Elogiu porcului

Ador slăninuța, mirosul cefei la grătar, cârnații, toba, șoriciul și cam tot ce e legat de porc… de friptura de porc. Sunt atâtea mâncăruri delicioase la care porcul participa în calitate de prim protagonist și cu toate acestea, bietul porc nu beneficiază în conștiința noastră de o poziție prea onorantă. Aș zice, mai degrabă, că are parte de un dispreț profund. “Mănânci ca un porc!”. “Bei ca porcu’!”. “Râgâi ca porcu’”. “Dormi ca porcu!”. “Ești murdar ca un porc”. Și mă rog, o grămadă de alte insulte în care, bietul porc apare și el, tam nesam, într-o mulțime de ipostaze deloc ademenitoare. Oare de ce? De ce în mai toate culturile, nu se bucură și porcul de respectul pe care îl primește calul sau leul?

În primul rând, pe porc îl strică lăcomia cu care devorează tot ce prinde. Îmi amintesc o secvență din “Pisica albă, pisica neagră” a lui Kusturica în care un porc devorează de-a lungul filmului un trabant. Voracitatea sa îl face să mănânce orice în cantități mari. Mâncarea destinată porcului, denumită lătură e sinonimă cu mâncarea multă și de calitate îndoielnică.

În al doilea rând, porcului îi place mizeria. Pentru că nu beneficiază decât de o pielicică rozalie, porcul se apară de soare și de muște acoperindu-se cu noroi. Porcul , spunea Buffon “este animalul cel mai ordinar; că toate obiceiurile sale sunt grosolane, toate gusturile sale spurcate”.

 Porcul spune sfântul Clement din Alexandria citându-l pe Heraclit, “își caută plăcere în noroi și gunoi. Folosirea acestei carni este rezervată celor care trăiesc senzual” (a se citi de dragul senzațiilor). Bietul porc nu scapă doar cu atât. Mai există și o parabolă evanghelică care sună cam așa: să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă. (Matei 7: 1-6) De regulă se citează doar o parte a expresiei, mai exact “Nolite mittere margaritas ante porcos”. Perlele adică lucrurile cu adevărat valoroase nu trebuie date proștilor, în cazul de față personificați de porci, pentru că ei le-ar calcă în picioare fără să le înțeleagă valoarea.

Și iată cum porcul din lacom, devine simbol al plăcerii deșănțate și sfârșește prin a fi asimilat prostiei și ignoranței.

E de notorietate faptul că porcul a fost interzis ca animal impur atât de religia ebraică cât și de către musulmani. Adevăratul motiv trebuie să fi fost legat de igienă căci deh, în căldurile de acolo, carnea se alterează repede.

Ai crede că doar creștinii au ceva ce porcul. Nu, nici anticii nu se dădeau în vânt după el. Homer povestește în Odiseea despre existența unei vrăjitoare, pe nume Circe, care trăia pe insula Aeaea. Sportul ei favorit era să ademenească marinarii pe care îi seducea cu farmecele ei, pentru ca apoi să îi transforme în tot soiul de lighioane, după chipul și asemănarea tendințelor, caracterului și naturii a interioare a fiecăruia dintre cei prinși în mrejele sale. Ulyse, eroul din Ithaca, aflat în drum spre casă după cucerirea Troiei este atras și el cu marinarii săi pe insula lui Circe. Ulyse va scăpa cu fața curată, dar oamenii săi sunt transformați în porci. Porcul cel lacom, desfrânat și ignorant devine și josnic, aflat pe ultima treaptă.

Și că tot a venit vorba de Homer și de războiul Troiei, aflați că după ce romanii au intrat în contact cu cultura greacă au preluat de la aceștia și unele obiceiuri culinare. Printre acestea, la loc de frunte în bucătăria romană s-a aflat “Porcul troian”. Sunt sigur că știți întâmplarea cu calul troian construit de Ulyse în care grecii s-au ascuns. Ei bine “Porcul troian” era un fel de mâncare foarte apreciat care consta într-un porc întreg umplut cu tot soiul de alte păsări.

În alte culturi, la kirghizi de pildă, se poate și mai rău. Porcul este simbol al perversității și răutății…

Câtă vreme civilizația occidentală nu s-a prea preocupat de igienă, omul și porcul au trăit în bună înțelegere. În Parisul medieval porcul zburda în voie pe străzi, așa cum vedem în zilele noastre vacile plimbându-se prin prin orașele Indiei. Totul s-a schimbat însă, în timpul lui Ludovic al VI-lea cel Gros (1081-1137). În ziua fatidică de 13 octombrie 1131 (ce de cifre 13…), fiul cel mai mare al regelui și moștenitorul de drept al tronului Franței, Filip care fusese încoronat și asociat la domnie trecea călare pe o stradă a Parisului. Un porc rătăcit s-a încurcat între picioarele calului regal, care s-a prăbușit. Bietul Filip, în vârstă de doar 15 ani a căzut,  murind a doua zi, în mod stupid, schimbînd astfel istoria Franței. Pe tron a ajuns fratele său, Ludovic al VII-lea.

Credeați că porcii au încurcat-o? Nici pe departe. Ludovic cel Gros ar fi vrut să dispară de pe ulițe orice urmă de porc, dar nu a fost să fie. Mănăstirea Sfântul Anton a dorit să-și lase în continuare porcii să zburde liber și, cum pe vremea aia, era destul de nasol dacă nu te aveai bine cu biserica, porcii, aflați sub patronaj divin, au primit fiecare câte un clopoțel și dreptul de a hoinări liberi.

Să nu credeți că doar francezii aveau porci pe uliță. Și nemții aveau porcii lor maidanezi. Până în secolul al XVII-lea puteai întâlni porci dacă te plimbai prin Berlin. La parterul caselor locuiau porcii iar la etaj locuiau stăpânii. În Statele Unite porcii hoinăreau pe străzile din Manhattan în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cum pe vremea aia nu putea fi vorba de canalizare sau de gunoieri, porcii se dovedeau nu numai o excelentă sursă de carne dar și niște reciclatori extraordinari. Partea proastă cu ei era că disturbau traficul, își făceau nevoile pe te miri unde, atacau copiii și oripilau cucoanele pudice atunci îi vedeau imperechindu-se.

De unde putea să-i vină porcului reabilitarea dacă nu din China? Pe locul 1 în lume la numărul de porci (se apropie de o jumătate de miliard, adică un porc la doi oameni), chinezii sunt fanii declarați ai porcului. La chinezi și la vietnamezi porcul înseamnă belșug, de vină fiind cu siguranță imaginea scroafei asaltată de numeroșii ei purcei.

Dar de porcul sfânt, ce ziceți? La cât de mult îl desconsideră toți, nu ai crede că cineva ar putea să îl venereze. Ei bine, trebuie să știți că după știință mea, egiptenii erau singurul popor care îl priveau cu respect și venerație. Nut, zeița cerului și mama tuturor stelelor, figura pe amulete în chip de scroafă, alăptîndu-și purceii.

Bibliografie

Chevalier Jean, Gherbrant Alain, Dicționar de simboluri, Editura Aramis, București, 1995, vol.3

Sachelarie A, Sachelarie H, Artă și știință în bucătărie, Institutul de Arte Grafice Luceafărul, București, 1921

Author: Voicu

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.