Gabriela Riegler despre “Un prieten de cind lumea?… “

articol preluat din revista Observator Cultural nr.140 din octombrie 2002 de Gabriela Riegler

TEATRU. Cometa… in drum spre Arnoteni

Teatrul „Andrei Muresanu“, Sfintu Gheorghe – Un prieten de cind lumea?… Scenariu de Radu Macrinici dupa scrierile lui I.L. Caragiale, Mateiu I. Caragiale, Iorgu Carageali. Regia: Ion Ardeal Ieremia. Asistent regie: Sergiu Alius. Decorul: Wegroszta László-Mihály. Costume: Nagy Krisztina. Asistent costume: Ioana Gajdó. Miscare scenica: Fatma Mohamed. Distributia: Sergiu Alius (Pantazi), David Kozma (Pasadia), Daniel Rizea (Pirgu), Florin Vidamski (Ianulea), Voicu Hetel (Chelnerul), Mirela Bucur (Politistul), Adrian Iuga (Ion), Ioana Gajdó (Acrivita), Elena Popa (Mimi), Nadia Samarghitan (Fifi).

In Anul Caragiale – un nou „Caragiale“ la Teatrul „Andrei Muresanu“ din Sfintu Gheorghe. Insolit este faptul ca nu avem de-a face cu o piesa a lui I.L. Caragiale, nici cu dramatizarea vreunei schite ori nuvele, lucru deja comun pe scenele romanesti, ci cu un scenariu incluzind inserturi din intreaga opera a lui Nenea Iancu, agrementate cu idei textuale din scrierile lui Mateiu I. Caragiale, dar si din cele ale lui Iorgu Carageali, incununate, cele din urma, de cintecelul comic Cometul sau Astronomul voiajor, de la aparitia caruia se implinesc 145 de ani.

Melanjul este unul deosebit de comic, gratie celui care a instrumentat toata „istoria“, Radu Macrinici, a carui replica savuroasa, dar si stiinta speciala a scriiturii dramatice fac ca totul sa se inchege intr-o poveste coerenta, dovedindu-se unul dintre cele mai bune texte de teatru ale sale. Absolut delicios la lectura, scenariul Un prieten de cind lumea?… isi pierde, la transpunerea scenica, din umor, probabil si din cauza anumitor optiuni ale regizorului Ion Ardeal Ieremia, care uita, pe alocuri, spiritul ludic al intregului text, suportind astfel o eclipsare din partea puternicei amprente de metaforic si poezie venind dinspre Mateiu I. Caragiale. In alta ordine de idei, dramaturgul si regizorul au mai compatimit impreuna si la realizarea unui alt spectacol, O faclie de Paste, comedie neagra cu tente morbide montata de curind la Teatrul National „Mihai Eminescu“ din Timisoara.

Un esantion al acestei natii triste, pline de umor, a carei principala… „definitie“ ar fi ca discuta fara incetare, tocind pareri si omorind prematur fiecare nou subiect, cu halba cu bere si-al sau guleras asortat, este adus, in acest Un prieten de cind lumea?…, la circiuma „Otelul Patrii“, locul de desfasurare a povestii din „anul de gratie 1910“, moment in care cometa Halley avea sa ne viziteze din nou, lasind apoi in urma alti 76 de ani de asteptare, care vor trece, insa, vorba aceea, pe nesimtite… Nimic nu ne poate scoate din fumul de bodega agrementat cu tiitoare galese – cel mai adesea prostute, dar cu ochii stralucind la vederea banilor, vajnice reprezentante ale „rasei carpatine“, necunoscatoare ale „amorului fin al strainelor“ –, dar si cu chelneri demni de o soarta, dar si de o cauza mai bune… Poate doar vreun cine stie ce eveniment maret, ca acela ce prilejuieste parasirea unui veac de singuratate si schimbarea lui pe un altul, in alta parte, pe-o… coada de cometa. Daca nu, merge si-un cocktail cu coada de drac, pentru o abureala generala.
Povestea in sine suna cam asa: un dracusor, dar nu oricare, ci tocmai viitorul Kir Ianulea, este trimis pe Pamint pentru a suferi, in pielea unui roman, chinurile casniciei, alaturi de o apriga soata de-a locului. Un deceniu devine de nesuportat, dar si vremea eliberarii e acum aproape. Asta doar daca nu va rata plecarea si, deci, eliberarea, raminind pe veci condamnat la sorici si cirnati, „visul de aur al romanilor“. Autenticul infern e floare la ureche daca ne gindim la cel de aici…

