Ştefan cel Mare a avut, după cum se ştie, o domnie întinsă pe durata a aproape cinci decenii şi presărată cu nenumărate confrutări. Astfel, din cei 47 de ani de domnie, doar 13 pot fi consideraţi “de pace”. În toţi ceilalţi ani, oastea Moldovei a purtat lupte, când cu turcii, când cu tătarii, ori cu polonezii, sau cu ungurii, ca să nu mai punem la socoteală războaiele fratricide cu muntenii.

Este greu de presupus, că în secolul al XV-lea, armata avea un caracter permanent, după cum nu întâlnim nici la alte state din jur mult mai puternice, mai populate şi mai solide din punct de vedere economic. Întreţinerea unei armate presupunea costuri ridicate pe care Moldova lui Ştefan şi le putea permite cu greu. Circulaţia monetară era destul de slabă, iar economia firavă în ciuda controlului exercitat de domnitor asupra celor două cetăţi port: Chlia şi Cetatea Albă prin care se desfăşura un comerţ intens.

Oastea are un rol extrem de important în timpul lui Ştefan. Încă de la începutul domniei. După cum arată Grigore Ureche, acesta “gătindu-se de mari lucruri să facă nu cerca să aşeze ţara, ci de război se găti, împărţind oştirei sale steaguri şi punând peste ea hotnogii şi căpitani[1]“. Ştefan, arată cronicarul, ia “măsuri de organizare nouă, pe lângă acelea de înnoire a boierimei cavalerilor scăzute prin luptele pentru domnie şi de întărire a Curţei; el cerea fiecărui ostaş să fie gata cu calul şi armele sale şi cel ce nu-şi îndeplinea datoria era pedepsit fără milă cu moartea”[2].

Populaţia Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare nu depăşea în nici un caz cifra de 500.000 de locuitori, evoluţia demografică fiind destul de lentă, datorită epidemiilor, calamităţilor naturale, dar şi a numeroaselor războaie şi năvăliri. La oaste se puteau strânge, în cel mai fericit caz, cam 40-50.000 de oameni. Raportul medicului Matteo Muriano aflat la curtea Sucevei la 1502-1503, adică la sfârşitul domniei lui Ştefan, arată că Moldova se putea baza pe circa 60.000 de oşteni, care ar reprezenta conform estimărilor specialiştilor o populaţie de 600.000 de locuitori[3].

Oastea Moldovei se aduna în timp de război şi era formată din cete. Cetele, alcătuite din voinici sau feciori, cum apare în documentele timpului erau “fără o compoziţie uniformă şi fără un număr fix[4]” de oameni. Când se făcea chemarea sub arme, domnitorul putea conta pe cetele de boieri mari şi mici care îndeplineau diverse funcţii la curtea domnească. Boierii prestau serviciu militar în schimbul moşiei, aflată ea fie în stăpânire temporară, fie ereditară. La rândul lor, aceştia puteau echipa un număr de oameni de pe propriile domenii. Cei ce se sustrăgeau acestei obligaţii se făceau vinovaţi de “hiclenie”, sau de încălcarea jurământului vasalic şi îşi pierdeau privilegiile şi chiar viaţa. Mica boierime sau curtenii se mai numeau şi viteji, cuvânt împrumutat din maghiară. Din rândurile curtenilor se recruta cavaleria sau călăraşii.

O a doua categorie de cete erau cele formate de boierii de la ţară, mănăstiri şi episcopii. Pentru toţi aceştia, proprietatea asupra pământului era strâns legată de slujba militară. Mănăstirile şi episcopiile scăpau uneori de obligaţia de a trimite oşteni de pe domeniile lor, însă în cazuri de mare primejdie participau şi ele.

În a treia categorie intrau cetele părcălabilor şi starostilor “compuse din sătenii aşezaţi pe teritoriile cetăţilor… oamenii târgurilor de sub cetăţi şi ai suburbiilor[5]” şi străjile cetăţilor. Lor li se adăugau cetele cnejilor sau judecilor satelor domneşti. Satele domneşti, care nu aparţineau niciunei mănăstiri ori vreunui boier, se-mpuţinaseră foarte mult în secolul al XIV-lea ca urmare a numeroaselor danii şi a faptului că domnii anteriori îşi boieriseră slujitorii credincioşi.

Alte cete erau cele formate din locuitorii târgurilor şi cetăţilor.

Arcaş moldovean (sec XVI) interiorul mănăstirii Suceviţa
Arcaş moldovean (sec XVI) interiorul mănăstirii Suceviţa

Ultima categorie o formau cetele de mercenari străini. Acestea apar rar în documente în secolele XIV şi XV. Întreţinerea “lefegiilor” era costisitoare şi puţini şi-i prmiteau pe o perioada mai îndelungată. Mai multe cete formau un pâlc. În documente, pâlcul, cuvânt de origine slavă, ca de alfel o mare parte a terminologiei militare medievale, are două sensuri. Avem pâlcul ca şi corp de armată, în unele cazuri 1.000 de oameni şi pâlcul întrebuinţat cu sensul de linie de bătaie. Mai multe pâlcuri formau oastea, singurul termen utilizat în vechime de români pentru noţiunea de armată.

© Copyright Hetel.ro 2011.

de Voicu Hetel


[1]Gr.Ureche; Letopisetul Tarii Moldovei, Editura Gramar; Bucuresti 2003, p.35

[2]D.I.Georgescu; Razboaiele lui Stefan cel Mare si ale lui Mihai Viteazul; Tipografia si libraria G.N.Vadescu si fiul; Campulung Muscel, p.20

[3] Paul Cernovodeanu, Paul Binder; Cavalerii Apocalipsului – Calamitatile naturale din trecutul Romaniei (pana la 1800); SILEX Casa de Editura, Presa si Impresariat S.R.L.; Bucuresti; 1993

[4]I.Bogdan; Documentul razenilor din 1484 si organizarea armatei moldovene in secolul al XV-lea; Inst. de arte grafice “Carol Gobl”; Bucuresti 1908, p.12

[5]I.Bogdan; Documentul razenilor din 1484 si organizarea armatei moldovene in secolul al XV-lea; Inst. de arte grafice “Carol Gobl”; Bucuresti 1908, p.14

 

Published by Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga