Posts tagged cetati

Cetatea Orhei

orheiul_vechi_romaniancoins.orgCetatea Orhei situată astăzi pe teritoriul Republicii Moldova se află la aproximativ 15 km est de oraşul Orhei. Ea apare pentru prima dată în documente în data de 1 aprilie 1470. Atunci este menţionat un pârcălab[1] (comandant al cetăţii) de Orhei. Este foarte probabil ca aceasta să fi fost înălţată după lupta de la Lipnic din 1469, soldată cu înfrângerea şi alungarea tătarilor din acele locuri. Scopul ei a fost acela de a proteja Moldova de invaziile Hoardei de Aur. Fortificaţia înconjurată de apele Răutului fusese zidită pe o peninsulă formată de apele râului, în preajma satelor Trebujeni şi Butuceni. Un zid de piatră (azi complet distrus) şi două valuri de pământ protejau cetatea de un atac terestru, în timp ce malul înalt proteja, în mod natural, din trei locuri, cetatea de un atac dinspre râu. Malul ajungea până la o înălţime de 60 m. Cele două ziduri de pământ ridicate într-o epoca posterioară domniei lui Ştefan cel Mare erau realizate după o tehnică simplă şi eficientă.Între două şiruri de pari paralele se turna pământ argilos care era apoi foarte bine presat.Citadela făcută din zidărie de piatră avea o formă dreptunghiulară (rectangulară chiar) şi o amprentă de aproximativ 10.000 mp. Era străjuită de turnuri cilindrice şi semicilindrice, iar intrarea se făcea prin partea de sud. Clădirile din incinta aveau două aripi, cea de vest de 24 m şi cea de sud de 34 m lungime şi erau construite din cărămidă zisă de tipul tătar al Hoardei de Aur, cu format pătrat. Cetatea este înzestrată cu guri de foc (bombarde de mici dimensiuni) cu bătaie de 400-700 m, destul de eficiente dacă ne gândim că săgetile băteau până la 200 m. Despre acestea avem ştiri doar datorită informaţiilor arheologice, amplasarea lor exactă pe zidurile cetătii putînd fi cel mult aproximată.

Spre sfârşitul domniei lui Ştefan, tătarii au o tentativă de cucerire a cetăţii. Târgul este distrus dar garnizoană moldoveană rezistă. Cu toate acestea, Orheiul suferă de pe urma acestei invazii din 1499 şi nu se mai reface complet. În veacul al XVI-lea tătarii atacă de mai multe ori ţinutul şi cetatea iar campania lui Soliman Magnificul împotriva lui Petru Rareş produce un adevărat dezastru. Cetatea a fost reparată după acest episod în timpul celei de-a două domnii a lui Petru Rareş pentru a fi mai apoi dărâmată, la cererea turcilor, de Alexandru Lăpuşneanu.

Din cetate nu a mai rămas azi mare lucru. Stăpânirea rusească instalată în Basarabia după 1812 nu a fost niciodată interesată in păstrarea vestigiilor istorice ce puteau aminti de trecutul Moldovei. În interiorul incintei se mai disting doar intrările unor depozite subterane.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2014.



[1] Pârcălabul numit şi staroste era un fel e prefecti, de conducător al ţinutului din jurul cetăţii. Documentele vremii menţionează părcălabi la Hotin, Roman, Neamţ, Chilia, Cetatea Albă, Suceava. Printre pircalabii de Orhei, documentele menţionează o serie de boieri  ca Radul Gangur, Galeş, Vlaicu care era unchiul domnitorului, Grozea Micotici, Ivanco şi Alexa.

Cetăţile lui Ştefan cel Mare

În secolul al XV-lea, Moldova dispune de o reţea de cetăţi şi fortificaţii amplasate la graniţe, dar şi în interior care-i asigură paza în cazul unei invazii. Ştefan cel Mare, în lunga sa domnie a acordat o mare atenţie cetăţilor ţării Moldovei.

O parte dintre aceste fortificaţii sunt ridicate în vremea lui Petru Muşat. Acesta construise Cetatea de Scaun a Sucevei, Cetatea Şcheia, Cetatea Neamţ. (click pentru mai multe detalii) Alte lucrări mai sunt făcute şi în vremea bunicului său, Alexandru cel Bun. Ştefan a ridicat din temelie noi cetăţi la Chilia, pe malul stâng al Dunării lângă vechea cetate aflată pe malul drept al fluviului. După cum scriu cronicile construirea Chiliei s-a făcut în vara anului 1479, cu ajutorul a 800 de zidari şi 17.000 de ajutoare. Cifra este impresionantă pentru acele vremuri dacă ne gândim că oastea pe care o putea mobiliza domnitorul ajunge până undeva la 40.000 de oameni. Construieşte de asemenea Cetatea Soroca, pe malul Nistrului, Cetatea Orheiului lângă vechiul târg controlat de tătari, Cetatea Roman, pe malul stâng al Siretului etc.

scan0001

Moldova in vremea lui Stefan cel Mare

Epoca lui Ştefan cel Mare din punctul de vedere al construcţiilor ridicate în această perioadă poate fi divizată în două mari etape:

1. Epoca construcţiilor militare ce constă în construirea de noi cetăţi din piatră, din pământ, extinderea, repararea, consolidarea celor deja existente. Aceasta se întinde pe o durata de trei decenii între 1457-1487.

