Colosul din Rhodos

Colosul din Rhodos a fost o statuie uriaşă din bronz aflată după toate probabilităţile la intrarea în portul Rhodos, insula ce aparţine Greciei din 1947. A fost ridicată între anii 292-280 i. Hr. de locuitori pentru a celebra o mare victorie.

Insula Rhodos, al cărei nume se traduce din greceşte rhodon – trandafir, a fost supranumită şi Insula Soarelui sau Insula Cavalerilor şi se află în Marea Egee în apropiere de Asia Mică (circa 25 km). Ea are o formă ovală, măsoară doar 1404 kmp şi dimensiunile maxime sunt de 30×70 km. Statuia considerată de către antici una dintre cele 7 minuni ale lumii îl înfăţişa pe zeul grec al Soarelui, Helios, protectorul insulei. Opera din care nu ni s-a mai păstrat nimic, îi aparţinea sculptorului Chares din Lindos, originar chiar din Rhodos.

scan0003Unde era amplasată statuia zeului Helios?

Referiri la statuie avem din izvoarele antice, în schimb nu s-a aflat niciodată locul exact al amplasării acesteia.

Cei mai mulţi istorici sunt de părere că statuia zeului soarelui se afla, fie la intrarea în portul Mandraki, fie în apropierea acestuia. Putea însă la fel de bine să se afle în oricare dintre cele patru porturi ale oraşului dat fiind faptul că ruine din epoca elenistică s-au descoperit în mai multe locaţii. Navele ce soseau în Rhodos treceau probabil printre picioarele lui Helios că în imagine. Mai trebuie totuşi spus că nu ni s-a păstrat nici o reprezentare a colosului aşa că toate reprezentările sale sunt simple supoziţii. Nu ştim nici măcar dacă statuia îl înfăţişa pe zeu în picioare. Alţii cred că zeul avea picioarele apropiate.

După alte surse însă statuia s-ar fi aflat în apropiere de Castelul cavalerilor şi nicidecum în port.

Colosul din Rhodos – date tehnice

Uriaşa statuie se afla pe un piedestal de 18 m realizat din stânci de marmură. Statuia măsura peste 35,2 m, cam cât un bloc de 10 etaje (datele diferă de la o lucrare consultată la altă). Opera a fost realizată într-un interval de 12 ani între 292 şi 280 i. Hr..

La construcţie s-a folosit bronz, fier şi marmură. Cronicile descriu statuia lu Helios că fiind realizată pe o structura din bare groase de fier. Cea mai mare parte a materialului necesar a fost obţinut după topirea prăzii de război obţinute de locuitorii insulei după distrugerea armatei lui Demetrius Poliorcetes de către Ptolemeu I Soter.

În privinţa modului în care s-a realizat construcţia efectivă monumentului, părerile sunt împărţite. Pornind de la detaliile oferite de Plinius, se crede că pentru a ridica o construcţie de peste 30 m înălţime a fost necesară realizarea unei rampe uriaşe din pământ. În alte lucrări, se apreciază că grecii ar fi construit schele uriaşe. Poate că adevărul e că de obicei undeva la mijloc.

scan0001

Iată şi descrierea pe care autorul latin o lasă despre Colos în Istoria naturală:

“Stârnind admiraţia mai presus de toate celelalte era colosală Statuie a Soarelui din Rhodos. Această statuie avea o înălţime de 110 picioare şi a fost răsturnată de un cutremur la 56 de ani după înălţarea sa, dar chiar şi faptul că astăzi zace întinsă pe jos este o minune. Câţiva oameni pot să cuprindă cu braţele degetul mare al acestei statui şi degetele sale sunt mai mari decât cele mai mari dintre statui. Acolo unde au căzut braţele s-au căscat gropi imense, în timp ce în interior se văd mase mari de stanca, prin greutatea cărora artistul a vrut să o echilibreze atunci când a înălţat-o. S-a consemnat că înălţarea statuii a durat 12 ani şi a costat 300 de talanţi, bani obţinuţi din vânzarea maşinilor de război ce aparţinuseră regelui Demetrios, care le abandonase atunci când se plictisise de asediul îndelungat al insulei Rhodos.”scan0004

Dar să revenim la modul în care locuitorii Rhodosului au construit Colosul.