Ai zice ca cei trei Crai de la Curtea Veche, in drumul lor de la sau catre Arnoteni, se opresc, ascunzindu-se, la „Otelul Patrii“, sa-si inece amarul cruntei sorti de a nu se fi insurat, nici ei, cu niste ingeri, ci tot cu niste draci de femei, asemenea napastuitului Ianulea, si-asa copil lepadat si purtator/fauritor de pacate. O poveste despre mediocritatea romaneasca, dar si despre perseverenta si consecventa raului dintr-insa, care pretinde totul sau nimic. O singuratate colectiva pare sa domneasca in acest interior de birt menit sa macine… singuratati personalizate.

Altfel, ca o masca de carnaval – o spoiala de veselie mare, e drept, dulce-amara, in acea rulota familiala (pe care decorul o sugereaza) numai buna de transportat, la drum lung, destine inca palpitind, stilcite de vreme si vremuri, carne, carne vie „depozitata“ alandala prin cotloane, prin unghere sugrumate… Si ce e mai usor de manipulat decit un spatiu inchis, plin de marionete in miinile panglicarului radiestezist Ianulea? Intr-un cerc ce nu presupune scapare se invirte totul, si placere, si iertare, si deznadejde, si mai marile sau mai micile isterii. Peste toate – o mare pacaleala isi intinde aripa-i de vatelina ieftina, cu doua fete si imprimeuri lucioase.

Decorul pe doua laturi, inchis de pereti, lasa libere, cu schimbul, doua spatii de joc: prin culisarea unui al treilea perete, mobil, definind astfel „cabina soferului“ – demon manipulator –, si remorca. Inchis si acoperit cu „sindrila“, peretele culisant de fundal si cel fix, din dreapta, ce descopera o scena in scena dincolo de care fumega nervos cometa, pot juca rolul „cabinei“. Sintem in eter (cometa), in aer, pe acoperis (sindrila), asadar in fictiune (scena in scena). Dovada? Aici Craii isi spun povestile „eroice“ in speranta liberului acces pe cometa. Totul va fi insa inutil, caci fictiunea nu poate crea realitate – asta adesea Ianulea-Diavolul, neincetat Demonul insotitor cu aparenta de politist o stiu –, ci tot fictiune, cum emigrarea cosmica se va si dovedi.

Remorca gri cu baghete orizontale subliniind ideea de spatiu din care, practic, nu se poate iesi este spatiul in care carnurile – aproximative fiinte stau tot sub semnul fictiunii, fie ca aceasta e generata artificial, prin alcool, fie prin actul de vrajitor-marionetist al lui Ianulea sau prin concertele sale de magar-cintaret cu variatiuni. Regulile acestei masini-masinarie par a fi stabilite de catre Demonul insotitor – martor ar sta costumul de sofer de inceput de secol XX, dar cu palarie inalta de magician.
Pe-afara-i vopsit gardul, inauntru cei trei leoparzi, cu arme si bagaje, inflacarati de ideea unui voiaj de placere, ocazie ivita ad-hoc de a scapa de belele. Pasadia vintura valizele mai ceva ca Pirgu sticlele de vin… De altfel, toti ar pleca cu salvatoarea cometa, fiecare ar vrea sa fie fericitul cistigator al marelui premiu. Si cum „cine n-are povestuta/ nu urca pe cometuta“, e neaparat necesar ca fiecare sa-si depene (ce inseamna si concurenta!…) o istorie dezlinata de trecerea timpului, care vine sa umple paharul bolborosealo-jelaniei amoroase a lui Ianulea, mereu cu lacramatia la indemina si cu suspinul la rever (asta cind vine vorba de Acrivita, caci altfel e mare zmeu, adica drac, in fine…).

