Din istoria vechiului Teatru Naţional

S-a numit la începuturi Teatrul cel Mare, iar mai apoi, din 1876, Teatrul Naţional şi a fost vreme de aproape un secol, poate cea mai importantă instituţie de promovare a culturii şi literaturii române, o adevărată bijuterie arhitectonică a vechiului Bucureşti.

scan0002Înfiinţarea unui teatru naţional a apărut ca o necesitate odată cu emanciparea societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Ideea ridicării unei săli în care să fiinţeze un teatru naţional a fost enunţată în programul Societăţii literare ce grupa boieri refugiaţi la Braşov după revoluţia de la 1821. A mai fost reluată şi cu alte ocazii, însă nu a putut fi multă vreme pusă în aplicare datorită epidemiei devastatoare de ciumă, a ocupaţiei ruseşti ori a dispariţiei promotorilor mai vechi ai ei.  La 1833, în cadrul Societăţii Filarmonice înfiinţate în octombrie acelaşi an, sufletul acestei iniţiative fiind nimeni alţii decât boierii Iancu Vacarescu şi Ion Heliade Radulescu, ia fiinţă, cel puţin pe hârtie, un teatru naţional. Scopul societăţii era acela de “a lucra pentru cultivarea limbii româneşti şi înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale şi instrumentale în Principat şi, prin aceasta, formarea unui Teatru Naţional”.

Adunarea obştească din 30 mai 1840 cere domnitorului “să se facă un proiect pentru clădirea şi ţinerea unui Teatru Naţional şi de un repertoriu pentru învăţătura tinerimii, ce s-au socotit de a fi de mare folos spre înaintarea luminării şi al moralului”. Printre semnatarii documentului îi aflăm pe Costache Facca, N. Hiotu, Grigore Alexandrescu, boieri şi feţe bisericeşti între care şi Ilarion Argeş. O clădire de asemenea anvergură cum se dorea a fi teatrul, avea nevoie şi de fonduri pe măsură. În acest sens, hotărâtoare a fost contribuţia agăi Costache Manu care lasă prin testament moşii întinse: munţii Curuiu şi Giurgiuva din judeţul Buzău spre a fi valorificate în vederea ridicării Teatrului Naţional. Donaţiile începuseră să fie făcute însă, încă de pe vremea Filarmonicii, atât în bani, cat şi în materiale de construcţie.

Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica va aproba propunerea, iar în 15 august 1843, pe când tronul fusese ocupat de Gheorghe Bibescu, este cumpărat terenul pe care urma să fie ridicat edificiul. Acesta aparţinea surorilor Merisescu iar cheltuiala a fost suportată de Visteria ţării. Locul ales avea deschidere către Podul Mogoşoaiei, cea mai importantă uliţă a Bucureştiului şi spre parcul Cişmigiu. O comisie fusese înfiinţată din ordinul lui Bibescu la 19/31 iulie 1843 pentru a se ocupa de construcţie. Aceasta era compusă din Barbu Stirbey, Ioan Filisteanu, ing. Vladinar Blearenberg, Petrache Poenaru, Ioan Emanoil Florescu.

Printre cei care s-au luptat să obţină aprobarea pentru a realiza planurile pentru noul teatru s-au aflat nume grele din lumea arhitecturii Bucurestiului: Villacrose, Balzano şi Melic. Bibescu însă nu i-a vrut pe niciunul dintre ei.

Teatrul Naţional este realizat după planurile arhitectului austriac A. Hefft.

Realizarea proiectului pentru cea care avea să fie multă vreme cea mai însemnată clădire a oraşului îi este încredinţat arhitectului vienez A. Hefft. Lucrările încep oficial în 1846 sub supravegherea Comisiei clădirii Teatrului Naţional. Atunci încep să fie întocmite planurile şi să se achiziţioneze materialele necesare. Fundaţia începe să fie săpată abia în primăvara lui 1848. Lucrările de construcţie se întind pe perioada 1846- noiembrie 1852, când edificiul este predat comisiei de administrare. În ceea ce priveşte ritmul lucrărilor informaţiile care ne-au parvenit de la diferiţii autori care au tratat acest subiect, sunt contradictorii. Cei mai mulţi afirmă cu tărie că în timpul revoluţiei de la 1848 şantierul a fost oprit. Un document descoperit pe la jumătatea anilor ’70 în Arhivele Statului din Braşov lămureşte în mare parte cum au decurs lucrările. Este vorba despre un caiet în care sunt descrise cu lux de amănunte operaţiunile efectuate şi  datele exacte de execuţie începând din vara anului 1848 şi terminând cu vara anului 1852[1] . Examinandu-l se poate trage concluzia că acesta a fost întocmit fie de meşterul braşovean care a executat o mare parte din lucrările clădirii, fie de un secretar al lui Hefft, bun cunoscător al limbilor română şi germană. Noua periodizare oferită de acest adevărat jurnal nu lasă nici o îndoială asupra faptului că ridicarea Teatrului Naţional s-a făcut fără încetare până la momentul inaugurării. Guvernul revoluţionar şi Locotenenţa domnească nu au oprit lucrările, ci din contra, au acordat credite pentru ca Teatrul să fie terminat cât mai grabnic.

Iniţial, Teatrul National trebuia să aibă 500 de locuri, dar la insistentele domnitorului, la acea vreme Barbu Stirbey, Hefft regândeşte totul pentru ca în sala să poată intra 1.000 de oameni. Fac o paranteză aici pentru a spune că, la acea vreme, populaţia Bucurestiului se ridica la aproximativ 100.000 de locuitori.

