Sunt sigur că expresia de bărbat încornorat nu vă este străină. O auzim destul de frecvent chiar şi în limbajul cotidian şi am întâlnit-o în romane, articole de presă sau piese de teatru. Când spui despre un bărbat că “i s-au pus coarne” sau că “este incornornorat” înseamnă că acesta este înşelat de soţie, adică aceasta are un amant.
Dar care este povestea acestei expresii întâlnită, dealtfel, şi în alte limbi moderne?
După toate aparenţele, totul a început în Imperiul Bizantin. La Constantinopole ajunsese pe tron Andronic I Comnen (n. aprox. 1118 – d. 12 septembrie, 1185) care va avea însă, o domnie destul de scurtă: 1183 – 1185. Andronic pândise multă vreme scaunul imperial urzind numeroase intrigi atâta timp cât vărul său Manuel Comnenul condusese imperiul. Când a ajuns în sfârşit împărat, după o lungă aşteptare, Andronic I Comnen era trecut de 60 de ani. Încă de la început comportamentul său a fost acele al unui despot, înecând în sânge orice tentativă de nesupunere şi în curând a ajuns să fie temut de aristocraţia Bizanţului. Pe lângă cruzime, Andronic mai avea însă o meteahnă: îi plăceau teribil femeile. Nicetas Choniates (cca. 1155 – 1215 sau 1216) unul dintre cei mai importanţi cronicari bizantini contemporan al acelor vremuri, ni-l descrie pe împărat ca pe un bărbat frumos, plăcut la vedere chiar dacă era chel, voinic, sănătos, cu o fire blândă, pe scurt, o prezenţa atractivă chiar dacă nu mai era tânăr. Ei bine, Andronic, care avea şi o amantă oficială, o anume Maraptoca, cântareaţă din flaut, nu se dădea în lături să le viziteze nici pe frumoasele curtezane ale Constantinopolului. Şi cum nici acestea nu-i mai ajungeau, atotputernicul împărat începu să le curteze şi pe soţiile demnitarilor de la curte. Că să nu cârtească, aceştia erau despăgubiţi cu întinse terenuri şi păduri pe care aveau dreptul, atenţie, să vâneze. Şi lui Andronic îi plăcea vânătoarea şi după cum ne spune Choniates, coarnele celor mai frumoşi cerbi atârnau la loc de mare cinste sub porticele Forului. Dar să revenim la bărbaţii ale căror neveste îşi făceau de cap cu Andronic I. Ca semn al înaltei cinste de a putea vâna liber, aceşti proaspăt “înnobilaţi” aveau dreptul să-şi atârne în faţa porţii coarne de cerb. Lumea, care cunoştea obiceiul împăratului ştia însă că cel care şi-a pus coarne pe poartă, sigur are o nevastă care a trecut prin patul lui Andronic.
Bibliografie
*** “Capete cu coroană dar fără minte” în Magazin istoric, anul III, nr. 7-8, 1969, pg.188-195]
Stelian Brezeanu “Istoria Imperiului Bizantin”, Editură Meronia, 2007
Charles Diehl “Figuri Bizantine”, vol.ÎI, Editură Pentru Literatura, Bucuresti,1969
de Voicu Hetel
