Oul lui Columb, poveste adevarată sau pură ficţiune?

Expresia se referă la o poveste publicată în anul 1562 de Girlamo Benzoni într-o lucrare intitulată “Istoria Lumii Noi” în care sunt istorisite o serie de întâmplări care au dus, în final, la descoperirea celor două Americi.

Povestea oului lui Columb

Anecdota relatată de Benzoni spune că navigatorul Cristofor Columb era luat în derâdere şi mulţi erau cei care spuneau că nu a descoperit Lumea Nouă, din vreme ce aceasta se afla deja acolo. Într-o zi, a fost invitat la un ospăţ de către un nobil spaniol care în timpul mesei a încercat mereu să-l pună în situaţii stânjenitoare, în faţa celorlalţi. Ca să le răspundă, celor care-şi băteau joc de el, cu aceeaşi monedă, Columb a luat de pe masă un ou şi i-a provocat pe toţi să încerce, dacă sunt în stare, să-l aşeze nemişcat, în poziţie verticală. S-au chinuit cu toţii fără să reuşească. În final s-au dat bătuţi spunând că este imposibil. Columb a luat atunci oul, l-a lovit cu fundul de masă şi apoi l-a aşezat în echilibru perfect. “Asta puteam şi noi!” au exclamat toţi. Columb le-a replicat atunci râzând: “Trebuia doar să vă vină ideea. Atât.”

La 1752, un pictor şi grafician londonez, pe nume William Hogarth (1697-1764), s-a gândit să ilustreze această poveste şi a realizat o gravură în care este înfăţişat Cristofor Columb punandu-şi în practică ideea, în faţa comesenilor rămaşi cu gurile căscate.

607px-Columbus_Breaking_the_Egg'_(Christopher_Columbus)_by_William_Hogarth

Oul lui Columb sau oul lui Filippo Brunelleschi?

E posibil ca celebrului navigator să i se fi întâmplat acest lucru, cum la fel de bine totul nu ar putea să fie decât o poveste frumos ticluită, pe care Benzoni să o fi plagiat, lucru deloc neobişnuit în Evul Mediu. Cu doar câţiva ani înaintea lui Benzoni, la 1550 un istoric şi pictor toscan, pe nume Giorgio Vasari publică “Vieţile celor mai însemnaţi pictori, sculptori şi arhitecţi”. Lucrarea avea să fie retipărită în anul 1568 la Bolonia. Aici, surpriză, povestea cu oul nu îl mai avea în rolul principal pe Cristofor Columb, ci pe faimosul arhitect renascentist, Filippo Brunelleschi (1377-1446). Anecdota relatată de Vasari plasa acţiunea în Florenta anului 1420. Conducători ai breslelor, mari meşteri, notabilităţi ale oraşului dezbăteau problema înălţării cupolei Domului din Santa Maria dei Fiore. Fiecare arhitect are o variantă şi un plan pentru realizarea acesteia şi bineînţeles, apar şi disputele. Povestea spune că Filippo Brunelleschi, pornind de la ideea că formă domului aminteşte de vârful unui ou, le-a spus tuturor meşterilor dornici să se apuce de lucru că lucrarea îi va fi încredinţată aceluia care se va dovedi în stare să aşeze un ou în echilibru pe o suprafaţă plană de marmură. Fiecare şi-a pus la încercare isteţimea imaginând tot soiul de soluţii care mai de care mai complexe, fără a izbuti însă. Brunelleschi, vazându-i pe toţi că s-au dat bătuţi, a luat oul şi l-a lovit uşurel de suprafaţa marmurei până l-a aplatizat suficient cât să stea nemişcat.

Exista si o a doua varianta a istoriei cu Brunelleschi. In anul 1421, intr-un consiliu de arhitecti care se ocupa de cupola catedralei, eroul nostru a fost ironizat de ceilalti confrati, potrivit spuselor lui Vasari. Planul sau era indraznet si pentru a convinge se vedea pus in situatia de a-si dezvolta toate planurile in amanunt. Pentru a evita acest lucru, Brunelleschi ar fi prezentat problema cu oul. La strigatele concurentilor sai el ar fi replicat ca daca le va arata planul sau ingenios de a realiza cupola, atunci orice arhitect o va putea face fara probleme la fel cum oricine poate aseza acum oul in echilibru dupa ce el a dezvaluit scamatoria.

Povestea noastră, nu se opreşte aici, după cum credeaţi. E foarte posibil ca şi istorioara aceasta să fie doar o invenţie, pentru că altcineva a scris despre ceva asemănător. Este vorba despre un alt toscan, călugăr franciscan, reputat matematician şi prieten apropiat al lui Leonardo da Vinci, un anume Luca Bartolomeo da Pacioli (1445-1517). Acesta era pasionat nu numai de calcule matematice, algebră şi geometrie, dar şi de probleme distractive. Pe la sfârşitul secolului al XV-lea, Pacioli scrie o lucrare intitulată “De viribus quantitatis” păstrată multă vreme în arhivele Universităţii din Bolonia, în care alături de o serie întreaga de ghicitori, proverbe, puzzle-uri apare şi întrebarea împreună cu soluţia, la problema oului care poate sta în poziţie verticală pe o suprafaţă plană.

Oul lui Columb, o istorie demna de povestile Seherezadei?

 

Hārūn al-Rashīd (763 – 809) a fost al cincilea și cel mai cunoscut calif din Dinastia Abbasizilor. Povestea spune ca acesta cutreierand prin oras acompaniat de credinciosul sau vizir, Geafar, a intrat intr-o casa misterioasa. Aici sunt prinsi de niste eunuci si viata le este amenintata. Celor doi li se spune ca nu pot scapa cu viata decat daca rezolva problema oului. Vizirul se da batut dar Harun gaseste solutia ceea ce ii face pe eunuci sa se inchine in fata lui si sa-l recunoasca drept calif.

Semnificaţia expresiei “Oul lui Columb”

Atunci când cineva are de rezolvat o problemă care la prima vedere pare extrem de complicată, dar care în realitate are o soluţie cât se poate de simplă, spunem că răspunsul e la îndemâna tuturor ca în povestea oului lui Columb. La rezolvarea aceea, aparent banală, nu se gândise însă nimeni, anterior, cu excepţia unuia singur.

 

 

de Voicu Hetel

Hunyadi Janos sau Iancu de Hunedoara – originea Corvinilor

Iancu de Hunedoara a fost o importantă figură a estului Europei în epoca medievală. A fost voievod al Transilvaniei între 1441-1453, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453 şi căpitan general al Transilvaniei şi Ungariei între 1453 şi 1456, an în care a murit de ciumă. Nu are rost să insistăm asupra faptelor sale de arme care l-au făcut pentru o vreme stindardul luptei antiotomane. Fiul său, Matei Corvin, a devenit rege al Ungariei şi este considerat, ca şi tatăl său, un personaj important al istoriografiei maghiare.

Iancu de HunedoaraProblema care m-a preocupat a fost legată de originea şi apartenenţa acestei familii, care a dat Transilvaniei două presonalităţi de prim rang. Cărei culturi îi aparţin de fapt Huniazii şi cât de mult cântăreşte acest fapt într-o abordare corectă din punct de vedere istoriografic a faptelor acestora. Vorbim despre Hunyadi Janos sau despre Iancu de Hunedoara ?

Pentru românii din Transilvania redeşteptarea naţională survine odată cu apariţia Şcolii Ardelene, când intelectualii transilvăneni încep să vorbească despre originea nobilă a valahilor, latinitatea limbii şi importanţa înaintaşilor. Ei sunt cei care îl redescoperă pe Iancu de Hunedoara ca descendent al coloniştilor romani, la fel cum revoluţia paşoptistă, prin Bălcescu, îl va redescoperi pe Mihai Viteazul ca unificator. Faptele de arme ale lui Iancu ca şi originea sa etnică veneau să certifice într-un fel continuitatea noastră şi importanţa factorului românesc în luptă antiotomană. Cu toate acestea, oarecum paradoxal, chiar dacă acesta nu se situa cu nimic mai prejos, în istoria medievală românească, faţa de Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara este reflectat în manualele de istorie din perioada 1859-1900 mult mai puţin decât aceştia[1] . Istoriografia noastră l-a preluat pe voievodul transilvan fără a reuşi însă să-l asimileze.

În perioadă comunistă asistăm la o invocare mai discretă a personalităţii lui Iancu de Hunedoara, în mare parte tot datorită condiţiei sale echivoce româno-maghiare. Cât despre Matei Corvin, acesta are soarta pe care o împărtăşesc majoritatea principilor Transilvaniei: este rar amintit şi doar în corelaţie cu Vlad Tepes (pe care îl întemniţase la Buda) şi cu Stefan cel Mare (care îl învinge pe regele maghiar în bătălia de la Baia). De altfel, întreaga istoriografie română, atunci când abordează istoria Transilvaniei şi personalităţile sale se limitează doar la figuri de plan secund, cum sunt Horea Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Gheorghe Doja, ori la conducători a căror origine daco-romană este dată că certă precum Gelu, Glad şi Menumorut sau Iancu de Hunedoara. Obsesia noastră pentru etnicitatea voievozilor transilvani e ilustrată cel mai bine de I. L. Caragiale care în schiţă “Un pedagog de şcoală nouă” pune în gura dascălului ardelean Mariu Chicoş Rostogan o frază definitorie pentru istoriografia de secol XIX: “nu-i așe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, și Makias Corvin, și-apoi dup-aceia doară toți magnații maghiari fost-au români ghe-ai noștri?”

Originea Huniazilor

Corbul cu inel in cioc se afla pe blazonul Huniazilor
Corbul cu inel in cioc se afla pe blazonul Huniazilor

Iancu de Hunedoara se naşte la 1407. Este fiul unui cneaz din Ţară Românească pe nume Voicu şi al Elisabetei care provenea dintr-o familie de mici nobili maghiari de prin părţile Hunedoarei. În privinţa originii româneşti a lui Voicu avem suficiente informaţii contemporane care nu pot fi puse la îndoială. Cronicarul János Thuróczy, în Chronica Hungarorum apărută la Brno în 1488 afirma că Voicu ar fi ajuns în slujba regelui maghiar după ce ar fi trecut munţii venind din Ţară Românească. Un alt cronicar, de data aceasta italian, pe nume Antonio Bonfinio[2],  arăta că Voicu, tatăl lui Iancu era dintre cei ce locuiesc acum pământurile geţilor şi dacilor. O a treia sursă demnă de încredere care consemnează faptele şi originea lui Iancu de Hunedoara este Aeneas Silvio Piccolomini, nimeni altul decât viitorul papă Pius al II-lea. Acesta nota că Iancu “nu a sporit atât gloria ungurilor; cât a românilor în rândul cărora se născuse”. O legendă medievală de prin secolul al XVI-lea menită să ofere credibilitate dinastiei Huniazilor ce stătuse pe tronul Ungariei, încearcă să le creeze acestora o origine divină. Cronicarul transilvănean Gaspar Heltai, care o consemnează, pretindea că ştie povestea de la urmaşii celor care-l slujiseră pe Iancu. Potrivit legendei, Iancu de Hunedoara ar fi fost fiul regelui Sigismund de Luxemburg provenit dintr-o legătură extraconjugală cu fiica unui nobil hunedorean. Legenda, care nu concordă cu realitatea, încerca să ofere şi o explicaţie în ceea ce priveşte stema Corvinestilor care era, după cum se ştie, un corb cu un inel în cioc. Sigismund i-ar fi dăruit mamei copilului un inel cu însemnele regalităţii. Câţiva ani mai târziu mergând la vânătoare alături de tatăl său, Woyk Buthy, copilul este atacat de un corb atras de strălucirea inelului. Pasărea de pradă reuşeşte să-i smulgă tânărului Iancu, podoaba de pe deget, dar este săgetată de Woyk. Peste alţi câţiva ani, regele Sigismund îşi va regăsi fiul observând inelul pe care acesta îl purta pe deget. Tema inelului furat de o pasăre nu este însă nouă. Într-o epopee din secolul al XII-lea intitulată “Faptele regelui Oswin al Northumbriei” este relatat un episod similar.

