PSIHOLOGIE

Articole

AlexanderTheGreat_Bust

Despre dârzenia macedonenilor

Cine au fost macedonenii lui Alexandru el Mare? Multe popoare contemporane şi-i revendică. O ţară cu numele de Macedonia ai cărei locuitori vorbesc o limbă slavă asemănătoare cu bulgara există de câţiva ani, de la destrămarea Iugoslaviei. Grecii al căror teritoriu se întinde pe o parte a vechiului leagăn al civilizaţiei macedonene şi-i revendică şi ei. Macedonenii sunt în opinia lor un soi de greci mai barbari dar cu aceleaşi origini ca ale elenilor. Un alt popor care revendică moştenirea culturală lăsată de Alexandru cel Mare sunt aromânii. Cunoscuţi la noi fie drept machidoni, fie drept macedo-români, aromânii sunt fără urmă de îndoială urmaşii populaţiilor romanizate după cucerirea peninsulei Balcanice. Aşadar vlahii sud dunăreni se pot mândri cu strămoşi traci, iliri şi macedoneni. Fac această paranteză pentru a încadra textul de mai jos în categoria „Istoria aromânilor”.

Textul[1]   îi aparţine istoricului latin Valerius Maximus. Acesta este autorul a nouă cărţi redatate în jurul anilor 31-32, în timpul domniei împăratului roman Tiberiu. Lucrarea din care face parte fragmentul are un caracter didactic constituind un adevărat manual de conduită pentru cititor. Învăţăturile cu un caracter profund moral sunt prezentate sub forma unor anecdote şi de aceea, pot spune că adevărul istoric este uneori cosmetizat More >

Cine spune nu in familia ta?

Apariţia lui “NU” este un moment definitoriu în viaţa fiecăruia dintre noi. Copilul începe să spună NU pentru a se afirma pe sine pentru primele dăţi. În jurul vârstei de 3 ani, observăm sau ne amintim că şi atunci când şi-ar dori să spună DA, copilul parcă spune tot NU. Depăşind perioada de sugar, perioada de maximă fuziune cu mama, depăşind perioada în care este permanent ajutat, copilul spune un mare NU pentru a învăţa să spună de fapt EU. Bebeluşul care era purtat, hrănit, încălzit de către mamă, începe să se definească pe sine, să crescă şi să spună “EU” şi “NU” sau “EU NU”, “EU VREAU” sau “EU NU VREAU” sau “EU NU ÎMI DORESC”. Cel mic, bebeluşul cuminte învaţă să spună NU şi este mândru de el şi de forţa pe care o descoperă în faţa lumii, chiar dacă nu ştie exact ce înseamnă NU şi când anume să îl exprime logic. Îl va repeta în orice moment posibil pentru a se exprima de fapt pe sine.

În adolescenţă NU-ul revine la fel de puternic şi de hotărât. Revine ca un taifun care distruge, refuză, neagă, tocmai pentru a se afirma pe sine, a afirma un fel de More >

Durerea familiilor cumsecade

Se născuse într-o familie cumsecade. Oameni gospodari, cum trebuie, cu frică de Dumnezeu şi respect pentru gura satului. Ce zicea lumea era un reper important pentru orice făceau. Tata era gospodar, aducea bani în casă şi era cumsecade, atât putea spune despre el, în rest era “cu ale lui” şi nu îşi prea putea imagina ce şi cum făcea. Îi ajuta pe toţi pentru că aşa decreta mama când ridica ochii din pământ şi poruncea “trebuie să mergi la doamna x şi să o ajuţi că doar n-o să zică lumea că nu suntem cumsecade”. Mama trăia ca să fie “cum trebuie”, atât, nu ţinea minte altceva despre ea decât că se lupta cu disperare să se apere de gura lumii şi să fie cum trebuie. Fiica se refugiase în şcoală. Ştia că învăţătura e importantă ca să fie cineva, iar a fi cineva era un trebuie. Nu putea spune exact ce înseamnă să fii cineva, dar ştia că asta includea neapărat un serviciu bun, o casă şi un soţ.

citeste continuarea aici

13700000_839758842792012_4596749371931045380_n

Nisa: războiul posibilităţilor şi al imposibilităţilor

De ce oare la Nisa? Pentru că dacă vrei să distrugi un om sau o societate, nu trebuie să îi omori, omoară-le doar siguranţa şi visele. Realitatea morţii e mai puţin dură decât posibilitatea morţii. Dacă reusesti să faci reală teama de moarte, ai reuşit să distrugi mai mult decât dacă ucizi cu adevărat. Nisa era un colţ de Europă. O plajă cunoscută cu un imens cer albastru, o mare curată şi palmieri. O plajă unde noi, europenii, visam în secret să ajungem măcar o dată în viaţă. Ne aduceam aminte de filmele cu Louis de Funes şi zâmbeam fericiţi. Eram acasă. Nisa face parte din noi, mai mult sau mai puţin. Acum ne e teamă să mai mergem acolo, la fel cum avem un sentiment de reţinere legat de marile capitale europene, de metrourile lor, de pieţele lor pe care uneori preferăm să le admirăm cu strângere de inimă, doar în poze… Deja îmi pare că suntem într-un război adevărat. Numărul morţilor aproape că nu ne mai impresionează. Sunt din ce în ce mai mulţi şi se întâmplă din ce în ce mai des. Problema războiului nu sunt neapărat morţii, ci e legată de cei care trăiesc. De cei More >

Furtul în inconştientul românesc

Poporul român are o legendă celebră. Un anume conducător este cunoscut în istorie pentru isprava lui de a trage în ţeapă pe cei care îndrăznesc să fure, iar testul pentru respectarea interdicţiei domneşti este lăsarea la îndemână a unui frumos pocal de aur care, ce să vezi, a rămas nefurat o perioadă. Până când, evident, cel care a dat interdicţia a murit. Legendarul domn nu a reuşit din păcate ca legendara lui pedeapsă să fie mai mult decât o simplă interdicţie. Poporul pe care îl păstorea nu şi-a însuşit interdicţia ca pe o regulă internă, astfel încât în lipsa pedepsei meteahna populară a revenit vie şi neatinsă. Pentru că această activitate era atât de plăcută încât nici o oprelişte interioară, nici o teamă de păcat, nu o putea opri.

Să fim sinceri cunoi înşine. Hoţia face parte din spiritul nostru, din supravieţuirea noastră, din interiorul nostru cel mai profund. Suntem o naţie căreia i s-a luat mereu câte ceva şi care a supravieţuit luând mereu înapoi. Şi rar am luat înapoi prin luptă dreaptă pentru că, să fim toţ sinceri cu noi înşine, istoria ne-a luat mereu prin surprindere. Aşa am fost nevoiţi, mai degrabă, să păcălim, să ne descurcăm. More >