La începuturi, insula era împărţită între mici state-oraşe.  Cele mai importante erau Ialysos, Kamiros şi Lindos şi purtau numele fiilor lui Cerhafos unul dintre fiii lui Helios. În anul 408 i. Hr. Ialysos, Kamiros şi Lindos au lăsat deoparte animozităţile dintre ele, s-au unit într-o confederaţie şi au construit o capitală: Rhodosul. Oraşul a prosperat rapid, numărând cam 60.000-80.000 de locuitori. În timpul lui Alexandru, au fost aliaţi ai macedonenilor. După moartea lui Alexandru Macedon şi împărţirea imperiului creat de el, principalul lor aliat avea să devină Egiptul condus de Ptolemeu I Soter.

Ptolemeu era unul dintre generalii lui Alexandru Macedon care va prelua alături de alţii ca el moştenirea lăsată de acesta contribuind la răspândirea culturii elenistice în întreaga lumea antică. El se află la conducerea Egiptului fiind de altfel şi la originea realizării unei ale minuni antice: Farul din Alexandria.

La conducerea Macedoniei, cândva centrul lumii lui Alexandru, se află dinastia antigonizilor, prin Antigonus, tatăl lui Demetrios Poliorcetes, adică Demetrios “Cuceritorul de cetăţi”. Între antigonizi şi ptolemei exista o mai veche rivalitate.

Atunci când macedonenii au încercat să distrugă alianţa ptolemeilor cu rhodienii, au asediat Rhodosul, în anul 305 i. Hr. În fruntea macedonenilor se afla Demetrios însoţit de 40.000 de soldaţi, 30.000 de lucrători , 200 de corăbii de război, 170 de nave de transport şi numeroase maşinării de război. Asediul a durat un an, însă apărătorii insulei nu dădeau semne că ar fi vrut să se predea. În plus, în ajutorul lor sosise şi Ptolemeu I cu o flota serioasă. Demetrius, poate la cererea tatălui sau, poate pentru că şi-a dat seama că toată campania e prea costisitoare, a decis să negocieze o pace avantajoasă pentru ambele părţi. A încheiat o alianţă cu Rhodosul care să nu afecteze relaţia acestora cu Egiptul şi le-a lăsat tot materialul său de asediu. Ptolemeu care în urma victoriei va primi supranumele de Soter (Salvatorul) va vinde o parte din prada astfel capturată. Anticii spun că ar fi obţinut 300 de talanţi, o suma uriaşă. Ca să va faceţi o idee cu privire la ce înseamnă un talant, ei bine aflaţi că pentru greci un talant însemna cam 26 kg de metal preţios, adică peste 350 de milioane de dolari în banii de azi. Acum faceţi o înmulţire: 300 de talanţi x 350 de milioane. Obţinem o cifra ameţitoare. Această suma a finanţat construirea colosului.

Şi că tot vorbim despre bani, o legendă spune că Chares din Lindos, elevul faimosului sculptor Lysip,  ar fi pretins pentru construirea unei statui o sumă colosală. Locuitorii au acceptat cu condiţia ca aceasta să fie de două ori mai mare decât se plănuise. Într-un final, Colosul măsura de 8 ori mai mult decât era prevăzut iar arhitectul a fost nevoit să-şi pună toată averea la mezat că să o vadă terminată. La sfârşit, complet ruinat, s-a sinucis. O altă legendă spune atunci când şi-a terminat opera, un binevoitor i-ar fi arătat că are o imperfecţiune şi de necaz artistul şi-ar fi curmat zilele.

scan0002Cum s-a pierdut Colosul din Rhodos?