2. Epoca edificării monumentelor religioase în stil moldovenesc începută la 1487. De menţionat este că singura construcţie religioasă anterioară anului 1487 este mănăstirea Putna. Trebuie spus însă dat fiind faptul că a zidit numeroase lăcaşe religioase, poporul, i-a atribuit lui Ştefan, prin tradiţie, toate bisericile vechi ale Moldovei. Este aşadar foarte posibil, ca Putna să fi fost o ctitorie a unui înaintaş de-al său.

Revenind însă la cetăţile lui Ştefan cel Mare, acestea pot fi împărţite în: cetăţi de graniţă, cetăţi de sprijin şi mari cetăţi de interior.

1. Cetăţile de graniţă reprezintă lucrări militare de mare importantă. Înăuntru erau cantonate garnizoane puternice. Inamicul era obligat fie să le cucerească printr-un asediu pierzînd timp, fie să-şi disperseze forţele şi să lase o parte din trupe în apropierea cetăţilor. Altfel moldovenii puteau să-i atace din spate şi să le întrerupă liniile de aprovizionare.

În nordul şi răsăritul Moldovei se află cetăţile Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă (click pentru mai multe informatii despre Cetatea Albă) – pentru oprirea invaziilor din răsărit şi nord ale tătarilor şi polonilor.

În sud se află Chilia, Brăila şi Crăciuna – pentru a-i opri pe turci şi munteni.

În vest, la graniţa cu Ungaria existau bariere şi obstacole naturale, însă Moldova va obţine în Transilvania posesiunea asupra Cicecului şi a Cetăţii de Baltă.

2. Cetăţile de sprijin. Acestea sunt de dimensiuni mai mici decât primele.

La răsărit Tetina se află în spatele Hotinului pe linia Hotin – Cernăuţi – Suceava.

Cetatea Orhei (click pentru mai multe detalii) se află în spatele Cetăţii Soroca.

Cetatea de pământ a Bârladului (click pentru mai multe detalii) – este mai degrabă o întăritura ridicată după bătălia de la Vaslui menită să oprească o nouă invazie otomană pe acel drum.

Cetatea de pământ Valea Albă. La fel că şi Cetatea Bârlad avem de-a face cu o tabăra întărită, destinată să servească drept punct de sprijin pentru armată.

3. Marile cetăţi din interior.

Cetatea de scaun a Sucevei – Stefan a mărit considerabil Cetatea Sucevei cu un nou rând de ziduri.

Cetatea Neamţ numită şi Cetatea Neamţului în unele documente a fost considerată multă vreme, în mod eronat, drept o “cetate săsească” zidită de cavalerii teutoni în anii 1210-1220.

Cetatea Roman. (click pentru mai multe informatii)

În fruntea cetăţilor se aflau părcălabii. Pentru cetăţile importante, de mari dimensiuni, documentele menţionează chiar prezenţa a doi părcălabi. Aceştia jucau un rol important având o mare putere de decizie. Aveau atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare nu numai asupra cetăţii, dar şi asupra teritoriului din jur. Ei răspundeau de buna pregătire a cetăţii în vederea unui asediu, se ocupau de lucrări de întreţinere a fortificaţiilor şi de reparaţii. Mâna de lucru era recrutată dintre locuitorii din zonă. Obligaţiile acestora de a lucra la cetăţi rezultă din documente. Pentru a plăti meşterii existau resurse provenite dintr-un impozit numit posada. Paza cetăţii era asigurată de lefegii şi de locuitori care făceau de pază prin rotaţie.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2014.

Unde se află adevarătul castel al lui Vlad Ţepeş?

Cetatea Poenari cunoscută şi sub denumirea de “Cetatea lui Negru Vodă” este astăzi, doar ruina uneia dintre cele mai vechi fortificaţii construită de primii voievozi ai Ţării Româneşti.

Aşezată pe un pisc muntos care domină valea Argesului, la o altitudine de 860m,  la aproximativ 25 km de localitatea Curtea de Arges, Cetatea Poenari, ce datează de prin veacul al XIII-lea, veghea hotarul dintre Valahia şi Transilvania aflată pe atunci în posesia regilor maghiari. Iniţial, s-a crezut, în mod eronat, că fortificaţia este opera cavalerilor teutoni.  Ulterior, construirea Cetăţii Poenari a fost atribuită primilor voievozi ai Munteniei, poate chiar enigmaticului Negru Vodă.

