Despre iluminatul public în Bucureştiul începutului de secol XX

Ca mai toate marile oraşe europene care se respectă, Bucureştiul, de îndată ce şi-a căpătat importanţa prin stabilirea aici a reşedinţei domnitorilor Ţării Româneşti, a fost întotdeauna bine luminat în timpul nopţii. Pe uliţele principale ale oraşului, la începutul secolului al XIX-lea, erau plantaţi din loc în loc stâlpi cu felinare care dădeau o lumină palidă, suficientă însă pentru a-i face pe locuitori să se simtă cât de cât în siguranţă[1]. De acest privilegiu se bucurau mai ales boierii şi târgoveţii mai înstăriţi pentru că la periferie, odată cu lăsarea întunericului, era o beznă totală. Înainte de apariţia felinarelor montate de municipalitate pe uliţe, în faţa caselor mai răsărite se aflau şomoioage îmbibate cu păcură sau răşină. În dreptul hanurilor mai găseai câte un felinar în care pâlpâia o lumânare de seu, atâta cât să le semnaleze prezenţa în nopţile fără lună. Cu ocazii mai speciale, vizite ale unor oficiali străini ori sărbători importante, pe unele străzi ardeau, pe timpul nopţii, butoaie cu păcură. Când au apărut felinarele, păcura a fost înlocuită drept combustibil cu untura de peste ori în alte cazuri cu un untdelemn de calitate inferioară. La jumătatea secolului al XIX-lea au început să fie folosite şi lămpile cu petrol la iluminatul public. În deceniul al 8-lea , Capitală întroduce în urma unui proiect ambiţios , iluminarea cu gaz “fluid” sau gaz aerian, o tehnologie abia apărută la acea dată şi care aducea oraşul pe calea modernizării.

Bucureştiul era la acea vreme unul dintre puţinele oraşe ale lumii care se putea lăuda cu utilizarea gazului aerian la iluminatul public. La 1871 când apăreau pe arterele principale primele felinare alimentate cu gaz, o parte din locuitori începuseră deja, să introducă acest sistem nou de iluminare şi în propriile locuinţe.

Odiseea unei concesiuni

Pe la 1868, Consiliul comunal al Bucurestiului organizează o licitaţie pentru concesionarea dreptului de a asigura oraşului iluminatul Capitalei prin vânzarea de gaz aerian. O societate franceză, “Compagne de gas Bucarest” eprezentata de Alfred Gottereau a fost desemnată să se ocupe de acest contract, însă în faţa neputinţei acesteia de a-şi satisface obligaţiile contractuale, concesiunea i-a revenit “Societăţii generale de iluminat şi încălzit în România”. Printre fondatorii acesteia se afla şi Teodor Mehedinţeanu, cel ce introdusese, in 1857 iluminatul cu petrol. În 1873 concesiunea a fost predată companiei engleze The British and Foreign Water and Gas Works Company Limited pentru suma de 3,75 milioane de lei. Englezii n-au reuşit nici ei rentabilizarea societăţii care înghiţea foarte mulţi bani, aşa că au predat concesiunea unor francezi, în anul 1880. Peste alţi 5 ani, în 1885, concesiunea e preluată de Societatea română de gaz şi electricitate. Concesionarul primea drept de exploatare pentru o perioadă de 40 de ani, însă în 1906 cu doar doi ani înaintea expirării termenului, acesta a fost prelungit cu alţi 40 de ani.

La 1870 începe construirea uzinei de la Filaret unde prin distilarea huilei se obţinea gazul. Terenul de aproape 40.000 mp fusese cedat de primărie concesionarului. Inaugurarea s-a făcut cu mult fast pe 12 noiembrie 1871. Trei ani mai târziu de la preluarea concesiunii, în Bucuresti se aprindeau pe străzi primele 785 de felinare de gaz.
Capacitatea de producţie a acesteia avea să fie mărită progresiv, pe măsură ce Bucurestiul se mărea şi nevoile locuitorilor sporeau. După 1906, cifrele arată o producţie a uzinei în valoare de 60.000 mc/zi. Tot atunci, aflăm din cartea lui Frederic Dame, “Bucharest en 1906”, că străzile Bucurestiului erau luminate de 3969 de becuri de gaz, 3113 lămpi de petrol, 1018 lămpi cu ulei mineral, 151 lămpi electrice cu arc voltaic şi de 66 de lămpi cu arc incandescent.

Reţeaua de distribuţie şi inconvenientele sale

Bucurestiul avea la 1906 o reţea de distribuţie de 120 km care se va extinde în preajma izbucnirii primului război mondial până la aproape 300 km. Gazul pleca de la Filaret pe două conducte din fontă[2]. Una cu diametrul de 800 mm o lua spre Calea Serban Vodă, iar o a două cu diametrul de 700 mm spre Parcul Libertăţii. Ţevile acestea erau etanşate la îmbinări cu ajutorul unor inele de cauciuc. Marele neajuns era că sub acţiunea gazului, cauciucul se degrada rapid existând frecvente scăpări de gaze. Acestea erau depistate de controlori care foloseau în acest scop un filtru înmuiat în clorură de paladiu. În contact cu gazul aerian, hârtia devenea neagră, locul fisurii fiind astfel depistat. Repararea se făcea cu ajutorul unor baloane de caucic care erau vârâte în conductă şi apoi umflate cu aer.

Cum se producea gazul aerian?

La începuturi, uzina Filaret avea un umăr de 36 de cuptoare. Acestora li se adăugau 284 de vase mari cu pereţi refractari folosite pentru distilări industriale, numite retorte. Cărbunii ardeau la o temperatura de 900-1000 de grade. Gazul era refulat de la cuptoare până la instalaţiile de curăţire[3], apoi era răcit cu aer şi apă, iar în final, era măsurat şi înmagazinat în cele 4 gazometre cu o capacitate totală de 53.000 mc. În 1914, acestor instalaţii li s-a adăugat o baterie compusă din 6 cazane de aburi care puteau produce 15.000 mc de gaz/zi. Tot în acel an 1914, consumul de gaz aerian atinsese şi pragul său maxim, cca. 10 milioane mc fiind livrate numai consumatorilor casnici.

După primul război mondial, începe declinul iluminatului cu gaz aerian. Costurile de producţie erau destul de mari, iar pe piaţă apăruse ceva mai ieftin, mai sigur şi mai simplu: iluminatul electric. Locuitorii încep să renunţe şi ei uşor la gaz pentru iluminat, continuând însă să-l folosească pentru încălzit şi gătit. Uzină Filaret a continuat să mai producă gaz aerian până în anul 1944. Locul acestuia fusese luat de gazele naturale.

Bibliografie

Frederic Dame “Bucarest en 1906”, Bucuresti, 1907

George Potra “Din Bucurestii de altadata”, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1981

Adrian Schela “De la gazul aerian la gazele naturale” in Stiinta si tehnica, nr.3, 1958, pg. 10-11

de Voicu Hetel