Colosul din Rhodos nu va dăinui prea multă vreme fiind dintre minunile lumii, cea cu existenţa cea mai scurtă. În anul 226 i. Hr. are loc un mare seism în urma căruia se va prăbuşi. Un alt mare istoric antic, Strabon ne oferă şi motivul producerii dezastrului. Colosul s-a frânt de la genunchi. Cetatea Rhodos este şi ea în bună măsură distrusă cu acest prilej.

Povestea spune că faima colosului era atât de mare încât s-au găsit imediat destui care să dorească refacerea sa. Printre aceştia era un urmaş al lui Ptolemeu I, Ptolemeu III, care era gata să pună la bătaie resurse importante.Oracolul din Delphi căruia anticii îi acordau o mare importantă ar fi arătat însă că Helios, zeul protector al oraşului nu ar fi fost de acord cu aceasta. Astfel, rămăşiţele colosului au rămas vreme de 800 de ani neatinse.

Ca şi în alte cazuri, vezi Biblioteca din Alexandria, tot arabii sunt cei care fac praf ce a mai rămas din opera lui Chares din Lindos. Cuceresc insula în 653 i. Hr. prin Muawiyah I şi vând resturile ei, după spusele cronicarului bizantin Theophanes Confessor, unui negustor evreu (după alte surse sirian) din Edessa. Acesta a sfărâmat metodic statuia şi a transportat-o cu ajutorul unei caravane formată din 900 de cămile. Aceeaşi relatare datând din secolul al XIII-lea ne-o lasă şi un istoric arab, Barhebraeus. Un calcul simplu, pornind de la greutatea aproximativă pe care o poate transporta o cămilă, ne duce la cantitatea de 300 de tone de bronz rezultate din tăierea statuii.

In loc de concluzie

După părerea mea, statuia nu avea cum să fie aşezată la intrarea într-unul dintre porturi, iar vasele nu aveau cum să intre printre picioarele ei!

Dacă s-ar fi aflat în port, în momentul prăbuşirii, corpul ar fi rămas pierdut definitiv în mare iar arabii nu ar mai fi avut ce vinde 8 secole mai tarziu. Unde mai pui că s-ar fi blocat cu totul intrarea în port. Cât priveşte faptul că zeul era reprezentat crăcănat, ei bine, la o înălţime de 35 m, deschiderea picioarelor ar fi fost de până la 10-12 m fapt ce ar fi îngreunat serios intrarea şi ieşirea vaselor din port.

 

Bibliografie

(arh.) Chitulescu, Georgeta, (arh.) ChitulescuTraian, Şapte monumente celebre, Editura Tehnică, Bucureşti, 1959

Kesz, Barnabas Minunile lumii, Corint, Bucureşti 2011

Mecari, Lemi Gemil 7×7 Minuni ale lumii antice, Editura Ştefan, Bucureşti, 2010

Tesleanu, Andreea, 7 minuni, 7 mistere: mică enciclopedie despre minunile lumii, Decesfera, Bucureşti, 2009

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2015

Povestea unor uriaşi cu picioare de lut

Odiseea submarinelor gigant

HMS_K26Dacă aţi crezut că mai mare înseamnă automat mai bun v-aţi înşelat. Istoria e plină de exemple de acest fel pornind de la povestea biblică a confruntării dintre David şi Goliat şi terminând cu celebrul caz al Titanicului. S-au convins pe pielea lor britanicii în timpul primului război mondial.

Povestea noastră începe în 1913 când Royal Navy s-a gândit să lanseze la apă o serie nouă de submarine gigantice capabile să  concureze cu cele ale germanilor. În felul acesta, credea amiralitatea, aveau să obţină supremaţia totală atât deasupra cât dedesubtul apelor. Aşa au apărut submarinele din clasa K. Numai că, în loc să devină monştri de temut ai oceanelor, acestea s-au dovedit a fi capcane mortale pentru echipajele lor, încât aveau să fie poreclite de catre marinarii britanici submarinele din clasa “Kalamity”.

