Ca urmare a acestui fapt, Partidul Social Democrat a iesit fractionat din primul razboi mondial.

Mai mult,bolsevicii nu vedeau deloc cu ochi buni alipirea provinciilor istorice, desprinse din Rusia Tarista si din Imperiul Austro-Ungar, la Romania. Participarea unor lideri socialisti  precum Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Constantin Popovici, Leon Ghelerter la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia si aderarealor fara rezerve la infaptuirea Romaniei Mari avea sa starneasca mania noilor stapani de la  Kremlin, astfel incat, cu ocazia aderarii socialistilor la Komintern, s-a cerut excluderea lor de catre acelasi Rakovski, sprijinit de Zinoviev. Romania era catalogata drept stat imperialist, iar unirea cu Transilvania, o actiune contrarevolutionara, ostila clasei muncitoare.

In interiorul stangii romanesti se vor constitui trei orientari politice. Prima dorea afilierea fara conditii la Internationala a III-a si transformarea organizatiei in partid comunist. A doua grupare ar fi dorit afilierea in conditiile in care socialismul romanesc si-ar fi pastrat autonomia interna. Cea de-a treia orientare, zisa de dreapta, se opunea categoric Internationalei, considerand ca socialismul trebuie sa evolueze in functie de realitatile sociale, politice, culturale sieconomice din Romania. Toate cele trei curente s-au confruntat la Congresul general al Partidului Socialist de la Bucuresti din 8-12 mai 1921. Consecinta a fost o ruptura definitiva in interiorul socialismului romanesc. Apare o grupare radicala de comunisti ce dorea adoptarea intotalitate a ideilor Internationalei, mai ales “principiul determinarii pana la despartirea de statul national”. Istoriografia comunista avea sa considere evenimentul drept Congresul I al PCR.

Delegatii la congres care au votat afilierea fara rezerve au fost arestati si implicati in “procesul din Dealul Spirii”. Acest proces a fost considerat un moment de afirmare publica a pricipiilor comuniste in societatea romaneasca, stanga gasind in acea perioada suficient sprijin in randurile intelectualilor din Romania. Ulterior, prin Decretul regal din 4 iunie 1922, grupul format din 271 de comunisti a fost gratiat.

In octombrie 1922, la Ploiesti, cu ocazia celui de-al doilea congres, comunistii vor pune bazele institutionale ale Partidului

Gheorghe Cristescu, primul secretar general al PCR

Comunist Roman. S-a incercat si rezolvarea unor probleme ramase in urma primului congres precum statutul partidului si desemnarea unor structuri de conducere. Primul conducator al comunistilor romani a fost desemnat Gheorghe Cristescu. Acesta, dovedind o mai mare apropiere de traditia independentei socialismului romanesc, va intra repede in conflict cu conducerea de la Moscova. In 1924, el avea sa fie schimbat cu Elek Koblos, mult mai flexibil in fata instructiunilor Cominternului. Gheorghe Cristescu a fost de altfel si singurul conducator al Partidului Comunist Roman cu origini pur romanesti pana la venirea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, doua decenii mai tarziu. In acest rastimp, destinele comunistilor romani au fost ghidate de reprezentanti ai unor minoritati nationale, pentru care fiinta nationala a statului roman nu prezenta nici o importanta.

Conform statutului adoptat cu ocazia celui de-al doilea congres, putea deveni comunist oricine adera la pricipiile partidului si la cele ale Internationalei a III-a. Organizarea partidului pe celule dovedea starea de provizorat organizatoric, dar si starea de semiconspirativitate in care isi desfasura activitatea. Organul de presa se numea “Socialismul”, toti membrii trebuind sa fie abonati. Linia politica impusa de Moscova, la care Cristescu aratase destule rezerve, prevedea actiuni anarhice si antistatale la adresa Romaniei. In 1924, partidul comunist a organizat, cu sprijinul unor activisti din URSS, actiuni secesioniste in cateva targuri din sudul Basarabiei. Se demonstra astfel, ca prin activitatea pusă în slujba revolutiei mondiale, in realitate a Rusiei Sovietice, comunistii si Partidul Comunist din Romania erau nişte mercenari sub steag strain. Interventia rapida a politiei si jandarmeriei, precum cea de la Tatar Bunar, a facut ca actiunea comunistilor, ce viza desprinderea unor regiuni din Romania, sa aiba un esec total.

