marius-si-ruth-bodnariuExtrem de rar am auzit un copil sau un adult care să îşi dorească sau să îşi fi dorit alţi părinţi. De obicei, oamenii îşi doresc ca părinţii LOR să se schimbe, să fie mai buni. De aceea, nu am fost decât extrem de rar de acord cu decizia de a îndepărta un copil de familia în care s-a născut şi asta doar atunci când părinţii sunt psihotici sau incapabili total să îşi îngrijească copilul. Devenim părinţi şi învăţăm pas cu pas să ne descurcăm şi de multe ori, avem nevoie de ajutor pentru asta. Important este să fim capabili să înţelegem când lucrurile nu merg chiar aşa cum ar fi necesar.

Nu am cum să fiu de acord cu decizia statului norvegian de a lua copiii familiei Bodnariu. Nu am cum să fiu de acord cu smulgerea unui copil de 3 luni de lângă mamă, nu am cum să fiu de acord cu îndepărtarea totală a fetelor mai mari de familie. Cum explici brusc unui copil, peste noapte, aşa deodată, ce el trebuie să aibă alţi părinţi şi că părinţii lui pur şi simplu nu sunt buni. Cum poţi considera că e mai bună pentru copil această realitate decât a rămâne în propria familie?
Şi totuşi, dincolo de asta, sunt câteva nuanţe la care autorităţile norvegiene s-au sensibilizat, nuanţe pe care noi le trecem destul de uşor cu vederea. Ştiu că voi auzi multe critici la adresa acestui text, ştiu că mulţi se vor simţi lezaţi. Ştiu că oamenii când se simt lezaţi spun “asta e o prostie” şi gata.
Am luat mereu apărarea părinţilor, pentru că da, şi părinţii sunt oameni şi pot greşi. Dar hai să şi învăţăm din greşeli. A spune “ăia sunt tâmpiţi” şi “nu au dreptate punct” nu ne ajută să şi corectăm câte ceva în felul nostru de a fi. Aşa cum nu agreez pusul părinţilor la zid, detest şi varianta “noi aşa ştim, noi aşa ne creştem copii, aşa am crescut şi noi şi uite ce mari ne-am făcut”.
Profesoara universitară Marianne Haslev Skånland a făcut o lista cu motivele invocate de cei de la Protecţia Copilului din Norvegia (CPS) atunci când au luat copiii de la părinţi şi i-au plasat în familii surogate sau instituţii.
Tatăl nu are un loc de muncă, deci nu poate întreţine familia. Nu e un argument pentru a fi sau nu un tată bun, dar uite că totuşi, pe undeva se stabileşte că dacă te hotărăşti să faci 5 copii, n-ar fi rău să şi munceşti să îi întreţii. Nu intru în polemici despre emigranţi, subiectul zilei şi cât muncesc ei, pentru că nu despre ei este vorba acum în acest text.
Tatăl este bolnav, iar mama munceşte. Deci familia nu are bani pentru jucării, şcoală sau activităţi extra – şcolare pentru cei mici. Pare un moft aşa-i? Şi totuşi, uite că în lumea civilizată contează. La noi torni copii şi spui “lasă că o să crească ei”. Greşit. Într-o societate normală, ne preocupăm şi de viitorul copilului, de ce fel de adult va fi şi de ce fel de cetăţean plătitor de taxe şi impozite va fi…uite că asta contează.
Hainele curate nu sunt împachetate şi aşezate cum trebuie în şifonier. Asta nu arată cat de bun eşti ca părinte, dar arată cât de gospodar eşti şi cum faci faţă cerinţelor datoriei de a fi părinte. E adevărat că dezordinea poate fi şi haioasă dar în acelaşi timp, dezordinea din jur cam arată şi dezordinea din minte. Şi când ai cinci copii cred sincer că organizarea ar trebui să fie un punct forte al familiei.
Casa nu are toaletă în interior, ci doar afară… Hopaaaa… Ştiu, mulţi dintre cititori vor spune că au crescut aşa, dar …ştiţi, am ajuns în secolul 21.
Mama s-a înfuriat pentru că pisica a urinat pe parchet… Cum ar fi că părinţii să încerce să nu se mai înfurie aşa pentru orice? Ştim că “enervarea” şi “înfuriatul” fac parte din apanajul adulţilor, dar una din principalele trăsături ale adultului este şi că îşi conţine trăirile şi nu le aruncă aşa în capul oricui. Şi am spus ale adultului, nu ale omului mare…
Mama i-a permis bunicii să îi ducă/aducă pe copii la şedinţele de psihoterapie sau alte tratamente medicale, de care au nevoie cei mici, iar asta demonstrează că a pus interesele ei mai presus de cele ale copiilor. Aici ştiu că e discutabil, dar ce ştiu eu, este că un copil se “vindecă terapeutic” în prezenţa părintelui. Copilul aparţine unei familii, unei mame şi unui tată şi că ei sunt cei care conţin copilul şi înregistrează schimbările dorite. Copilul nu merge la terapeut pentru “că trebuie” sau pentru ca “să-l repare ăla”, ci merge pentru că ceva în sistemul familial l-a debusolat şi este clar nevoie ca adulţii importanţi să participe la reparaţie. Nu îl “parcăm” în terapie ci îi stăm alături ca să îi creăm un mediul mai bun decât cel care l-a adus în terapie. Şi acest mediu nu şi-l crează copilul singur cu lecţiile scrise de la terapeut ci îl construieşte adultul de lângă el.