Submarinele din clasa K erau cuirasatele adâncurilor. Măsurau peste 100 de metri şi puteau disloca 1.700 de tone şi dezvolta o viteză de aproape 40 km/h. La suprafaţă puteau atinge însă o viteză suficient de mare pentru a însoţi restul flotei. Nu o să vă plictisesc cu alte detalii ele putând fi citite pe wikipedia. Au intrat în producţie în 1915 după ce iniţial proiectul fusese abandonat. Din cele 18 submarine construite de britanici, niciunul nu a reuşit să obţină vreo victorie navală. Unul singur a participat la o misiune de luptă însă în confruntarea avută cu un U boat lucrurile s-au terminat nedecis, torpila englezilor neexplodand la impact.

Primele două flotile de submarine gigant au devenit operaţionale spre sfârşitul lui 1917. Supuse primelor teste la apă, acestea s-au dovedit a fi greoaie şi nesigure. Erau greu de manevrat, se scufundau lent, iar ca să le aduci la suprafaţă aveai nevoie de multă răbdare şi determinare. Cele mai multe însă s-au comportat catastrofal. Astfel:

K1 se loveşte de K4 lângă coasta daneză şi este distrus pentru a se evita capturarea sa.

K2 a luat foc chiar la primul test de scufundare.

K3 a fost primul submarin terminat din clasa sa. A sfârşit izbit şi scufundat în cursul manevrelor de către K6

K4 a eşuat la mal.

K5 s-a scufundat şi întreg echipajul a pierit.

K6 a rămas înţepenit pe fundl mării.

K7 s-a izbit atât de puternic în timpul exerciţiilor, de K17, încât a devenit inutilizabil.

K13 este aproape pierdut când în timpul primelor teste camera motoarelor este inundată. Reparat, avea să reintre în acţiune cu titulatura de K 22

K14 avea defecţiuni majore vizibile încă înainte de a fi supus testelor. Ulterior, a avut şi el o soarta tragică. În timpul unui exerciţiu desfăşurat în Marea Nordului, a fost lovit de K22 şi scufundat.

K17 s-a scufundat în timpul aceluiaşi exerciţiu desfăşurat în Marea Nordului. Acesta s-a izbit de K7 şi de un vas de escortă.

K22 a devenit inutilizabil după ce s-a ciocnit de un alt crucişător.

Bilanţul supersubmarinelor britanice a fost unul cu totul şi cu totul catastrofal. Până la sfârşitul primului război mondial, 250 de navigatori britanici şi-au pierdut viţa în mod stupid din cauza acestora fără ca măcar un singur german să aibă de suferit. Submarinele din clasa K au continuă să mai fie folosite şi în anii următori cu rezultate la fel de proaste. Ultimul, K26, a ieşit din serviciu în 1931.

Cum a ajuns cel mai mare şi mai scump avion din lume la fier vechi

Mândria i-a făcut pe englezi ca după cel mai mare vas de linie, Titanicul, cele mai mari submarine, să le vină în sfârşit ideea de a realiza cel mai mare avion din lume. S-a dovedit o idee pe cât de neinspirată, pe atât de costisitoare. Şi poate a nici nu ar trebuit să-i blamăm dacă lucrurile nu s-ar fi petrecut taman în timpul ceui de-al doilea război mondial. Era în anul 1942. Anglia îşi folosea toate resursele disponibile pentru a face faţă Germaniei naziste. De viitorul aeronauticii britanice răspundea la vremea aceea un pionier al aerului pe nume Lord Brabazon. Visul său era să construiască un super avion de mari dimensiuni capabil să zboare fără escală de la Londra la New York. În mai 1943 proiectul era aprobat şi în loc să facă bombardiere, englezii s-au apucat de lucru la două prototipuri ale acestui aparat gigantic. Cele două aveau să se numească Bristol şi Brabazon şi pentru ele au fost alocate resurse nelimitate. Locul ales pentru fabricarea lor a fost localitatea Filton, lângă Bristol. Avionul proiectat urma să cântărească 70 t gol şi 140 t încărcat, pentru aceasta având nevoie de motoare care dezvoltau 20.000 C.P. În vederea asamblării s-a construit un hangar pe măsură. Şi asta nu e tot. Era nevoie şi de o pistă de decolare suficient de largă şi de lungă. În consecinţă, micuţul sătuc Filton a fost în mare măsură demolat. În cee ce priveşte modul în care era alocat spaţiul pentru pasageri, ei bine englezii au comis-o din nou! Uriaşul avion era în aşa fel compartimentat încât putea transporta doar 75 de oameni, asta la vremea în care americanii construiau avioane de pasageri cu o capacitate de 150 de locuri.