Raspunsul autoritatilor la activitatile comuniste a fost pe masura, impotriva acestora dezlantuindu-se o adevarata prigoana. Putinii comunisti erau fie arestati, fie agenti ai Sigurantei, fie compromisi, precum reprezentantul Internationalei a III-a la Bucuresti, “Constantinescu, care ar fi cazut in patima betiei si ar fi tocat o groaza de bani”[2]. Racovski, intr-un document din arhiva Cominternului isi exprima, de altfel parerea, ca URSS ar trebui sa mai astepte un deceniu pentru ca populatia de la orase si sate sa se proletarizeze inainte sa poata spera la constituirea unei organizatii solide comuniste. La 11 aprilie 1924 Partidul Comunist Roman isi inceta activitatea legala si intra in clandestinitate, odata cu adoptarea de catre guvernul roman a “Legii Marzescu”. Marea majoritate a simpatizantilor de stanga si a socialistilor din Romania au respins afilierea la Internationala Comunista preferand sa desfasoare o activitate politica in cadrul structurilor democratice si diferentiindu-se de comunisti.

© Copyright Hetel.ro 2011

de Voicu Hetel


[1]Vladimit Tismaneanu; Fantoma lui Gheorghiu-Dej; Humanitas, 2008, p.36

[2] Marius Oprea; Copilaria comunismului romanesc; Dosarele Istoriei, An.VII, nr.4, 2002, p.43

 

Che Guevara in imaginarul colectiv

Cum a devenit acest aventurier romantic, o figură legendară cunoscută în întreaga lume, sinonimă revoluţiei, un adevărat Gavroche al secolului XX?

Câţi dintre cei care poartă un tricou sau o şapcă imprimată cu chipul lui, ştiu ceva despre el? Câţi dintre cei care umbla cu o bască trasă şmechereşte peste ochi şi se declară a avea idei de stânga, cunosc adevărata filosofie a lui Ernesto Guevara? Toată lumea îl ştie din postere, toţi i-au auzit numele sau au văzut un film ori au ascultat o melodie despre el, dar habar nu au cine a fost Che.

Mitul eroului “fără pată şi prihană” a existat întotdeauna, dar în plus el beneficiază astăzi şi de o nouă armă: mass media. Industria publicitară i-a amplificat imaginea şi aviditatea consumătorului de a-şi hrăni imaginarul, de a-şi satisface nevoia de a adora, l-a transformat într-un produs vandabil. Propaganda de la Havana, într-o primă fază, l-a adus în atenţia publicului, încă din timpul vieţii, transformindu-l în simbolul luptei împotriva colonizatorului alb, nord-american. Este noul Bolivar, El Libertador – “Eliberatorul” care se luptă cu răul personificat de United Fruits, adică cu interesele yankeilor. Oameni de valoarea şi calibrul intelectual al lui Sartre şi Simone de Beauvoir văd în el „fiinţa cea mai completă a epocii sale”.

Aşa se explica în mare măsură propagarea şi întreţinerea mitului Che Guevara. Asasinarea sa de către armata boliviană monitorizată de agenţii CIA îl aureolează, îl transformă în martir, îi aduce adulatori. De aici şi până la mistificarea istoriei mai este doar un pas. Biografii săi zeloşi încep să-i confecţioneze un trecut cât mai romanţat, să-i cosmetizeze imaginea eliminând, pe cât posibil, episoadele stânjenitoare. Medicul şi ziaristul bolivian Reinaldo Ustariz Arze în “Che Guevara Viaţa unui mit”, minimalizează faptele de arme ale lui Che subliniind în schimb internaţionalismul său, iubirea faţă de semeni punindu-l astfel într-o lumină aproape mesianică. Rezultatul este cel pe care îl vedem astăzi. Bărbosul cu privire tăioasă, cu beretă împodobită cu stea roşie, devine simbolul stângii, nu neapărat comuniste.