O altă posibilă explicaţie cu privire la originea şi locul de baştină al Huniazilor ne-o oferă şi “Marele dicţionar geografic al României” (volumul II, 1899). Potrivit acestuia, satul Corbi din judeţul Arges, situat pe Râul Doamnei la vreo 50 km de Piteşti, se numără printre proprietăţile strămoşilor lui Iancu de Hunedoara. Originea denumirii satului “porneşte de la vechea familie Corvin” se arăta în lucrare sau, aş adăuga eu, de la numărul mare de corbi care populează stâncile de gresie şi piatră friabilă ce delimitează aşezarea la vest şi est. E foarte posibil şi ca strămoşii lui Iancu, poate chiar Voicu, să-şi fi făcut blazonul pornind de la această particularitate a feudei lor.

Că Huniazii erau români get-beget pare să fi fost de părere şi Nicolae Iorga. Într-o discuţie paticulara avută în 1937 cu istoricul Ion Andreescu, el ar fi emis ipoteza că locul naşterii Corvinilor ar fi chiar localitatea Corbi. [3]  Cel mai vechi nume cunoscut al acestei dinastii a Corvineştilor este acela al lui Şerb, bunicul lui Iancu de Hunedoara. Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, în preajma bătăliei de la Rovine, a cărei dată nu o cunoaştem cu precizie, acest boier originar din Corbii de Piatră, s-ar fi refugiat în părţile Hunedoarei intrând în slujba coroanei maghiare. Acesta, se arăta în cronică lui Thuróczy, are trei fii: Voicu, Mogoş şi Radu.

Prin actul de donaţie de la 18 octombrie 1409 dat de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în care sunt specificate numele lui Voicu, al unui frate, al unui vâr, dar şi al lui Iancu, fiul lui Voicu are loc înnobilarea lor. Voicu şi ai săi primesc domeniul Hunedoarei, bogat în sate, pământuri, mine de fier, de sare şi de aur şi argint. Pe fratele lui Voicu, Mogoş, îl întâlnim menţionat din nou într-un alt hrisov emis la curtea lui Vladislav al ÎI-lea. Prin acesta i se confirmau jupânului Mogoş satele: “Corbii toţi, pe Aghis în jos şi Corbii – de – Piatră toţi şi ocină de la Miceşti şi cu vaduri de moară şi jumătate din Malureni, pentru că sunt vechi şi drepte ocine, dedine ale lui Mogoş (…)”[4]

În loc de concluzie

Huniazii, fie ei apartinatori culturii maghiare sau române, ori ambelor, nu au rămas în conştiinţa medievală a noastră ca nişte susţinători ai cauzei românilor. Nu există dovezi palpabile care să demonstreze că Matei Corvin sau Iancu de Hunedoara ar fi avut conştiinţa etnicităţii lor care, de altfel, la nivelul secolului al XV-lea avea o importantă secundară. Un fapt oarecum asemănător se petrece şi în cazul altui personaj istoric revendicat de ambele culturi: generalul american George Pomuţ, despre care se spune că ar fi avut un rol în cumpărarea statului Alaska de către Statele Unite de la Rusia ţaristă. Originea acestuia era pur românească însă, se născuse şi trăise pe teritoriul Ungariei iar în timpul revoluţiei de la 1848 se alăturase armatei lui Lajos Kossuth. Nimic din faptele şi acţiunile sale nu arată că Pomuţ ar fi dat vreo importanţă factorului etnic.



1 In manualele de istorie, se arata intr-o analiza facuta de Lucian Boia in “Istorie si mit in constiinta romanilor”, Iancu de Hunedoara detine un procentaj de 1,04%, fata de 6,83% pentru Mihai si 5,55% pentru Stefan.

2 Marco Antonio Bonfini in lucrarea Historia Pannonica Sive HungaricumRerum Decades IV et Dimidia terminata in 1495 preciza despre Iancu Corvin ca s-ar fi nascut in satul Corbii de Piatra, “in Corvo vico natus”

3 Ion Andreescu intr-un interviu acordat Almanahului Flacara 1982 sub titlul “Corvinii – urmasi ai geto-dacilor” sustine argumentat cu documente afirmatia lui Nicolae Iorga.

4Documenta Romaniae Historica, B. Tara Romaneasca, volumul I (1247 – 1500), documentul nr. 113, pp. 196,197, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1966)

de Voicu Hetel

 

Mofturi

Mofturi este o adaptare în cheie clasică, a scriitorului Ion Gârmacea, după schiţele lui I.L. Caragiale, Examen, Pedagog de şcoală nouă, Domnul Goe şi Vizita. Acţiunea se petrece într-o sală de clasă în care, elevii, printre care Goe şi Ionel, stau alături de spectatori.