Pe la sfârşitul anului 1949, la 7 ani de la proiectul înaintat de Lordul Brabazon, primul avion gigant efctua în faţa unei multimi adunate la Filton primul său zbor. A fost un real succes. Şase luni mai târziu însă, testele demonstrau că aparatul dădea primele semne de oboseală. Metalul din care era confecţionat îşi depăşise aproape durata de viaţă şi aparatul scârţâia deja din toate încheieturile. Super avionul britanicilor putea zbura cam 2 ani. În 1952, în Camera Comunelor se anunţă faptul că acesta era dat la casat. Cel mai mare avion din lume era vândut la fier vechi pentru 10.000 de lire. Costase 12,5 milioane.

de Voicu Hetel

Cum a vrut John Dllinger să scape de amprentele sale

Dillinger finger prints 2John Dillinger (22 iunie, 1903–22 iulie, 1934), a fost una dintre cele mai faimoase figuri ale Americii începutului de secol XX. Mas-media este e vină pentru asta, căci jurnaliştii, în goana lor după senzaţional au transformat un spărgător de bănci şi un criminal care a făcut ravagii în anii Marii Crize într-un erou legendar. Motivul este acela că mulţi vedeau în el un soi de Robin Hood care îi pedepsea astfel pe bancherii responsabili de căderea economiei. Ajuns numărul 1 pe lista celor mai căutaţi oameni din Statele Unite de către FBI, Dillinger a simţit că este în pericol. Chipul său devenise extrem de cunoscut iar pentru prinderea sa exista o recompensă în valoare de 10.000 $, sumă colosală la vremea aceea. soluţia pe care el a găsit-o a fost aceea de a apela la chirurgia plastică. Nu era un lucru obişnuit, medicina făcea abia primii paşi în acea direcţie iar operaţiile puteau fi extrem de dureroase şi de primejdioase. Cu toate acestea Dillinger a riscat. Din păcate însă pentru el, acestea nu au reuşit să-i schimbe prea mult trăsăturile. În disperare de cauză, s-a gândit că cea mai sigură soluţie pentru el ar fi să scape de amprente. Acestea se aflau de mai multă vreme în bazele de date ale agenţilor federali el fiind capturat în mai multe rânduri. Zis şi făcut. Banditul şi-a cufundat toate cele 10 degete într-o sosieră plină cu acid şi a îndurat dureri cumplite sperând astfel să scape de lege şi să-şi poată construi o nouă identitate. După mai multe săptămâni, când degetele i s-au vindecat, Dillinger şi-a testat noile amprente. A constatat cu stupoare că erau identice cu cele vechi.

Războiul sovieto-britanic/ O poveste de necrezut

Citind zilele trecute o lucrare apărută în Marea Britanie la începutul anilor 80, despre mari greşeli petrecute de-a lungul istoriei, am dat peste o povestioară pe cât de hazlie, pe-atât de ciudată.

După toate aparenţele Marea Britanie şi Uniunea Sovietică s-au aflat în război timp de mai bine de un secol fără ca vreuna dintre părţi să realizeze acest lucru.

reenactment-shop-crimean-war-military-uniformCe s-a întâmplat de fapt?