În acest scop, au fost îngustate culoarele,vestibulele, foaierelor, degajamentelor scenei,  s-au construit trei rânduri de loji şi o imensă galerie. La construcţie s-a folosit piatră de Rusciuc şi Pietroasa, lemn de stejar de pe domeniile mănăstireşti, cărămizi, nisip şi var din localităţile învecinate, iar marmura era adusă de la Viena. Interioarele erau decorate după moda occidentală cu mobilier, tapiţerii, sobe, candelabre, oglinzi ş.a. aduse tot de la Viena. Şi la acestea s-a lucrat tot pe baza unui plan alcătuit de un anume Muhldorfer.

Impresia generală asupra clădirii a fost una extrem de favorabilă. Ne-au rămas câteva din impresiile exprimate de călătorii străini care vizitează Capitala în acele timpuri. Pe la 1854, când Bucurestiul fusese ocupat de austrieci, un căpitan pe nume Stefan Dietrich scria următoarele: “Clădirea Teatrului Naţional… este foarte frumoasă şi poate sta alături de cel mai frumos teatru din Viena”. Germanul Ferdinand Lassalle aflat în vizita în 1856 scria: “Splendoarea sălii însă şi splendoarea costumelor întrec ce poţi vedea în teatrele germane, afară de Opera din Berlin”. Un an mai târziu un alt neamţ, Willhelm Derblich îşi arăta şi el admiraţia pentru clădirea teatrului care, trebuie spus era, la jumătatea secolului al XIX-lea, una dintre cele mai mari şi mai impozante de acest tip din Europa, mai exact a treia. Despre acustică sălii se spunea este una dintre cele mai bune din lume, şoapta interpretului putând fi auzită până sus la galerie

În buna tradiţie românească, nici construirea Teatrului Naţional nu a fost lipsită de peripeţii. Dintr-o scrisoare a lui Grigore Alexandrescu către Ion Ghica aflăm că lucrările costaseră suspect de mult, cam 130.000 de galbeni, fapt ce a determinat comisia administrativă să-i ceară domnitorului să desemneze o comisie care să cerceteze urma banilor.

Prima piesă jucată în Teatrul Naţional s-a numit Zoe sau amantul împrumutat.

Teatrul cel Mare îşi deschide porţile cu spectacolul Zoe în seara zilei de 31 decembrie 1852. Iniţial inaugurarea trebuia să o facă o trupă italiană, dar din cauza faptului că acestora nu le sosiseră maşinăriile de scenă la timp pentru piesa “Robert Diavolul” se apelează la o trupă autohtonă. Domnitorul temător din cale afară ca momentul să nu se transforme în cine ştie ce manifestaţie patriotică ori ca “puterile” să nu se simtă în vreun fel ofensate, a contramandat orice prologuri şi recitări patriotice menite să marcheze momentul. S-a ales un vodevil al lui Scribe întitulat Zoe sau amantul împrumutat care a fost adaptat şi rebotezat Zoe sau un amor românesc. Spectacolul a fost deschis de orchestra teatrului care a interpretat o uvertură din Claca românească de Eduard Wachmann ce începea cu o doină interpretată de un mare virtuoz al acelor vtremuri: flautistul Folz.

Pe scenă au evoluat Costache Caragiale, Nini Valery în rolurile principale, precum şi Costache Mihăileanu, Raliţa Mihaileanu, Mariţa Constantinescu, Catinca Mihăescu, Raluca Stavrescu ş.a. Majoritatea erau foşti elevi ai Societăţii filarmonice, numărandu-se printre primii actori profesionişti de la noi.

Iată cum redă momentul Cezar Bolliac în ziarul său “Trompeta Carpaţilor”: “Frumoasă amestecătură, în care erau prezentate toate forţele şi toate graţiile, de la damă de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante, până la modesta burgheză în bonetă de tulpan alb şi în rochie simplă de muselin. Ici şi colea printre fracurile moderne abia se mai zărea câte o pulpană de anteriu, câte un colţ de giubea, tristă rămăşiţă a timpilor trecuţi, eleganţa întârziată a etichetelor fanariote, care ne lasă din zi în zi şi se strecoară pe nesimţite în adâncurile uitării. Cele trei lovituri ale regizorului dăduse semnalul de începere: se făcu un minut de tăcere şi auzirăm cu nespusă plăcere preludiile unui flaut – era flautul artistului Folz, care făcu să răsune în majestuoasa sală nişte tonuri suave, dulci şi prelungite. Un tunet de aplauze şi de strigăte de bravo acoperiră ultimele vibraţii. Cortina se ridică şi reprezentaţia se începe cu piesa intitulată Zoe.”

Bibliografie

Ioan Massoff “Teatru românesc. Privire istorică” vol I, Editura pentru literatura, 1961

Ionut Niculescu “Teatrul Naţional – 150 În folosul a tot neamul românesc” în Magazin istoric, an XXXVI, nr.12, 2002, pg. 21-25

M. N. Rusu “Din istoria Teatrului Naţional” în Almanahul Literar 1977, pg. 110-112

Ionel Zanescu “Teatrul Naţional” în Magazin istoric Număr special editat cu ocazia Lunii Bucurestilor, Fundaţia Culturală Magazin Istoric şi ARCUB, pg. 43-48

Ionel Zanescu ”Teatrul Naţional din Bucuresti” în Materiale de istorie şi muzeografie vol. XIV, Muzeul Muicipiului Bucuresti, 2000, pg. 224-240

de Voicu Hetel


[1] Registrul se intituleaza “Journalul cladirei teatrului National. Bau-Journal fur das romaenische National Theater, in Bucurest, 1848. El cuprindea 48 de file dintre care sunt completate doar 16 pagini. Pe eticheta registrului figurau cifrele XII si 103

Published by Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga