AlexanderTheGreat_BustCine au fost macedonenii lui Alexandru el Mare? Multe popoare contemporane şi-i revendică. O ţară cu numele de Macedonia ai cărei locuitori vorbesc o limbă slavă asemănătoare cu bulgara există de câţiva ani, de la destrămarea Iugoslaviei. Grecii al căror teritoriu se întinde pe o parte a vechiului leagăn al civilizaţiei macedonene şi-i revendică şi ei. Macedonenii sunt în opinia lor un soi de greci mai barbari dar cu aceleaşi origini ca ale elenilor. Un alt popor care revendică moştenirea culturală lăsată de Alexandru cel Mare sunt aromânii. Cunoscuţi la noi fie drept machidoni, fie drept macedo-români, aromânii sunt fără urmă de îndoială urmaşii populaţiilor romanizate după cucerirea peninsulei Balcanice. Aşadar vlahii sud dunăreni se pot mândri cu strămoşi traci, iliri şi macedoneni. Fac această paranteză pentru a încadra textul de mai jos în categoria „Istoria aromânilor”.

Textul[1]   îi aparţine istoricului latin Valerius Maximus. Acesta este autorul a nouă cărţi redatate în jurul anilor 31-32, în timpul domniei împăratului roman Tiberiu. Lucrarea din care face parte fragmentul are un caracter didactic constituind un adevărat manual de conduită pentru cititor. Învăţăturile cu un caracter profund moral sunt prezentate sub forma unor anecdote şi de aceea, pot spune că adevărul istoric este uneori cosmetizat pentru ca autorul să obţină efectul dorit.

„Într-o zi, pe când regele Alexandru făcea un sacrificiu, era ajutat, după un vechi obicei al Macedoniei, de copii din cele mai însemnate familii.

Unul din ei, luînd căţuia, s-a oprit în faţă regelui.

Din întâmplare însă, pe braţul acestui copil sărise un cărbune aprins.

Deşi îl ardea aşa de tare încât mirosul de carne arsă ajungea până la nările celor din preajmă, totuşi el şi-a înăbuşit durerea în tăcere şi şi-a ţinut braţul nemişcat că să nu întrerupă sacrificiul prin mişcarea căţuii sau ca să nu supere printr-un geamăt urechile regelui.

Alexandru, încântat de această îndelungată răbdare la un copil, a voit să i-o pună la încercare prelungind dinadins sacrificiul mai multă vreme, dar n-a reuşit să-i înfrângă hotărârea.

Dacă Darius ar fi putut să fie martor al acestei minuni, ar fi înţeles că e imposibil să învingă nişte soldaţi care ieşeau din aceste familii, unde vârsta slăbiciunii era înzestrată cu atâta putere.

(III, 3, 1 str.)”

© Copyright Hetel.ro 2017.

 

 



[1] Text preluat din „Proză narativă latină”, trad, I. Teodorescu, editura Univers, Bucureşti, 1972, pag. 53-54