În 1853 izbucnea Războiul Crimeei la care lua parte şi Marea Britanie alături de Franţa şi Imperiul Otoman. Adversară era Rusia Ţaristă. Nu voi insista asupra motivelor sau a desfăşurării ostilităţilor. Ceea ce e de reţinut este că ruşii au pierdut, iar războiul s-a încheiat cu Tratatul de Pace de la Paris din 1856 semnat de beligeranţi. Şi aici începe toată tărăşenia.

Atunci când au izbucnit luptele, regina Victoria a făcut declaraţia de război în numele Marii Britanii, Irlandei, Berwick upon – Tweed şi al tuturor dominioanelor britanice. Când s-a încheiat tratatul de pace, Berwick-ul nu a mai fost pomenit. Tehnic vorbind, oraşul Berwick a rămas în război.

Berwick- upon – Tweed

Berwick este un mic orăşel cu nimic mai special decât altele, situat la graniţa dintre Scoţia şi Anglia. Vreme de sue de ani acesta a aparţinut când uneia când alteia dintre cele două ţări. Până în 1482 când a intrat în posesia englezilor, orăşelul îşi schimbase stăpânitorul de 13 ori. Se pare însă că datorită acestei stări de incertitudine legată de apartenenţa sa, oraşul apărea în multe documente oficiale, de-a lungul secolelor, ca o entitate separată.

Povestea noastră spune că războiul sovieto-englez s-a terminat în anul 1966. Cei care au descoperit eroarea au fost sovieticii. Un oficial de la Moscova a fost trimis într-o vizită de prietenie la Berwick pentru a face pace. Primarul localităţii la acea dată, un anume Robert Knox, mulţumit că s-au încheiat 110 ani de conflict, i-ar fi spus cu această ocazie omologului său următoarele: “Transmite te rog poporului sovietic că în sfârşit pot dormi liniştiţi în paturile lor”.

În loc de post scriptum

E poate doar o poveste amuzantă cu un sâmbure de adevăr. Mai multe ziare britanice au publicat în 1966 mai multe versiuni ale acestei istorii. Unii istorici spun că e doar o scorneală şi că ultima dată când Berwick-ul a apărut menţionat într-un act oficial important  fusese în anul 1746.

Anecdote cu Ludwig van Beethoven

Portret din 1820 realizat de Joseph Karl Stieler
Portret din 1820 realizat de Joseph Karl Stieler

Beethoven a fost invitat la Dresda pentru a audia o operă considerată de intreaga critică drept submediocră. Aceasta era compoziţia lui Paier şi se intitula Eleonora. La sfârşitul reprezentaţiei, cum era firesc, compozitorul a vrut să afle şi pererea lui Beethoven despre creaţia sa. Prea politicos ca să spună ce credea, genialul compozitor a scotocit prin minte după nişte vorbe de laudă, dar care să nu sune fals.

-Opera dumitale mi-a plăcut atât de mult, încât o voi pune pe note.

Iar Beethoven s-a ţinut de cuvânt. Aşa a apărut opera Fidelio…

***

Un bătrân librar vienez a lăsat asupra autorului simfoniei a IX câteva note care-l descriu pe acesta în viaţa cotidiană. Ele nu au nimic solemn dar ni-l apropie în schimb dincolo de masca sa olimpiană. Librarul îl descrie pe Beethoven în marea grădină publică Prater, umblând singur, gesticulând cu bastonul şi vorbindu-şi necontenit. Herr Kapellmeister Beethoven poartă o enormă pălărie din piele de iepure pe ceafă. Uneori, vara, e văzut cu o pălărie din paie mergând cu paşi mari şi cu aerul mereu furios. Cu un baston gravat decapitează arbuştii. Copiii rad de el şi strigă în urma lui că e nebun. Beethoven se opreşte într-o după-amiază lângă un chioşc de limonadă scormonindu-se prin buzunare. Lângă el, un poliţist. Beethoven îl acostează întrebându-l ce oră e.

-Ora 4.