La 1330 incinta fortificată de pe muntele Cetăţuia a fost loc de refugiu pentru Basarab I atunci când Ţara Românească era invadată de oastea maghiară a lui Carol Robert de Anjou. La un moment dat, Nicolae Iorga avansase chiar ipoteza că locul bătăliei de la Posada se afla undeva în apropierea cetăţii.

Celebritatea cetăţii Poenari  este dată însă, de prezenţa aici, în numeroase rânduri, a lui Vlad Ţepeş care a întărit fortăreaţa lucru consemnat şi de Letopiseţul Cantacuzinesc. Povestea lui Bram Stocker despre contele vampir i-a adus şi micuţei fortificaţii o oarecare faima, având şi ea, astfel, parte de vizita străinilor avizi de senzaţional. Şi pe bună dreptate căci, după cum ne lasă cronicile să credem, Ţepeş era mult mai legat de locul acesta decât de castelul Bran pe care toate ghidurile turistice şi pliantele despre România i-l atribuie, cu obstinaţie, ca fiind locul său de reşedinţă.

Dar iată ce ne spun izvoarele despre Poenari

po30La lucrările iniţiate de Tepes, ne spune cronica lui Radu Popescu, sunt aduşi boierii vinovaţi de “hiclenie” şi obligaţi să muncească la înălţarea zidurilor “de li s-au spart hainele de pe ei”. Cercetările arheologice au arătat că la mijlocul veacului al XV-lea cetatea a fost extinsă cu o curtină lungă de aproape 60 de m şi lată, în prezent, de 10-15 m, care înconjoară turnul iniţial, devenit donjon, flancată de trei turnuri semicirculare, adosate laturii sudice.

Un alt document de la 1481 emis la curtea lui Basarab cel Tânăr îl menţionează un anume “ispravnicul Ratea, pârcălab al Poienarilor”. Acesta pare să fie numele celui mai vechi cârmuitor al cetăţii despre care avem amănunte. Dintr-un alt hrisov aflăm că un oarecare boier pe nume Milea este aruncat în temniţele de la Poenari din porunca lui Vlad Călugărul. La vremea aceea comandantul garnizoanei cetăţii era pârcălabul Gherghina, boier înrudit cu domnitorul. Prezenţa unui personaj înrudit cu familia domnitoare, în fruntea cetăţii, arată că acesteia i se dădea o destul de mare importantă.

Sebastian Compagni din Ferrara notă la 1509 în “Geografia” un fapt interesant. Cetatea Poenari îndeplinea şi rolul de depozit-visterie. Aici se afla pusă la păstrare averea principelui Ţării Româneşti. Alte documente din anii 1510, 1524, 1534 şi 1560, ne dau informaţii despre numele altor pârcălăbi ai cetăţii. Aceştia sunt pârcălăbii Danciul, Toma Miski, jupân Viicul, Drăghici şi Milco.

În 1522, cetatea ajunge în stăpânirea, voievozilor Transilvaniei că urmare a unui acord semnat de Radu de la Afumaţi şi regele Ungariei, Ioan Zapolya. Situaţia nu este de durată pentru că la sfârşitul domniei lui Radu de la Afumaţi cetatea revine Ţării Româneşti. Scăderea importanţei acestei cetăţi de graniţă trebuie înţeleasă în contextul politic din prima jumătate a secolului al XVI-lea. După catastrofa de la Mohacs din 1526 din faţa oştilor otomane, Ungaria a încetat pentru totdeauna să mai aibă vreun rol major în politica central şi est europeană. Transformarea sa în paşalâc (1541) ca şi includerea celor trei ţări române în sfera de influenţă a Imperiului Otoman a făcut inutilă existenţa cetaţii Poenari. Arhivele Brasovului o mai menţionează în treacăt la 1530, 1542 şi 1543. Apoi ştirile dspre ea încetează.

 

O scurtă descriere a fortificaţiei

poenari2Că să ajungi la cetate ai de parcurs un drum anevoios. De la baza muntelui aflat în vecinătatea uzinei electrice a hidrocentralei şi a barajului de la Vidraru şi până în interiorul zidurilor trebuie să urci 1480 de trepte[1] .

Iniţial, se pare că pe vârful Cetăţuia a fost ridicat mai întâi turnul pătrat care, iniţial, era structurat pe 3 sau 4 nivele. Acesta datează de la începutul secolului al XIV-lea, dar este posibil să fie chiar mai vechi. Turnul care are ziduri de piatră groase de peste doi metri dădea acces la nivelul superior al cetăţii.