Mulţi văd în el întruparea Omului Nou reprezentat de idealul socialist şi chiar dacă epoca revoluţiilor a apus în Americă Latină, idealul întrupat de Ernesto Guevara rămâne în actualitate. Undeva în adâncul sufletului multor oameni există speranţa de dreptate şi pace, dorinţa unei vieţi mai bune, dispariţia inegalităţilor mondiale, o mai dreaptă redistribuire a resurselor. Pentru toate acestea figura carismaticului Che era ideală.

Cine este înainte de toate Guevara?

 

Un aventurier înclinat spre violenţă. Jean Cormier, unul dintre susţinătorii săi scrie în „Che Guevara, El Comandante”cum la 15 ani acesta îşi manifesta dezaprobarea faţă de participanţii la o manifestare stundenteasca spunând că ar coborî în stradă doar cu puşca. Astmul sever dobândit în copilărie îi afectează în mare măsură destinul. Primii ani şi-i petrece între patru pereţi citind tot ce-i cade în mână, în special literatură franceză. De aici va împrumuta, poate, ceva din stilul său romantic revoluţionar parcă mereu în căutarea aventurii şi a morţii. Boala cu care se confruntă până la sfârşitul vieţii îl face un luptător. Alege să practice sporturi dure de contact (rugby). În 1947 se hotărăşte să devină medic lucru pe care-l face fără nicio tragere de inimă. Un an mai târziu, pleacă împreună cu un prieten cu motocicleta spre Statele Unite (lucru pe care mulţi biografi uită să-l mai menţioneze) de unde sunt expulzaţi. Revine în ţară pentru a-şi continua studiile dar pleacă rapid într-o nouă călătorie. Şi-a încheiat Che vreodată studiile de medicină? Apologeţii săi spun că da şi încă într-un timp record. Adevărul e că nu există nicio dovadă că acest lucru s-ar fi petrecut. În plus, el nu a făcut niciodată vreo specializare şi nu a practicat niciodată chiar dacă, mai târziu la Havana, ar fi putut să o facă cu vârf şi-ndesat.

Mânat de setea de aventură ajunge în Guatemala unde îşi cunoaşte viitoarea soţie, care-l şi iniţiază în tainele marxismului. Din Guatemala, cel ce se va autointitula mai târziu în scrierile sale, “exilat”, merge în Mexic unde îl întâlneşte pe Fidel Castro alături de care îşi începe pregătirea de luptător de gherilă. Ajuns în Cuba devine rapid “Comandant” şi ordonă personal numeroase execuţii. De multe ori, preferă să-şi suprime adversarii sau pe cei bănuiţi că a fi trădători, personal. Victoria revoluţiei cubaneze îl aduce rînd pe rând în mai multe posturi cheie. În perioadă ianuarie – iulie 1959, Che ocupă postul de comandant şef al închisorii din La Cabana unde ordonă executarea a 180 de oameni. Cei mai mulţi, n-au beneficiat de un proces corect fiind lichidaţi după o judecată sumară. Totodată el şi-a asumat iniţiativa arestării, condamnării la moarte şi a execuţiei unor apropiaţi ai regimului lui Batista fără să mai aştepte ordinele venite de sus. Devenit purtător de cuvânt la Naţiunile Unite, Che nu se ascunde în dosul cuvintelor şi recunoaşte franc: „Am împuşcat, împuşcăm şi vom continuă să împuşcăm atâta timp cât va fi nevoie”.

Declaraţiile sale sforăitoare, deloc profitabile regimului de la Havana îl fac să cadă rapid în dizgraţie. Părăseşte Cuba în 1965 pentru a propagă revoluţia, mai întâi în Congo, apoi în Bolivia. Aici îşi găseşte sfârşitul doi ani mai târziu. Rămăşiţele sale ajung pe teritoriul Cubei la Santa Clara cu ocazia comemorării a 30 de ani de la dispariţia să. Mausoleul a devenit loc de pelerinaj mondial.

Bibliografie

Cormier Jean CHE GUEVARA EL COMANDANTE Editura Univers 2007

Machover Jacobo Che Guevara sau mistificarea istoriei Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008

Ustariz Reginaldo Che Guevara VIATA UNUI MIT Litera International, Bucuresti, 2008

Go to Top