Nu cred să existe român trecut prin şcoală care să nu fi citit măcar o schiţă, ori să nu fi auzit de comediile lui Caragiale. Îl găsim în orice bibliotecă, iar opera i-a fost comentată, dramatizată şi citată de la un capăt la altul. Cu toate acestea, se ştiu destul de puţine despre omul Caragiale şi despre lumea care l-a inspirat să-şi  scrie schiţele.

CaragialeAflat într-un cerc de prieteni Caragiale puse următoarea întrebare:
-Ce deosebire este între o sofa şi doctorul Kremnitz?
Pentru cei mai puţini familiarizaţi cu lumea mondenă a începutului de secol XX, trebuie spus că doctorul Wilhelm Kremnitz (1846-1897), astăzi doar un nume care nu mai spune nimănui nimic, era un personaj important. În primul rând îndeplinea funcţia de medic personal al moştenitorului tronului României: principele Ferdinand. Sora sa era căsătorită cu o figură importantă a lumii politice şi literare de la noi: Titu Maiorescu iar soţia sa Mite Kremnitz scriitoare şi traducătoare era una din doamnele de companie ale reginei Elisabeta.
Dar revenind la anecdota noastră, cum nimeni nu reuşi să-i dea lui Caragiale un răspuns, acesta fu nevoit să explice:
-Niciuna, domnilor, niciuna! După cum ştiţi sofaua este un pat olog, iar doctorul Kremnitz, de asemenea un patolog.
***
Caragiale, ca toţi marii scriitori avea parte de cohorte de admiratori dar şi aspiranţi la titlul de autori dramatici. Într-o zi, în faţa lui apare un tânăr autor care după ce îi povesteşte subiectul piesei pe care visa să o scrie îl întreabă pe “nenea Iancu” ce părere are.
Caragiale l-a ascultat cu răbdare şi apoi a replicat cu umor:

– Aşa cum o ai în cap, e admirabilă! Dar să nu o scrii, c-ai s-o strici!
***
Bacalbaşa ne povesteşte un episod hazliu care îl are protagonist pe Caragiale. Într-o seară la Bodega Enache intră un obişnuit al localului, Costica Cantacuzino, un personaj vestit pentru chefurile de pomină pe care le trăgea. Cantacuzino care venise deja ameţit bine, începu să se laude în gura mare cu originea nobilă a numelui său. Printre altele se făli şi că este rudă apropiată cu Ion Ghica, fost bei de Samos. Caragiale aflat şi el la o masă îndură ce îndură pălăvrăgeala chefliului, dar când acesta ajunse la povestea cu beiul, nu se mai putu abţine şi zise cu glas tare:
-Păi, vezi bine că eşti rudă cu Ion Ghica: el Bei, tu bei!…
***
Într-o zi Caragiale trebui să suporte cu stoicism o cucoană care îi peroră cu mai mult sau mai puţin haz o serie de anecdote pretinzând că îi aparţin. La un moment da nenea Iancu se gândi să încheie discuţia şi spuse tranşant:
-Doamnă, daţi-mi voie să mă îndoiesc că dumneavoastră sunteţi autoarea acestor istorioare…
-E foarte nepoliticos din partea dumitale să-mi pui cuvântul la îndoială, sări cucoana.
-Ba din contra spuse Caragiale. Dacă v-aş crede n-aş fi deloc politicos pentru că nu arătaţi deloc a avea vârsta anecdotelor dumneavoastră.
***
Într-o zi, Caragiale este abordat de un june insolent cu fumuri literare.
-Ce ne mai daţi maestre?
-Nu v-am dat destul, mă?
-De… sigur… dar…
-N-am subiect mă!
-A… e simplu, vă dau eu unul formidabil: Un băiat iubea o fată…
-Straşnic subiect! Dar vezi tu dragutule, subiectul ăsta a fost confiscat pentru totdeauna de unu’ Shakespeare. Să nu-ndraznesti să te atingi de el că-ţi frângi gâtul!

***

Tudor Muşatescu (1903-1970) povesteşte în amintirile sale cum, copil fiind, l-a cunoscut pe Caragiale în restaurantul gării din Ploieşti patronat tocmai de marele teoretician al socialismului Constantin Dobrogeanu Gherea.

“Acolo la masă, în faţa unei halbe cu bere, se afla un domn cu jiletcă albă, cu pălărie de panama, pusă într-o parte, cu ochelari lucioşi de parcă bătea soarele în ei şi cu mustăţile ca ale tatii.

Tata s-a dus la masa lui să-l salute şi, bineînţeles, m-a prezentat şi pe mine.

-Da’ce urechi de măgar are, mă! Seamănă cu Ferdinand. Numai că fiu-tău are mutră de deştept.”