Distributie:

Autorul, Inspectorul: Cristian Irimia
Pedagogul Mariu Chicoş Rostogan: Mihai Verbiţchi
Goe: Cristina Casian
Ionel: Miruna Ionescu
Mam’mare, Femeia în casă, Madam Ionescu: Alexandrina Halic
Miţa, Madam Popescu: Cerasela Popescu
Mamiţa, Madam Ftiriadi: Ilinca Atanasiu
Conductorul: Marius Nănău
Elevi: Voicu Hetel, Cristian Creţu, Marius Nănău, Oliviu Cristian Bughiu

Regia: Chris Simion
Scenografia: Adina Mastalier
Asistent regie: Silvia Dumitrache
Ilustraţie muzicală: Robert Agarici

Patriarhul Miron Cristea, lumini şi umbre

A murit în oraşul Cannes din Franţa, pe ţărmul

Mării Mediterane, unde se dusese să-şi caute sănătatea

şubrezită de cei 70 de ani de ani trecuţi – 1869-1939 – şi

de o muncă grea şi istovitoare, pusă în slujba Bisericii

Neamului nostru…

Din panegiricul fericitului întru pomenire adormit Miron publicat de revista parohială Izvorul Tămăduirii, An IV, Nr. 2, 1 Aprilie 1939

Primul patriarh al tuturor românilor

Biografia oficială a lui Elie Miron Cristea, primul patriarh al tuturor românilor, indică un cursus honorum impresionant, în care arhiereul şi omul se pun permanent în serviciul săracilor şi al dezvoltării culturii din ţara noastră. Această biografie oficială arată că el e ardelean de origine, născut la data de 18 iulie 1868 la Topliţa în judeţul Harghita, decedat la 6 martie 1939 la Cannes. Anumite zvonuri care erau pe atunci puse în circulaţie indică o posibilă otrăvire treptată a sa, datorită duşmăniilor câştigate în anii cât a condus Biserica şi, o vreme, şi statul. Autorii crimei sunt însă necunoscuţi, ca şi mobilul acesteia în contextul în care deja la data plecării sale la Cannes şeful Bisericii era deja extrem de bolnav. Patriarhul la tinereţe e un produs al şcolilor confesionale româneşti din Ardeal, de la Bistriţa, Năsăud şi Sibiu. Din clipa terminării studiilor ocupă funcţii tot mai însemnate în plan cultural şi bisericesc, astfel încât e ales la 1909 este ales episcop de Caransebeş, definitiv înscăunat la 1910. Excelenta sa relaţie cu I.C. Brătianu, din celebra dinastie de oameni politici liberali a Brătienilor, îi permite iniţial să atragă fonduri pentru a veni în sprijinul mişcării de redeşteptare culturală a românilor ardeleni, iar la 1919 să fie ales mitropolit primat al României. E profund implicat între 1919 – 1925 în reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române la nivelul tânărului stat România Mare, şi e învestit primul patriarh al României la 1925. Baza puterii sale politico-spirituale e Arhiepiscopia Bucureştilor unde se şi derulează principalele sale afaceri comerciale, care îi permit să devină, nedeclarat desigur, unul dintre cei mai bogaţi prelaţi din România interbelică.

            Ca patriarh, a fost regent al regatului român şi premier (1938 – 1939). Este omul regelui Carol al II-lea (1930 – 1940), astfel că face parte şi din conducerea Străjeriei, organizaţie de tineret regalistă opusă de Carol al II-lea Frăţiilor de Cruce (FDC) legionare. Mai e implicat în girarea afacerii Maglavit, o enormă escrocherie religioasă prin care circa 2.000.000 de pelerini sunt înşelaţi cu suma de 10.000.000 de lei, din care partea leului e trasă de rege până la urmă, şi este implicat în scoaterea în afara legii a Masoneriei şi a iniţiativelor sociale ale Mişcării Legionare la 1935, şi în interdicţia impusă preoţimii de a nu mai face politică, deşi faptul intră în contradicţie cu propriile lui activităţi politice. În Bucureşti organizează, prin mijloace administrative şi din surse necunoscute, un Fond Social Bisericesc în valoare de 11.000.000 lei, din care finanţează mai ales activităţile unei organizaţii numită Asociaţia Creştină Patriarhul Miron, care avea sediul în Bucureşti şi realiza mai ales conferinţe creştine. Asociaţia există până în 1940 inclusiv din clipa decesului său Miron Cristea fiind recunoscut ca patron spiritual al ei.

 

            Dar din dar se face rai…

Când se vorbeşte despre activitatea socială a Bisericii noastre se face îndeobşte confuzie de către istoricii fenomenului între activităţile sociale educaţionale, spirituale şi caritabile, potrivit unui „model” sintetizat de Mircea Păcuraru în Istoria Bisericii Ortodoxe Române opera sa fundamentală în două volume. Din acest motiv şi biografiile oficiale ale înalţilor prelaţi sunt divizate în două secţiuni intitulate viaţa şi  activitatea personajului în cauză, iar în cea de-a doua secţiune apar confuziile menţionate. Dacă se face o analiză în detaliu a istoriei bisericeşti tradiţionale, se observă că fundamentale de la bun început au fost asistenţa spirituală, furnizată de preoţii de mir, şi asistenţa caritabilă, ulterior medicală, furnizată de un şir de indivizi mai mult sau mai puţin specializaţi din cadrul comunităţii creştine la începuturi, ulterior de medici în toată puterea cuvântului. Biserica s-a implicat şi în activităţi educative dar târziu, după ce a dispus de fonduri suficiente. Un proiect social e similar unui plan de afaceri modern, în care există un capital investit într-o afacere pentru un profit estimat după perioada iniţială de amortizare a investiţiei iniţiale. În cazul proiectului social „profitul” realizat e un loc estimat a fi primit de-a dreapta Tatălui, în Ceruri. Modelul economic de finanţare al proiectului social e unic, dar suferă variaţii în timp în funcţie de perioada istorică de referinţă. Finanţarea proiectului e directă, când însăşi Biserica investeşte fonduri în realizarea sa, şi indirectă, când un mirean investeşte în acelaşi scop dar sub ocrotirea Biserici. Deşi în plan documentar e demonstrat că atât în Muntenia cât şi în Moldova Biserica este cea mai bogată dintre instituţiile statului, circa 95% dintre proiectele sale sociale sunt indirecte. Faptul intră în contradicţie cu legile canonice, unicele în măsură să-i coordoneze existenţa, în care se stipulează că averea Bisericii este necesară în exclusivitate sprijinirii celor sărmani; analog, dacă un şef religios are de avere personală din ea cel mult 10% trebuie reţinut pentru întreţinerea sa şi a casei sale restul trebuie folosit pentru sprijinul sărmanilor. Munca „grea şi istovitoare”, îndelungată, a lui Miron Cristea în serviciul Bisericii pe care o menţionează panegiricul său, a constat mai ales în investiţii masive în domenii cultural şi educaţional – iar caritatea a fost lăsată pe seama subalternilor obligaţi să se descurce în această direcţie. Miron Cristea n-a fost un spirit inovator în materie, ci pur şi simplu a mers în continuarea unei vechi tradiţii.

            O întrebare care se poate pune astăzi este ce avere avea Miron Cristea ? Şi ce a făcut cu banii săi ? Canonic, el nu avea dreptul să-i folosească în alte scopuri decât cele caritabile, după cum am spus. Are la dispoziţie Fondul Social al Bisericii, folosit pentru finanţarea activităţii de propagandă religioasă care constituie principala preocupare a Asociaţiei Creştine Patriarhul Miron care administrează şi o cantină – localizată pe strada Doinei în sectorul III de Albastru al Capitalei, cu venituri anuale de 72.000 de lei, şi alte sume rezultate din donaţii; iarna ea hrănea, potrivit datelor furnizate de oficialii Asociaţiei, 300.000 de săraci, o cifră fără îndoială exagerată, fiindcă toată populaţia Bucureştilor interbelici era în perioada interbelică de 630.000 de persoane. Faţă de cei 11.000.000 de lei ai Fondului Social, suma de 72.000 de lei anual este infimă. E sub semnul întrebării şi funcţionarea aşa-numitului Fondul Milelor Arhiepiscopul-Patriarh Miron înfiinţat cu ordinul nr. 2.708/1921 pe care bisericile din Capitală sunt obligate să-l umple continuu cu bani, rezultaţi din „venitul discului”, recte cheta duminicală din biserică, alături de donaţii în haine, bucate şi manuale pentru elevii sărmani, 90% din fond urmând a fi folosit pentru milostenie şi 10% urmând a se păstra sub forma unui fond la cancelaria Arhiepiscopiei Bucureştilor. Bisericile care se bucurau de averi particulare trebuiau să contribuie lunar cu o sumă la acest fond. Procentul de 10% din casa de fier arhiepiscopală se completa cu: 1) 10% din cuantumul chetelor parohiale; 2) Taxele rezultate din dispensele arhiereşti pentru cununii; 3) Taxele din permisele de îngropare cu preot a sinucigaşilor – achitate din averea lor; 4) Daniile mirenilor de la sfinţirea bisericilor, cu prilejul sărutării prestolului; 5) Sume oferite de primatul României şi arhiepiscopul Bucureştilor din surse neprecizate; 6) Sumele care, între 1920 – 1922, au fost colectate pentru sprijinirea orfanilor; 7) Danii diverse. Prin carnetul de CEC nr. 1/95/1925 e depusă la banca Albina suma de 219.135 lei şi 57 de bani la 20 februarie 1920; 85.640 de lei – sumă depusă în beneficiul orfanilor; 3.564 de lei furnizaţi la 4 martie 1925 de „discul milelor”; pachetul de 20 de acţiuni la uzinele CFR Reşiţa la cursul de 1.405 de lei o acţiune, adică 20.100 lei în total. La data de 13 martie 1925 valoarea globală a fondului e de 336.439 lei şi 57 de bani, administraţi de un casier şi de un controlor de îndată ce tânăra patriarhie ar fi dispus de un oficiu de casă. Fondul urma să rămână nefolosit până când atingea pragul de 1.000.000 de lei fixat de patriarh, şi economiile realizate pe seama lui trebuiau capitalizate. Această modalitate de formare a fondului indică fără tăgadă faptul că şeful de atunci al Bisericii avea cap de om de afaceri – fapt firesc dacă stăm să ne gândim că în Ardeal fondase şi administrase banca românească Lumina, fuzionată după 1919 în mod profitabil pentru funcţionari şi cei care îi încredinţaseră averea lor proprie ca deponenţi cu Banca Românească. Administrarea fondului însă, în urma unei analize atente a surselor de venit, arată atât lipsă de transparenţă cât şi absenţa veniturilor de lungă durată în afara celor menţionate la punctele 1), 2), 3) şi 4).

La 1930 se înfiinţează în judeţul Prahova Fondul Patriarhul Miron I în cadrul protopopiatului din circumscripţia II Breaza-Prahova sub conducerea protopopului V. Opriş. Protopopiatul grupa 8 cercuri pastorale, prezidate de către preoţii C. Bobârnac, I. Celăreanu, Alex. Popescu, Buzăţeanu, I.A. Chirica, I. Negrescu şi econom I. Zinculescu – numele celui de-al optulea preot nu e păstrat. Actul de înfiinţare al Fondului e trimis spre evaluare patriarhului cu adresa nr. 7/13 ianuarie 1930. Patriarhul pune rezoluţia Se aprobă şi depune un prim fond de rulment de 10.000 de lei. În total a existat în fond depusă suma de 144.000 lei, valorificată procentual prin banca populară Caraimanul din comuna Breaza-de-sus, Prahova. Fondul nu avea nici pe departe rol caritabil după cum rezultă din regulamentul administrativ conceput  de protopopul V. Opriş, ci doar eterniza un deceniu de la întronizarea patriarhului şi era folosit pentru a răsplăti eforturile pastorale ale preoţilor din protopopiat în proporţie de 65%; un procent de 5% urma să fie folosit pentru cheltuieli administrative, iar abia 30% ca ajutor pentru văduvele şi orfanii preoţilor, în limita cererilor existente. În total, patriarhul debursează circa 30.000 de lei pentru proiecte sociale din veniturile proprii, adică 10.000 lei pentru fondul de la Prahova, 10.000 lei pentru constituirea unui fond menit sprijinirii sinistraţilor din comuna Costeşti, unde un incendiu devastator a ras biserica locală cu o mulţime de 100 de persoane, şi 10.000 lei meniţi susţinerii asistenţei sociale parohiale de la Podeanu din Capitală, unde lucra Mihail Şerpoianu, unul dintre parohii săi „de suflet”. Dacă se adună aceşti 30.000 la cei 75.000 de lei meniţi finanţării cantinei Asociaţiei Creştine Patriarhul Miron rezultă în total suma de 105.000 lei dintr-un fond social de 11.000.000 lei, adică aproximativ 10%. Nu e cunoscută menirea sumei rămase de peste 10.900.000 lei. Suma de 11.000.000 lei menită de patriarh activităţilor sociale rezultă din analiza unui discurs ţinut de acesta la Tg. Jiu, cu ocazia târnosirii unei biserici monumentale ctitorite de premierul de atunci, faimosul Guţă Tătărăscu, om de casă al regelui Carol al II-lea, dar nu şi membru al camarilei regale. Biserica beneficiază într-o perioadă dificilă de criză economică de numeroase beneficii din partea statului român prin intermediul lui Tătărăscu astfel încât patriarhul poate realiza numeroase investiţii în plan imobiliar – în beneficiul Bisericii şi al său personal, du reste. Similar sultanilor mortului Imperiu Otoman, casa de bani a Bisericii se confundă cu puşculiţa patriarhului, care nu dă socoteală de modul în care o administrează.

În asociere cu mai mulţi prelaţi de diferite ranguri şi cu laici de mare suprafaţă intelectuală, sunt puse bazele de către patriarh ale societăţii cooperatiste de asigurări civile Vulturul. Sediul social se afla pe bulevardul Elisabeta nr. 55, telefon 48-10-80. Sucursale: Chişinău, strada regele Carol I nr. 34 precum şi la Timişoara, pe Bulevardul Regina Maria nr. 8. Clientela societăţii era formată în principal din preoţi, învăţători şi profesori de diferite niveluri. Patriarhul face reclamă societăţii printr-un pliant anume, din care rezultă că şeful Bisericii subscrisese 500 de lei parte socială la fondul comun de beneficii şi 50 de lei taxă de înscriere, şi încheie o poliţă de asigurare cu societatea în valoare de 300.000 lei pe o durată de 20 de ani. Cotele de asigurare erau plătibile semestrial, şi suma revenea de drept Bisericii în cazul de deces al titularului poliţei respective. Reclama societăţii, conţinând copii ale formularului de înscriere pe care l-a completat patriarhul şi ale poliţei sale de asigurare prezintă în pagina 2 portretul oficial al şefului de atunci al Bisericii sub care e trecută legenda: Înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Miron Cristea, Patriarh al României, fost regent, memnbru în Cooperativa «Vulturul» şi asiguratul ei. Societatea apare în contextul unei pieţe care deja era formate a asigurărilor private cu diverse scopuri, cele mai răspândite fiind fondurile private de pensii, dintre care amintim doar Societatea Clerului Român Ajutorul, cea mai veche din Vechiul Regat – a fost întemeiată la 1872. Dacă anvergura societăţii e naţională în perioada 1872 – 1918, între 1918 – 1940 ea îşi reduce treptat serviciile la nivelul Capitalei şi judeţului Ilfov adiacent potrivit datelor furnizate de anumite tabele de membri ai societăţii, parohi din comunele înconjurătoare ale Bucureştilor. La 1940 se observă ultima reorganizare a societăţii, cu activitate restrânsă la nivelul Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi un fond de rulment ce depăşeşte 150.000.000 de lei la valoarea de atunci, dispunând în egală măsură de bunuri mobile şi imobile. Din consiliul său de administraţie face parte şi vechiul cunoscut al lui Cristea, parohul bisericii Podeanu din Bucureşti, Mihail Şerpoianu, iată, concurent pe piaţă al şefului său. Cum scopul oricărei asocieri cu scop comercial e participarea la un moment dat la beneficii nu se poate crede că Miron Cristea se mulţumea doar cu implicarea formală în activităţile societăţii pe care o promova, în calitate de asigurat. Pe piaţa interbelică a asigurărilor private într-o continuă evoluţie, cu firmele aflate, permanent, în situaţie de concurenţă, fără îndoială că noua societate de asigurări căuta să-şi asigure din prima sa perioadă de funcţionare o cotă substanţială de piaţă prin folosirea numelor şi imaginii şefului din acel moment al Bisericii. Potrivit afirmaţiilor materialelor promoţionale ale societăţii ea dispunea de contracte de acoperire în procent de 90% a riscurilor cu mai multe societăţi de reasigurare străine dintre care cea mai celebră a Lloyd’s, cu sediul la Londra. Afirmaţia reclamei că societatea poate fi doar un truc comercial, menit atragerii clienţilor, ea de fapt fiind una dintre întreprinderile lucrative patriarhale.

