Articole psi

Articole si comentarii pe teme sociale si psihologice

Plictiseala în adolescenţă

Adolescentul nu se mai recunoaşte pe sine, nici el însuşi şi nici cei din jurul său. Nu se mai recunoaşte fizic, corpul se transformă şi îl trădează, eul de copil este definitiv pierdut, siguranţa copilăriei este şi ea pe cale să fie pierdută, are nevoie să facă faţă unor roluri noi din ce în ce mai complexe. Obligat să se confrunte cu sine însuşi, adolescentul este preocupat de opinia celorlalţi despre el, chiar dacă se preface că nu este interesat. Experienţele şi discuţiile adolescentului au mereu legătură cu sinele, cu descoperirea acestui “cine sunt eu” dar şi a părerii celorlanti despre ei. Este momentul intelectualizării, a lucrurilor abstracte care îl ajută pe adolescent să se îndepărteze de propriile impulsuri şi sentimente copleşitoare.Logica şi obiectivitatea sunt apărări în faţa sentimentelor. Este uşor de înţeles de ce adolescenţii se pierd fie în discuţii interminabile despre ceva, fie în jocuri sau filme care îi ajută să raţionalizeze şi să se îndepărteze de propriile sentimente. Este un proces normal dar care devine toxic atunci când adolescentul, viitor adult, nu reuşeşte să se exprime descat în plan pur raţional, incapabil fiind să vorbească despre propriile sentimente. Plictiseala este o stare frecventă în adolescenţă. Se manifestă More >

Jurnal de psihoterapeut III

Sunt un bucureştean stupid

Am şi buletin de Bucureşti, de sectorul 2, dacă vreţi ştiţi, adică sectorul unde mor copiii mâncaţi de câini. Sunt ardeleancă de origine şi susţin cauza Bucureştiului în faţa prietenilor mei rămaşi în Ardeal şi oripilaţi de capitală. “Hai dragă nu e chiar aşa. E frumos Bucureştiul, ne distrăm bine acolo!” vezi ce frumos e pe stradă. Doamne, ce mai râdem cu toţii, zilnic… De pildă când vezi un biciclist excentric , trebuie fii excentric ca ieşi cu bicicleta prin Bucureşti. Când se ia după el la alergat o haită de câini îi vezi faţabăi, râzi cu lacrimi. Ca în filmele alea cu camera ascunsă… Dar în parc vezi câte o domnişoară cu sânii în vânt alergând aşa, ca în America, cu căştile pe urechi şi deodată alergatul se transformă în sprint cu vreo 10 dulăi pe urmă răsăriţi ca de nicăieri. Doamne, ce mai râdem! vezi când m-a muşcat pe mine câinele prima oară toată gaşca am râs o lună, se întrebau dacă nu cumva a turbat câinele….şi se mirau ce gusturi proaste au unii câini, muşte o bucă a cuiva de 45 de kile, când oferta e mult mai bună pe piaţă…. Dar de Horia, băiatul meu cel mare, ce am mai ras… Pe la 2-3 ani spunea e regele câinilor, până într-o zi când, într-un parc, l-a alergat un dulău. Horia, regele câinilor, disperat a alergat în braţele mele strigând mama, mama. Am râs întruna şi spuneam ne pare rău nu am filmat faza i-o punem la nuntă….M-am bucurat eram acolo îl prind în braţe şi Horia era echipat cu geacă astfel încât potaia a găurit geaca şi nu fundul copilului. vedeţi ce mai râdem de Voicu (soţul meu) zilnic….Joacă într-un club pentru copii din Bucureştiul aceluiaşi sector 2 şi înainte de spectacol, îmbrăcat în costum de scenă iese ca un erou înarmat cu un par pictat în culorile clubului ca salveze mămicile suficient de excentrice încât vină pe jos, de colţii potăilor aciuate la colţul More >

Dacă totul ar fi posibil, ce ai face?