Maestrul îl priveşte cu mirare. Nu are ceasul la el pentru că şi l-a uitat acasă iar poliţistul nu s-a uitat nici o secundă la vreun ceasornic. Cum de ştie ce oră e? Nu cumva omul îşi bate joc de el?

-Sunteţi sigur că e ora 4? Cine îmi poate dovedi asta?

Poliţistul ridică braţul spre cer şi îi arată:

-Soarele! E un ceas care nu se defectează niciodată.

La rândul sau, Beethoven se uită în sus şi fără a mai mulţumi pentru informaţia preţioasă o ia rapid printre tufele parcului cu pas tot mai întins. Apoi o ia de-a dreptul la sănătoasă spre oraş. Avea concert.

***

Beethoven primi într-o zi o scrisoare de felicitare din partea fratelui său. Acesta, proprietar de moşie şi mândru de avutul său scrisese pe cartea de vizită următoarele: “Felicitări din partea lui Johann van Beethoven, proprietar de moşie”. Compozitorul i-a răspuns tot în scris mulţumindu-i şi semnându-se: “Ludwig van Beethoven, proprietar de creier”.

***

Se povesteşte că lui Beethoven îi venea inspiraţia şi noaptea. Vecinii săi erau exasperaţi de multe ori de ariile care veneau din apartamentul maestrului aflat în focurile creaţiei. Apăreau plângerile şi de multe ori, marele compozitor se vedea obligat de proprietar să-şi părăsească domiciliul pentru a-şi căuta altă locuinţă. La un moment dat, Beethoven a vrut să se reîntoarcă într-unuldin apartamentele în care stătuse mai demult şi unde se simţise foarte bine. Proprietarul a fost de acord să-l reprimească, dar a pus o condiţie bizară. I-a cerut compozitorului să pună draperii la geamuri pentru că cele vechi dispăruseră. Beethoven a acceptat dar după o vreme a vrut să afle ce s-a întâmplat cu cele vechi. După un timp a aflat adevărul. Proprietarul le vânduse unor americani excentrici pe o suma fabuloasă arătând că acestea purtau însemnate pe ele gândurile compozitorului. Acesta avea într-adevăr obiceiul de a sta la ferestră când compunea şi de a-şi nota pe jaluzele ori perdele gândurile sau unele note.

Aflând acestea, Beethoven a fost teribil de amuzat şi i-a pregătit o farsă proprietarului. A continuat să scrie pe draperii şi jaluzele însă asemenea porcoşenii încât nici ultimul birjar nu le-ar fi putut citi fără să-i crape obrazul de ruşine. Aşa se face că noile sale draperii n-au mai fost furate şi vândute nimănui.

***

Într-o seară Beethoven a intrat într-un restaurant să cineze, dar fiind foarte absorbit de gânduri a uitat că-i era foame. Chelnerul l-a întrebat în câteva rânduri ce doreşte să comande dar nu a fost băgat în seamă. După o ora, compozitorul i-a făcut semn să vină şi a cerut nota de plată.

-Dar nu aţi comandat încă nimic, maestre. Doriţi să vă aduc totuşi ceva?

-Bine, bine, adu-mi ce vrei numai lasă-mă în pace!

***

Daniel Steilbelt, un mare pianist vienez, era foarte încrezut şi plin de el. Când Beethoven a devenit faimos, acesta s-a gândit să-l provoace la o întrecere pentru a-şi demonstra calităţile sale de virtuoz. Marele compozitor a fost de acord. Steilbelt a interpretat primul. Când i-a venit rândul, Beethoven care era atât de plictisit şi de distrat n-a mai băgat de seama că a aşezat greşit notele. Cu toate acestea, a început să improvizeze într-un mod atât de inspirat şi de surprinzător încât, Steilbelt a pălit şi a tulit-o din clădire înainte ca Beethoven să-şi fi încheiat recitalul. De atunci, se povesteşte, că Steilbelt accepta să concerteze unde era invitat doar cu condiţia ca Beethoven să nu fie prezent.