Miron Cristea alaturi de membrii ai guvernului Goga cu putin inaintea instaurarii dictaturii lui Carol II

Ca venituri personale, patriarhul era un cumulard prin excelenţă. Pentru a reconstitui averea sa, m-am folosit, în lipsa datelor provenite din arhiva sinodală la care muritorii de rând ca mine n-au deloc acces, de o lucrare semnată de Ioachim Fuioagă, licenţiat în teologie, şef de serviciu la Consiliul Central Bisericesc. Borgii în Biserica Română. Fără de Legile Patriarhului Miron şi ale Camarilei sale, preoţii: G. Negulescu, V. Reuţ, C. Dron, C. Moldovanu, Eug. Bărbulescu şi intrusul mirean Ion Sanda Mate. Ilegalităţi, Abuzuri, Delapidări, Imoralităţi, Profanări de Icoane, Furt de obiecte sacre, Crime, Cinism, Fariseism. Altarele pe mâna nelegiuiţilor şi ignoranţilor[1],  lucrare apărută în martie 1932, declaraţiile proprii ale patriarhului, care provin din testamentul său olograf scris la Cannes înainte de deces, precum şi unele date pe care le pune la dispoziţia curioşilor fostul său secretar personal Dudu Velicu, personaj inteligent, integru, de o mare complexitate şi pregătire intelectuală, care l-a slujit şi pe Nicodim Munteanu. În perioada celui de al doilea război mondial Dudu Velicu serveşte ţara cu abnegaţie la Cenzură şi ca secretar al faimosului Eugen Cristescu, şeful Informaţiilor între 1940 – 1945. După război se pare că Velicu a slujit Organele şi pe mai departe, după un stagiu de reflecţie şi reeducare într-un lagăr de muncă. Faţă de Miron Cristea, Dudu Velicu nutreşte un devotament filial împins până la abnegaţie astfel că nimic din acţiunile şefului său spiritual şi pe linie de serviciu nu-i sar în ochi. Velicu este şi un activ membru al comunităţii sale de credincioşi ai unei parohii bucureştene, unde se îndeletniceşte cu proiectele sociale folosind bagajul său consistent de cunoştinţe şi relaţii. Din aceste date rezultă că Miron Cristea avea o avere care se poate în prezent estima la circa 26.000.000 de lei-aur la valoarea din 1938, realizată din exploatarea directă sau în mod indirect a unor proprietăţi imobiliare în jurul Bucureştilor şi în ţară, din salariile sale ca patriarh şi ca regent al României şi din alte venituri mai mult sau mai puţin declarate, realizate constant în decurs de 20 de ani de păstorire, de pildă prin economiile realizate în urma implicării marginale în organizarea şi finanţarea de proiecte sociale. La aceste economii se adaugă şi activităţi cu substrat penal definite din punct de vedere juridic drept abuz de încredere şi abuz de putere. Astfel în Duminica Rusaliilor din 1938 se lansează către credincioşi o cerere de subscripţie pentru construcţia unei clopotniţe monumentale în Dealul Patriarhiei.  E adunată suma de 4.700.000 de lei, dar singura clopotniţă existentă şi azi pe deal datează din veacul al XVII-lea. Al doilea delict, încadrabil la acea dată art. 245 al Codului Penal Carol al II-lea, se pedepsea cu închisoare de la 6 luni la 2 ani, şi cu interdicţie civilă de la 1 la 3 ani. Primul delict, potrivit aceluiaşi Cod Penal, se încadra art. 537 şi 538 şi se pedepsea cu temniţă de la 6 luni la 3 ani, cu o amendă ce varia între 2.000 şi 5.000 de lei şi cu interdicţie civilă de la 6 luni la 1 an. Preoţii care aveau în perioada interbelică statut de funcţionari publici, puteau fi pedepsiţi ca şi aceştia după Codul Penal.

Bibliografie

           

1) Pr. prof. dr. Mircea Păcuraru, Dicţionarul Teologilor Români, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996. Vol. III.

2) Ioachim Fuioagă, Licenţiat în Teologie, Şef de Serviciul în Consiliul Central Bisericesc, Borgii în Biserica Română. Fără de Legile Patriarhului Miron şi ale Camarilei sale, preoţii: G. Negulescu, V. Reuţ, C. Dron, C. Moldovanu, Eug. Bărbulescu şi intrusul mirean Ion Sanda Mate. Ilegalităţi, Abuzuri, Delapidări, Imoralităţi, Profanări de Icoane, Furt de obiecte sacre, Crime, Cinism, Fariseism. Altarele pe mâna nelegiuiţilor şi ignoranţilor, Martie 1932.

3) Buletinul bisericii Isvorul Tămăduirii, An IV, Nr. 2, 1 Aprilie 1939. Redacţia şi administraţia: Preotul Gr. Traian Costea, Str. Isvor. Nr. 9.

4) ANIC, Fond Miron Cristea, Dosar 24/1939, f. 29 şi 30 – 31 (Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române).

 

de Dragoş Carciga, doctor in istorie


[1] Ioachim Fuioagă, Licenţiat în Teologie, Şef de Serviciul în Consiliul Central Bisericesc, Borgii în Biserica Română. Fără de Legile Patriarhului Miron şi ale Camarilei sale, preoţii: G. Negulescu, V. Reuţ, C. Dron, C. Moldovanu, Eug. Bărbulescu şi intrusul mirean Ion Sanda Mate. Ilegalităţi, Abuzuri, Delapidări, Imoralităţi, Profanări de Icoane, Furt de obiecte sacre, Crime, Cinism, Fariseism. Altarele pe mâna nelegiuiţilor şi ignoranţilor, Martie 1932, Tipografia D.M. Ionescu, Isvor, 97. Apud ANIC, Fond Miron Cristea, Dosar nr. 9, ff. 68-69.

Un Avram Iancu mai puțin cunoscut

Avram Iancu (1824-1872) - asa cum a ramas in memoria motilor

Mișcarea revoluționară din Transilvania anului 1848, a dus la pierderea a peste 40.000 de vieți și la distrugerea totală a peste 200 de sate. Toată Europa a fost cuprinsă de puternice frământări sociale în acel an, însă nicăieri nu s-a înregistrat un bilanț atât de tragic. Acest lucru s-a datorat în principal inflexibilității guvernului revoluționar maghiar conduș de un slovac maghiarizat, Lajos Kossuth, care a refuzat acordarea de drepturi politice națiunii române și a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria. Împotriva asupriri și exploatarii românilor transilvăneni s-a ridicat în fruntea moților cel care avea să fie supranumit “Craiul munților”, Avram Iancu. “Unicul dor al vieții mele – spunea Iancu – este să-mi văd națiunea fericită” și acest lucru s-a văzut în faptele sale. Prin el, scria Octavian Goga în 1930, a primit mișcarea noastră nota vitejiei și romantismul de epopee. Iubit de popor și intrat în legendă încă din timpul vieții, Avram Iancu a rămas în conștiința ardelenilor și în folclor drept un simbol al redeșteptării naționale, un erou de poveste călare pe cal alb, capabil să ridice o armată cu care să nu cunoască înfrângerea.

Sfârşitul revoluţiei nu le-a adus moţilor drepturile pe care le speraseră, loialitatea lor faţă de împărat nefiind în niciun fel recompensată. Tentativele lui Avram Iancu şi ale altor fruntaşi ai revoluţiei de a obţine condiţii mai bune pentru românii din Transilvania s-au lovit de nepăsarea habsburgilor. Din 1867, apariţia statului dualist austro-ungar a sporit şi mai mult politica de asuprire, deznaţionalizare şi maghiarizare a românilor ardeleni. Din această perioadă amănuntele despre Avram Iancu sunt tot mai rare şi mai lipsite de substanţă. Despre Craiul munţilor se spune că şi-ar fi pierdut minţile şi că hălăduieşte fără ţintă prin ţinuturile locuite de moţi. Doarme în suri, pe prispele caselor oamenilor alături de care luptase cândva, având deasupra capului doar cerul. Moţii îl ştiu, îl preţuiesc, veghează asupra lui să nu-i facă cineva vreun rău, la Baia de Aries are la hotel o cameră rezervată numai pentru el când ar vrea să tragă acolo, iar când e lovit de boală notabilităţile oraşului îl internează în spital.

Avram Iancu la 43 de ani
Avram Iancu in ultimii ani ai vietii

O scrisoare a lui Papiu Ilarian ne oferă câteva amănunte despre modul în care Avram Iancu începuse să fie perceput în această perioadă de final a vieţii sale, de către unii dintre fruntaşii comunităţilor româneşti din Apuseni. Un preot din Abrud se arată în epistolă, relatează: “În săptămâna trecută a fost la Câmpeni, iar d. Protopop şi alţi domni îl chemară înainte pre Iancu şi-i spuseră cu frumosul să nu facă atâta ruşine nouă şi românilor, să umble în zdrenţe, să nu doarmă acum la unul, acum la altul, să nu se însoţească cu individele cele mai suspecte, să nu şadă prin ospătării, căci altminteri, că români, ne aflăm îndatoraţi a-l arăta mai sus şi a cere să se trimită la vreun spital de nebuni”. Preotul Balint din Roşia povesteşte: “Sărmanul, e smintit de tot, precum veţi fi auzit… Numai ruşine face la toţi. Dealtimintrea, să mă credeţi eu îl cunosc de copil, dânsul neceodată n-a fost cu mintea chiar întreagă. Românii şi-au făcut prea multe ilusiuni de dânsul. Numele lui a făcut prea multă sfâră în ţară. Şi bine scim cu toţîi că dânsul nece subt revoluţiune n-a făcut, aşa zicând, nemică, numai a beut şi mâncat şi durmit”.

La Tebea la inmormantarea lui Avram Iancu (13 septembrie 1872)

Dacă ceea ce scria Papiu Ilarian era o părere generală nu putem fi siguri, mărturie stând ecoul stârnit în toate teritoriile transilvănene locuite de români de moartea Iancului. Presa vremii relatează că la slujba de înmormântare făcută în faţa bisericii din Tebea la 13 septembrie 1872 iau parte sute şi sute de moţi şi de ţărani din Zarand, precum şi tovarăşii săi de arme aflaţi în viaţa, prefecţii şi tribunii de odinioară: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corches şi Clemente Aiudeanu. Memoria Craiului munţilor este păstrată, mai departe, mai mult pe cale orală, asupra scrierilor despre viaţa şi faptele sale existând aproape o cenzură până în 1918.Faptul este explicabil de altfel. Austro-Ungaria nu avea nevoie de un erou naţional al românilor transilvăneni, de aici şi exploatarea rău voitoare de către autorităţile dualiste a informaţiilor cu privire la rătăcirile eroului de la Vidra.

Să fi ştiut şi Avram Iancu că suferă de o boală mentală atunci când a refuzat orice compromis cu puterea imperială, orice remuneraţie pentru serviciile aduse, orice decoraţie şi chiar să-l întâlnească pe împărat atunci când acesta a trecut cu mare alai pe lângă casa să natală din Vidra? Poate că da, din vreme ce Craiul munţilor ar fi spus atunci, că ar fi de prisos să o facă pentru că “un nebun şi un mincinos nu se pot înţelege”. Numai că nebunia lui Avram Iancu, era una frumoasă, aceea a omului care crede în dreptate şi aşteaptă o răsplata pe măsură faptelor sale. Pentru el răsplata însemna drepturi acordate naţiunii române.

 

În încheiere, o frază care-i aparţine lui Gheorghe Barit extrasă din gazetă “Transilvania”, an V, nr. 21 din 1872, după moartea Crăişorului. “zică inamicii naţiunii noastre orice vor vrea despre Avram Iancu, el a fost pentru noi unul din acei bărbaţi adevărat providenţiali, ale căror merite pentru libertate toţi fanfaronii din lume nu vor fi în stare a le întuneca”.

Bibliografie

Octavian Gogă, “Precursorii”, Editura. Naţională, Bucureşti , 1930

Ion Zainea, „Cenzura istoriei, istoria cenzurată. Documente (1966 – 1972)”, Editura Universităţii din Oradea, 2006.

de Voicu Hetel