 

De ce oare, unii oameni reuşesc ce îşi propun şi altora parcă nimic nu le iese cum şi-ar dori? De ce unii ajung la bătrâneţe fără regrete afirmând că au avut o viaţă frumoasă în care au făcut aproape tot ce şi-au dorit, iar alţii îmbătrânesc dezamăgiţi, trişti, fără speranţă, ca şi cum ar fi trăit fără să se simtă împliniţi?

În primul rând aş afirma că nu suntem predeterminaţi de către destin ci doar de limitele pe care ni le impunem singuri. Totul este posibil şi accesibil dacă ne propunem cu adevărat. Cheia acestei afirmaţii este “ce îmi doresc eu cu adevărat”, ce fel de viaţă vreau să am şi ce fel de persoană vreau să devin.

Prima întrebare pe care o adresez mereu celor care nu sunt mulţumiţi cu viaţa lor şi cu ceea ce sunt şi ce fac, este “ce vroiai să devii când erai copil?”, ce fel de “om mare visai să fii?”. Copilul este extrem de sincer în dorinţele lui şi de obicei visul lui nebunesc este în total acord cu ceea ce este el cu adevararat.  Unii adulţi, pur şi simplu nici nu îşi mai amintesc vreun moment în care visau să devină astronaut sau balerină, More >

Autoritatea parentală şi aplicarea regulilor

Ne întrebăm ce înseamnă să aplici o regulă fără să rişti să traumatizezi copilul şi ce înseamnă să îţi impui autoriatea parentală? Cum facem diferenţa între regulile ferme şi regulile care pot fi încălcate?

Copiii au nevoie de o autoritate parentală, de un “cineva” care stabileşte regula şi îl ajută şi pe copil să o respecte. Autoritatea este însă nevoie să fie oferită cu iubire, toleranţă şi acceptare. Este destul de greşit înţeles că autoritatea este o instanţă de pedeapsă. Când autoritatea doar pedepseşte, copilul va simţi că merge mereu pe un teren minat şi că e doar o chestiune de timp până când va greşi. Uneori refuză să mai facă ceva de teama pedepseii, alteori provoacă pedeapsa pentru a scăpa de sentimentul de angoasă şi de teamă.

Autoritatea emoţională.

Copilul este retras, excesiv de cuminte, este un copil care se teme să nu îşi provoace părintele. Autoritatea greşită nu înseamnă doar pedepse fizice ci şi “supărări”, “tristeţi”, “dezamăgiri”. De multe ori am auzit copii şi adulţi care spuneau  “preferam să mă bată, decât să se comporte în felul acela”. Copiii se tem să nu îşi dezamăgească părinţii şi să nu piardă iubirea acestora, aşa că preferă să fie mereu cuminţi, retraşi, More >

Conflictele şi arta compromisului între adult şi copil

Conflicte, mereu conflicte. Dacă unii vânează parcă conflictele, se alimentează din conflicte, se simt bine în conflict cu toată lumea, alţii însă şi-au luat un rol mai paşnic, ocolesc conflictele sau chiar se tem de ele. Ce faci însă, când al tău copil viu şi autentic, cere şi nu se lasă până nu obţine, se lupta cu toată lumea afirmându-şi poziţia, uneori mai mult sau mai puţin politicos supunându-te pe ţine că părinte privirilor dezaprobatoare ale celor care au “copii cuminţi” nu ca al tău”. Câte temeri, câte întrebări, … cum  o fi mai bine, unde am greşit, ce să îi fac?

Conflictele sunt normale. Conflictul nu este nici patologic şi nici deplasat. Rezolvarea sau soluţionarea conflictului poate fi bună sau rea, nu conflictul în sine. Suntem fiinţe autonome, vrem să primim lucruri, vrem să ne afirmăm, cerem, acţionăm şi asta nu se poate să nu genereze conflicte

Adulţii nu acceptă de multe ori latura agresivă şi autonomă a copilului, o neagă sau o refuză, obligându-l pe copil să se adapteze atât stării tensionate din el însuşi cât şi negării părintelui care spune indirect “asta nu are voie să existe”. În realitate copilul intră singur în conflicte şi are nevoie de înţelegere More >