Karagoez-personaj central al teatrului de umbre otoman a dat naştere cuvântului caraghios

Karagoez-personaj central al teatrului de umbre otoman a dat naştere cuvântului caraghios

Teatrul de umbre este o formă de artă străveche răspândită într-o mare parte a Asiei. Primele manifestări artistice de acest gen par să fi avut loc în subcontinentul indian fiind strâns legate de obiceiurile şi credinţele religioase. Există mai multe varietăţi recunoscute de teatru de acest fel, una dintre cele mai vechi fiind Pi Ying ce a apărut pentru prima dată în China.
Legenda spune că în timpul dinastiei Han, unui împărat pe nume Wu (156-87 i. Hr.) îi era atât de dor de concubina sa plecată prea de timpuriu în lumea umbrelor încât a căzut la pat. Pentru a-i alina suferinţă apropiaţii săi au născocit ceva nemaivăzut până atunci. Ei au creat silueta femeii din piele de măgar şi folosindu-se de o sursă de lumina (probabil o lampă de ulei ori un opaiţ), au proiectat imaginea ei pe un panou din hârtie de orez (ori poate doar mătase. Împăratul vedea astfel umbra iubitei sale compusă din mai multe bucăţi de material îmbinate cu meşteşug şi mânuită cu dibăcie de curtenii săi. Aşa a apărut primul personaj din teatrul de umbre. Cu timpul au apărut şi alte personaje, o seamă de poveşti, mituri şi fabule, totul fiind însoţit de muzică tradiţională. Cu ajutorul luminii şi al unui panou, vechii chinezi inventau cea mai veche formă de animaţie existentă. Personajele erau create din piele sau hârtie. Mişcările corpului şi expresia feţei personajului este realizată prin manipularea beţigaşelor din bambus. În vremea dinastiei Ming, în timpul sarbtorilor aveau loc numeroase reprezentaţii ale trupelor de teatru de umbre, doar în Beijing existând până la 50 de astfel de companii teatrale.
Pi Ying are subiecte variate, unele inspirate chiar din folclorul chinezesc şi foloseşte tehnici şi metode populare peste tot în lume. Datorită ecranului alb, semi-opac, umbrele nu sunt negre aşa cum le ştim noi din teatrul tradiţional de umbre, ci colorate.
De la chinezi teatrul de umbre a migrat la mongoli care le-au găsit drept foarte amuzante atunci când au trecut de Marele Zid reuşind să invadeze China. Mongolii au dus cu ei mai departe aceast gen de spectacol în ţările învecinate.
În Imperiul Otoman a apărut chiar un gen al teatrului de umbre ce avea ca personaje principale pe Karagöz (adică ”Ochi Negru”) şi pe Hacivat (adică “Pelerinul Ivaz”). Cele două personaje erau contruite în antiteză. Karagöz era omul simplu, lipsit de subtilităţi, omul din popor cu inteligenţă nativă, mereu dornic să parvină dar care nu-şi depăşeşte niciodată condiţia, în timp ce Hacivat este prototipul elitei otomane, vorbitor al unei limbi literare, educat, gata mereu să-l domesticească pe mult prea impulsivul Karagöz. Cunoscutul cronicar otoman Evliya Çelebi (1611-1682), de la care ne-au rămas atâtea referiri despre Ţările Române, afirmă că aceste spectacole erau jucate în palatele sultanilor încă de pe vremea lui Baiazid I (1389-1402). Lucrul pare plauzibil dacă ne gândim că în această perioada între civilizaţia otomană şi cea mongolă au loc puternice confruntări militare şi implicit schimburi culturale.
În Ţările Române acest personaj comic, Karagöz, trebuie să fi fost destul de popular pentru că limba română a preluat cuvântul caraghios cu sensul de bufon, de om care provoacă râsul. Când a pătruns teatrul otoman la noi este greu de spus. Nu ştim nici dacă se juca doar la curţile fanarioţilor ori şi pe la bâlciuri, aceste lucruri meritând, poate, o cercetare mai atentă din partea celor interesaţi de istoria teatrului românesc.
Mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea, când civilizaţia occidentală a intrat în contact cu cea chineză, teatrul Pi Ying a ajuns în Europa, francezii denumindu-l ”ombres chinois” adică umbre chinezeşti.

de Voicu Hetel