Mama suferă de depresie şi de abia poate avea grijă de un singur copil (Avea gemeni, iar cei la CPS l-au luat pe unul dintre ei). Ştim că la noi depresia este ori ascunsă bine, ori tratată ca pe un moft “hai dragă, toţi suferim”. De fapt depresia e o suferinţă serioasă, de multe ori severă, iar cei care trec prin asta au clar nevoie de sprijin. Copiii înregistrează depresia mamei şi îşi construiesc un sistem de supravieţuire care poate deveni de multe ori disfuncţional pentru copil.
Mama suferă un handicap fizic şi nu poate folosi unul dintre picioare, deci nu se poate juca cu copiii, iar iarna nu poate merge cu ei la schi. Asta cu schiul, să zicem că putem sări peste ea, dar uite cum în ţările civilizate se ia în calcul timpul petrecut de părinţi la joacă cu copiii. Timpul petrecut împreună cu copilul la schi sau în altă parte, este un timp destinat relaţionării sănătoase şi chiar educaţiei şi nu este ceva de trecut cu vederea, ci un indicator de sănătate relaţională.
Mama a abuzat de medicamente (care aparent erau recomandate de un medic pentru o durere fizică). Aceste ultime trei argumente arată un tablou cu o mamă cu probleme. Mici, mari, grave sau mai puţin grave, nu ne exprimăm, dar situaţia nu prea are cum să fie roz. Tatăl bolnav, mama depresivă, nu e un cadru fericit. Poate că părinţii aceştia, aşa sunt ei şi atât pot, dar e clar că sunt departe rău de a fi perfecţi şi că au nevoie de ajutor.
Părinţii s-au plâns că cel mic este agresat la şcoală, iar conducerea instituţiei nu a făcut nimic pentru a împiedica aceste incidente. Din acest punct s-a considerat că părinţii nu sunt capabili să coopereze cu conducerea şcolii. Cam aşa tratează străinii problema. Idei că “noi suntem săraci, simpli, nu ne putem lupta cu instituţiile, nu avem ce face”…nu prea sunt luate în calcul. Avem aşa: o familie, o şcoală şi un părinte adult care face legătură între ele spre binele copilului. Un părinte adult, care înţelege, se descurcă, nu se ceartă dar nici nu stă pasiv aşteptând ca altcineva să îi facă treaba.
Acasă se consumă alcool. (Bunicul a consumat o bere în timp ce se uita la meci). Ştim, o bere în România este puţin, dar în lumea civilizată tabloul cu bunicul, care stă pe canapea cu berea în mână nu prea e agreat ca un model de educaţie.
Dezvoltarea lingvistică a celui mic este întârziată, deci nu este suficient stimulat de părinţi. Nu întru în amănunte, e adevărat că este extrem de discutabil, dar din nou, în lumea civilizată se ţine cont de dezvoltarea copilului, iar amănuntele de genul ăsta chiar contează.
Mama pune propriile interese în defavoarea fiicei – (A ieşit afară să fumeze o ţigară, iar fetiţa a rămas pentru câteva minute singură în casă). Sunt sigură că multe dintre noi am făcut-o, dar totuşi..
Părinţii au refuzat terapia propusă de CPS, deci nu vor binele copilului. Cam dură exprimarea, cam dură concluzia, dar, de câte ori părinţii refuză ajutorul, refuză să urmeze orice formă de terapie, refuză să coopereze pentru că “nu au timp, chef, sau ştiu ei mai bine”.
Mama nu reuşeşte să stabilească relaţii interpersonale. Părinţii nu au destule relaţii sociale. sau
Când cel mic s-a simţit rău, mama l-a luat în braţe, dar nu l-a alinat şi verbal.
Copilul nu are suficiente jucării, şi acestea erau ţinute de părinţi în locuri speciale de depozitare în casă.
Mama nu stimulează verbal copiii când e vorba de situaţii legate de mâncare.

Ce m-a frapat a fost atenţia norvegienilor la detalii. Dacă luăm separat fiecare idee, nici una dintre ele nu e un păcat capital şi nu conduce de la sine la vreo concluzie legată de capacitatea familiei de a-şi creşte copiii. Dar dacă tragem linie şi facem un portret, ajungem la concluzia că familia Bodnariu nu este nici pe departe o familie fără probleme, ba dimpotrivă, este o familie cu părinţi deprimaţi, bolnavi şi cu mari lacune în relaţionarea cu copiii.
Repet, ştiu că îmi voi atrage critici, dar în general, astfel de detalii sunt cele care contează cu adevărat în dezvoltarea unui copil, viitor adult. Nu cred că decizia autorităţilor este una constructivă dar nu mă pot alinia nici în curentul care transformă familia Bodnariu într-o victima inocentă a sistemului.
de Cătălina Hetel, psihoterapeut