Ce este artileria?

Artileria reprezintă un ansamblu de arme de foc capabile să arunce proiectile grele la distanţe mari. Cam asta ar fi pe scurt definiţia artileriei. Dar care este oare originea acestui cuvânt? Există câteva teorii interesante.

Nu putem vorbi despre artilerie fără a pomeni despre tunuri şi praful de puşcă. Apariţia prafului de puşcă a avut un rol esenţial în istorie. Puţine invenţii au avut un asemenea impact asupra vieţii omului. Pulberea compusă din pucioasă, argint viu şi salpetru care făcea prăpăd şi un zgomot asurzitor a pus capăt feudalismului, a schimbat modul de purtare al războaielor şi al ridicării fortificaţiilor, a dus la apariţia mercenarilor, la apariţia unor noi tipuri de arme şi câte şi mai câte.

Potrivit istoricului britanic James Burke, la 1331 în timpul asediului oraşului italian Cividale este folosit pentru prima dată tunul. Prima salvă o trag nişte soldaţi germani. Este actul de naştere al artileriei. Cine l-o fi inventat e iarăşi greu de spus. Unele scrieri vorbesc de influenţa chinezilor care ar fi descoperit praful de puşcă. Secretul ajunge în Europa ca atâtea alte invenţii şi descoperiri minunate prin intermediul arabilor.

Berthold Schwarz are un mnument ridicat in cinstea sa in Freiburg din anul 1853.

Berthold Schwarz are un monument ridicat in cinstea sa, in Freiburg, din anul 1853.

După unii istorici, cel care a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea unei reţete eficiente pentru praful de puşcă ar fi fost un călugăr, alchimist, învăluit în mister, pe nume Bethold. Acestuia i se mai spunea şi Berthold Schwarz, adică Berthold cel Negru. O fi fost o poreclă născocită pentru că se ocupă cu chestii drăceşti ori o fi fost el mai tuciuriu nu ştim. Cert este că pe unde a trecut prin Germania, invenţia sa a produs o vie impresie, contemporanii creditandu-l ca fiind descoperitorul secretului care făcea ca un corp solid să fie sfărâmat printr-o explozie în mii de bucăţele. Despre călugărul Berthold nu se ştiu prea multe, dacă aparţinea ordinului franciscanilor ori ordinului Sfântului Bernhard. După unii, Der Scwartzer era german, după alţii danez ori grec. El este executat pentru practici magice, semn că invenţia ori inovaţia sa, mai bine zis, nu era prea bine privită de nobilime şi biserică.

Noua descoperire se răspândeşte destul de rapid în Europa medievală. La noi primele atestări documentare cu privire la folosirea armelor de foc provin din arhivele oraşelor săseşti Sibiu (1373) şi Sighişoara (1393). În cel de-al doilea sunt menţionate şi cele mai vechi ateliere ale făuritorilor de tunuri. Cât priveşte folosirea artilerie, se crede că în Ţara Românească primul care a întrebuinţat-o a fost Mircea cel Bătrân, iar în Moldova, Alexandru cel Bun.

la 1432, Vlad Dracul se adresa braşovenilor: „vă rog, ca pe nişte fraţi ai mei, gătiţi-mi o sută de pusci (tunuri)” . În bătălia de la Giurgiu (anul 1445), domnitorul român folosise două bombarde care conform cronicii lui Jean de Wavrin, „făceau mai mult zgomot decât stricăciune”.

Dar să revenim la originea cuvântului artilerie…

Cuvântul a intrat rapid cu mici variaţii în toate limbile de circulaţie. În limba română pare să fi intrat pe filieră franceză ori nemţească. Dicţionarele nu s-au pus de acord. E totuşi posibil ca termenul să fi ajuns în vocabular destul de târziu. Cronicile noastre vechi vorbesc despre puşcoace atunci când se referă la artileria voievozilor români.

În Evul Mediu, în franceza veche se folosea termenul de “atellier” cu sensul de “a regla”, “a potrivi”, “a aranja”. De asemenea, “attilement” însemna “echipament”. Potrivit site-ului Ministerului Apărării Naţionale, termenul “artilerie” derivă din verbul arhaic francez “artiller”, care înseamnă arta de a construi şi mânui, pe timpul luptelor, diferite maşini de război.

În spaniolă avem cuvântul “artilla” care înseamnă “artă mică”. După alte surse, originea cuvântului “artilerie” s-ar afla în limba italiană. “Arte de tirare” înseamnă “arta tragerii” şi trebuie să recunoaştem explicaţia pare destul de plauzibilă. Dacă acceptăm explicaţia conform căreia artilerie derivă din contopirea expresiei arta tragerii, atunci originea ar putea fi la fel de bine şi franceză unde “art” înseamnă “artă” şi verbul “tirer”, “a trage”. După alţii însă, originea e ceva mai savantă şi vine din latineşte, prin alăturarea cuvintelor “arcus”, adică “arc” şi “tollere”, adică “a face să se înalţe”. 

Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, artileria se mai numeşte şi “Arkeley” sau “Artollerey”. În Ţările Române, cuvântul a pătruns probabil în secolul al XIX-lea atunci când domnitorilor de la Bucureşti şi Iaşi li s-a permis de către Poartă să-şi doteze micile armate cu câteva tunuri primite în dar din partea sultanului. În anul 1843, domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, la întoarcerea de la Constantinopol primea patru tunuri cu ţeavă din bronz (calibru 80 mm) ca “să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti”. În cazul Moldovei, abia în anul 1849, domnitorul, Grigore Al. Ghica, primeşte din partea sultanului 5 tunuri. Împreună cu un altul mai vechi se constituia şi în Moldova prima baterie de artilerie.

 

Bibliografie

Istoria militară a poporului român, vol. II. Bucureşti, 1986, p. 69.

Ion Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec.  XI-XVI (1012-1508), Bucureşti, 1905, p. 63.

La  o parte, vin tunurile!, Calendarul Universul 1943, p. 232-235.

de Voicu Hetel