PSIHOLOGIE

Articole

Despre dârzenia macedonenilor

Cine au fost macedonenii lui Alexandru el Mare? Multe popoare contemporane şi-i revendică. O ţară cu numele de Macedonia ai cărei locuitori vorbesc o limbă slavă asemănătoare cu bulgara există de câţiva ani, de la destrămarea Iugoslaviei. Grecii al căror teritoriu se întinde pe o parte a vechiului leagăn al civilizaţiei macedonene şi-i revendică şi ei. Macedonenii sunt în opinia lor un soi de greci mai barbari dar cu aceleaşi origini ca ale elenilor. Un alt popor care revendică moştenirea culturală lăsată de Alexandru cel Mare sunt aromânii. Cunoscuţi la noi fie drept machidoni, fie drept macedo-români, aromânii sunt fără urmă de îndoială urmaşii populaţiilor romanizate după cucerirea peninsulei Balcanice. Aşadar vlahii sud dunăreni se pot mândri cu strămoşi traci, iliri şi macedoneni. Fac această paranteză pentru a încadra textul de mai jos în categoria „Istoria aromânilor”.

Textul[1]   îi aparţine istoricului latin Valerius Maximus. Acesta este autorul a nouă cărţi redactate în jurul anilor 31-32, în timpul domniei împăratului roman Tiberiu. Lucrarea din care face parte fragmentul are un caracter didactic constituind un adevărat manual de conduită pentru cititor. Învăţăturile cu un caracter profund moral sunt prezentate sub forma unor anecdote şi de aceea, pot spune că adevărul istoric este uneori cosmetizat More >

Cine spune nu in familia ta?

Apariţia lui “NU” este un moment definitoriu în viaţa fiecăruia dintre noi. Copilul începe să spună NU pentru a se afirma pe sine pentru primele dăţi. În jurul vârstei de 3 ani, observăm sau ne amintim că şi atunci când şi-ar dori să spună DA, copilul parcă spune tot NU. Depăşind perioada de sugar, perioada de maximă fuziune cu mama, depăşind perioada în care este permanent ajutat, copilul spune un mare NU pentru a învăţa să spună de fapt EU. Bebeluşul care era purtat, hrănit, încălzit de către mamă, începe să se definească pe sine, să crescă şi să spună “EU” şi “NU” sau “EU NU”, “EU VREAU” sau “EU NU VREAU” sau “EU NU ÎMI DORESC”. Cel mic, bebeluşul cuminte învaţă să spună NU şi este mândru de el şi de forţa pe care o descoperă în faţa lumii, chiar dacă nu ştie exact ce înseamnă NU şi când anume să îl exprime logic. Îl va repeta în orice moment posibil pentru a se exprima de fapt pe sine.

În adolescenţă NU-ul revine la fel de puternic şi de hotărât. Revine ca un taifun care distruge, refuză, neagă, tocmai pentru a se afirma pe sine, a afirma un fel de More >

Furtul în inconştientul românesc

Poporul român are o legendă celebră. Un anume conducător este cunoscut în istorie pentru isprava lui de a trage în ţeapă pe cei care îndrăznesc să fure, iar testul pentru respectarea interdicţiei domneşti este lăsarea la îndemână a unui frumos pocal de aur care, ce să vezi, a rămas nefurat o perioadă. Până când, evident, cel care a dat interdicţia a murit. Legendarul domn nu a reuşit din păcate ca legendara lui pedeapsă să fie mai mult decât o simplă interdicţie. Poporul pe care îl păstorea nu şi-a însuşit interdicţia ca pe o regulă internă, astfel încât în lipsa pedepsei meteahna populară a revenit vie şi neatinsă. Pentru că această activitate era atât de plăcută încât nici o oprelişte interioară, nici o teamă de păcat, nu o putea opri.

Să fim sinceri cunoi înşine. Hoţia face parte din spiritul nostru, din supravieţuirea noastră, din interiorul nostru cel mai profund. Suntem o naţie căreia i s-a luat mereu câte ceva şi care a supravieţuit luând mereu înapoi. Şi rar am luat înapoi prin luptă dreaptă pentru că, să fim toţ sinceri cu noi înşine, istoria ne-a luat mereu prin surprindere. Aşa am fost nevoiţi, mai degrabă, să păcălim, să ne descurcăm. More >

Avortul şi transmiterea transgeneraţională a morţii la români

În familie se transmit în general, din generaţie în generaţie, bunuri materiale, limbajul, comportamentele, valori, dar şi credinţe, întâmplări, poveşti, trăiri. Unele transmiteri se fac conştient, sunt poveşti reale, amintiri. Alte transmiteri sunt inconştiente, în locul amintirii fiind transmisă doar o stare, un gol, o lipsă o angoasă, un ceva nespus sau nepus în cuvinte de generaţii. Familiile din România au suferit întâmplări grave de-a lungul istoriei ultimei sute de ani. Mutări, demolări ale locuinţelor familiale, părinţi deportaţi, părinţi deţinuţi, pierderi semnificative. Toate acestea devin traume înscrise în istoricul familiei şi transmise din generaţie în generaţie de cele mai multe ori fără cuvinte. Perioada comunistă a însemnat adesea o interdicţie a vorbirii, a cuvântului a semnificării valorilor familiale. Dezicerea de credinţă, de averea familiei, de valori, de părinţi au fost întâmplări care au generat suferinţe neexprimate, nespuse pentru că era imposbil să se vorbească despre ele. “Noi nu vorbim despre asta” se auzea adesea în familiile de români, fie că era vorba despre un strămoş, despre trecutul familiei, despre sexualitate, despre valori. Apar prin asta, găuri în transmitere sau goluri ca nişte morminte în care a fost îngropată o parte din istoria familiei, o istorie despre moarte, pierdere şi interdicţie. More >