Vlad Ţepeş a construit un zid de piatră căptuşit cu cărămidă în părţile superioare, lung de 60m cu care înconjoară turnul. Zidurile curtinelor şi bastioanelor din jurul turnului au fost construite după o tehnică deosebită, de tradiţie bizantină. Iniţial se ridicau feţele din piatră, iar între ele se adăugă umplutură (emplecton) compusă din pământ şi pietriş. Pentru consolidarea şi prinderea zidurilor se mai adăugau şi o serie de bârne dispuse transversal şi longitudinal. Rezultau ziduri groase greu de străpuns cu mijloacele de luptă ale acelor timpuri. Si pentru că vorbeam despre mijloacele de luptă, ei bine cred că merită să fac o scurtă paranteză în ceea ce priveşte evoluţia armelor de asediu şi a felului cum au fost înălţate zidurile şi turnurile cetăţii Poenari. Cel mai vechi turn are formă patrulateră aşa cum sunt mai toate construcţiile cu caracter defensiv din epocă. Dacă vă întrebaţi de ce, răspunsul este unul simplu: tunul nu îşi intrase încă în drepturi. În momentul în care tunurile au început să fie folosite pe scară largă în tehnica asediilor, modul în care erau realizate fortificaţiile a început să se schimbe. La vremea când Vlad Tepes se hotărâse să întărească capacitatea defensivă a acestui punct strategic,turnurile de apărare erau edificate după o altă tehnică, având o formă circulară. Zidurile aveau, astfel, o capacitate de rezistenţă mult mai mare, ghiulele putând ricoşa fără să producă pagube prea mari. Modul de a concepe fortificaţiile a evoluat odată cu tehnica de asediu. Un bun exemplu în acest sens este cetatea de la Alba Iulia. Aici avem, iniţial, un castru roman unde este cantonată legiunea a XIII-cea Gemina, urmată de o fortificaţie medievală ridicată de principii Transilvaniei şi apoi de cetatea bastionara de tip Vauban de secol XVIII, ridicată de austrieci.

În partea de sud a cetăţii se mai pot vedea cele trei turnuri semicirculare, dintre care două sunt încă, în stare destul de bună. Suprafaţa ocupată de fortăreaţă este destul de redusă, încât se estimează că numărul oştenilor care compuneau garnizoana nu putea depăşi cifra de 50. Aceştia puteau însă, să opună suficientă rezistenţă în cazul unei invazii dinspre Transilvania, iar din vârful turnului să aprindă semnale de pericol ce puteau fi zărite de la Curtea de Arges. Domnitorul avea, astfel, timp să se pună la adăpost sau să se pregătească de luptă. Nu trebuie însă exagerată importanţa aşezării. Dat fiind numărul restrâns de osteni prezenţi între ziduri a făcut ca existenţa ei să nu constituie un real pericol pentru o armată invadatoare. Un asediu nu aducea mari beneficii de ordin strategic, ci putea fi doar lung şi costisitor. Acesta este poate motivul pentru care fortăreaţa nu a suferit decât asaltul timpului.

În perioadă 1969-1972, s-au efectuat o serie de săpături în şantierul de cercetări de la Poenari de către o echipă condusă de arheologul Gheorghe I. Cantacuzino care a salvat ce s-a mai putut din vechile ruine. S-au produs o serie de lucrări de restaurare şi s-a putut realiza o schiţă exactă a planului cetăţii. Multe dintre ziduri fuseseră grav afectate de cutremurul din 1915. Întreaga parte mijlocie a cetăţii de pe latura ei nordică s-a prăbuşit împreună cu porţiunea de stâncă pe care fusese construită. În această zona, arheologii au dezvelit o încăpere care juca rolul unui rezervor-cisternă de aproximativ 4 m lungime şi 3 lăţime, în care se păstra apă atât de necesară garnizoanei. Tehnica de construcţie de factură bizantină se remarcă prin pereţii ei din piatră făţuită acoperiţi cu un strat impermeabil de tencuială din mortar roşu.

Inventarul arheologic scos la lumină cu ocazia cercetărilor este destul de sărac. Acesta este compus din ghiulele de piatră, obiecte din fier, lame de cuţit, un inel şi un vârf de săgeată. Nici pomeneală de vreo comoara, cum s-a sperat sau de vreun indiciu care să confirme ipoteza enunţată mai sus, cum că visteria Munteniei şi-ar fi găsit cândva adăpost la Poenari.

 

Bibliografie

O. G. Lecca “Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României” 1937

Simion Saveanu “Enigmele Castelului de la Poienari” în Almanah Magazin 1977, pg.89-92

de Voicu Hetel



[1] Scara a fost realizata abia in 1972, pana la acea data existand doar o simpla poteca.

Go to Top