Cine nu a auzit vreodată expresia „ce e cu balamucul ăsta?” sau „parcă suntem la balamuc”? Sunt sigur că măcar odată în viaţă aţi avut în faţă un ins disperat care, exasperat de ceva a rostit aceste vorbe.

Mai întâi, ce este acela balamuc? Dicţionarele dau ca sinonime casă de nebuni sau ospiciul precum şi gălăgie, hărmălaie, ca un al doilea sens. Dar cum şi de unde a apărut acest cuvânt în limba română?

Povestea începe undeva în italia secolului al XVI-lea. O calamitate puternică distruge aşezările veneţienilor aşezaţi pe insula Malamocco. O parte dintre sinistraţi vor porni să-şi caute norocul prin alte părţi ale Europei. Cei mai mulţi rămân în Ragusa, la vremea aceea o puternică republică independentă aflată pe coasta Dalmaţiei. Unii însă se vor opri în Valahia unde sunt la mare căutare la acea vreme, meşteri pietrari şi zidari. Italienii se vor aşeza în preajma unui târg important la acea vreme, Gherghiţa, unde exista şi o reşedinţa domnească. Ei întemeiază o aşezare care primea denumirea locului de unde plecaseră. Aşa se năştea Malamucul. Tot meşterii italieni sunt cei care participă la înălţarea pe acele locuri a unei mănăstiri unde aveau să fie adăpostiţi într-o primă fază, călugări ce-şi pierduseră minţile adunaţi din toată ţară.

La începutul secolului al XIX-lea, ne spune un document, „mitropolia Bucureştiului avea un frumos metoh al ei, departe de oraş, pe malul râului Prahova, de-i spunea Malamuc, şi acolo trimitea pe unii dintre acei bolnavi smintiţi”. În 1839, pe timpul lui Grigore Alexandru Ghica, s-a hotarat definitiv ca mănăstirea de la Malamuc să devină oficial „casă de ţinere şi căutarea celor lipsiţi de minte”. Aici pare-se că existau toate cele necesare tratării bolnavilor după metodele specifice epocii. În acest scop, Biserica, i-a mai adăugat Malamucului, odată cu trecerea anilor, şi alte dependinţe. Depărtarea de Bucureşti a făcut însă ca spitalul de nebuni să fie mutat în apropiere de Capitală la mănăstirea Mărcuţa căreia oamenii îi spuneau „Casa smintiţilor”. Până la 1846, bolnavii de la Malamuc ajunseseră la Mărcuţa, loc în care s-a aflat internat şi Mihai Eminescu. Cu timpul, Malamucul a fost dat uitării iar numele propriu care devenise în folclorul popular sinonim cu azil, ospiciu, casă de ţinere dar şi hărmălaie, larmă , gălăgie, tămbălău etc. s-a transformat în balamucul pe care îl ştim astăzi.

 

Voicu Hetel