Unde-i eveniment, trebuie sa fie si articol la gazeta, si unde-i sosire de cometa trebuie sa fie si specialistul: (g)astronomul cu ochean, priceput si-ntr-ale ridichilor in combinatie cu fasolea, regimul celor doua fete ce roiesc in jurul musteriilor, doar de-o fi rost de vreun gheseft. Poate-l pacalesc pe Pasadia, cel larg la punga si cu dare de mina cind vine vorba de foitele subtiri si fara valoare, cel ce umbla cu oglinjoara (fermecata?), altfel „pui de venetiana“, ori poate pe blindul si credulul Pantazi, cu ale sale decoratii mii si stele…, si ordine, in aceeasi masura erudit si ferchezuit ca si amicul sau. Academia lui Romana nu-i tot una, vezi bine, cu Academia de Bile si Gauri a gaunosului Pirgu, licheaua a carei viata depinde de stiinta-i de a se pripasi pe linga amicii ce-l tin in stare relativa „de functionare“, alimentindu-i setea de bere, dar si de peroratii, de dragul amuzamentului, cam ieftin, cadrind insa bine cu atmosfera de la „Otelul Patrii“.

Desi pe picior de plecare, nimeni nu misca, mai ales cind isi va face aparitia si Acrivita, strasnica muiere mai dracoasa decit Dardarot. Si-apoi e fiica lui… Hagi Canuta, nu orisicum. O parvenita hotarita sa urce cu orice pret pe scara sociala, Acrivita baga-n sperieti suflarea omeneasca mai mult sau mai putin cherchelita. De altfel, trebuie remarcat din nou jocul plin de verva al Ioanei Gajdó, a carei intrare in scena inseamna un nou val de energie si vigoare.
Posesoare de frate geaman, ramas taran cinstit cum a si fost, Acrivita incearca sa uite de acest Ion care-i creeaza numai probleme cu replica-i acida. Si asta tocmai cind Ianulica al ei, inselind pe toata lumea, reuseste sa paraseasca acest infern, al carui stapin ar fi putut sa fie. In loc de plimbarica, soseste o… scrisorica, aducatoare de cele mai rele afronturi si injurii, si praf in ochi, si praf de stele… Vorba aceea, am fost ce-am fost si tare ma tem ca asa o sa si raminem.

Productia covasneana se dovedeste inedita cel putin prin prisma ideii de la care porneste. Dar nu numai… Se reuseste aici si crearea unei atmosfere speciale ce se tese si din jocul actoricesc (de remarcat, alaturi de Ioana Gajdó, cei patru tineri actori si al lor coleg „adult“, Sergiu Alius), dar si din staiful elegantelor costume, din acordurile muzicale israelite alese de regizor si, nu in ultimul rind, ba as spune chiar in primul rind, din scriitura cu puternica tenta „macriniciana“.
Daca limbajul pe muchie de cutit nu deranjeaza, situatiile scenice de acest tip, prea explicite pesemne fiind, au darul de a te innegura pe ici, pe colo. Ca sa nu mai zic ca exista rezolvari scenice care cad in vulgar, cum este cazul prea deselor si prea lungilor „emanatii zgomotoase“ ale celor doua fete de tejghea, cauzate de combinatia nefasta de ridichi cu fasole sau poate invers. Usor lung fiind si asa spectacolul, iata de unde se poate incepe „intratul cu foarfecele“.
In rest, ingenioasa ideea, dar si realizarea caietului-program, conceput ca o Foaie aparind in numar… evident unicat.

Published by Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga