In aprilie 1945 frontul italian se prabusea, in sfarsit, dupa ce trupele germano-italiene reusisera sa reziste in fata Aliatilor debarcati in peninsula vreme de doi ani.
Benito Mussolini 29 iulie 1883 – 28 aprilie 1945

O ofensiva aliata inceputa in 14 aprilie si incapatanarea lui Hitler de a nu le permite trupelor sale sa se retraga la timp a transformat, ruperea frontului intr-o adevarata catastrofa. Numeroase unitati ale Axei au fost incercuite. Pe fondul luptelor, s-au accentuat si actiunile unitatilor de partizani care actionau in nord. Pe 25 aprilie avusese loc o ridicare generala a acestora, nemtii trebuind sa infrunte si acest adversar. Pe 27 aprilie situatia devenise de-a dreptul haotica. Britanicii reusisera penetrarea Liniei Venetiene ce apara Padova si Venetia, in timp ce americanii ocupasera in ziua anterioara Verona. In toata aceasta debandada, o unitate de partizani reuseste sa captureze o coloana de vehicule hitleriste. Printre cei 51 de prizonieri se afla si Benito Mussolini. Dintre acestia, 17 au fost gasiti vinovati a doua zi, de instaurarea regimului fascist, de razboiul in care fusese tarata Italia si condamnati la moarte.

 

Prinderea lui Mussolini

 

In dimineata zilei de 27 aprilie 1945, in jurul orei 8 pe soseaua ce lega Musso de Dongo brigada 52 Garibaldi formata din partizani opresc o coloana motorizata de fascisti italieni si germani. Aflat intr-un tanc, Mussolini realizeaza ca singura sa sansa de a trece neobservat este sa se deghizeze. Asa ca, se refugiaza intr-un camion nemtesc unde se imbraca in uniforma unui sergent sef din fortele aeriene germane. Si cum nu i se pare destul, se acopera cu o multime de paturi si ranite, in speranta ca va scapa la perchezitie. Mussolini este gasit in ciuda tentativelor sale copilaresti de a se ascunde precum strutul si pentru ca chipul sau e pe toate gardurile este imediat recunoscut. Imediat ce dadu ochii cu partizanii, curajosul Ducele se planse ca germanii fusesera cei care-l varasera intre cuverturi ca sa-l sufoce. Impreuna cu Mussolini este capturata si amanta acestuia Clara Petacci. Impreuna sunt dusi intr-o casa de la Porsagino, in apropiere de Dongo.

 

Sfarsitul lui Musolini

 

Walter Audisio 28 iunie 1909 – 11 octombrie 1973

Inaltul comandament al partizanilor autointitulat Comitetul National al Libertatii (C.N.L.), instituit cu doua zile mai devreme este informat in seara zilei de 27 aprilie de capturarea dictatorului. Dupa o scurta dezbatere se ia hotararea aplicarii decretului 5 ce prevedea moartea tuturor fascistilor. Ordinul de a duce sentinta la indeplinire a primit-o colonelul Valerio, pe numele sau adevarat Walter Audisio. Audisio era un vechi membru al partidului comunist italian (1921) si un vechi opozant al regimului fascist. Luptase impotriva regimului franchist, iar in 1934 suferise o condamnare in tara fiind incarcerat pe insula Ponza langa Napoli. Acesta isi formeaza un comando compus din alti 13 partizani, rechizitioneaza doua masini si se indreapta spre locul unde era retinut Mussolini pentru a-si duce misiunea la indeplinire[1]. Odata ajuns la Dongo, Audisio se gandeste sa dea actiunii sale un caracter legitim. El transforma comandamentul local in tribunal de razboi. Din lista celor 51 de capturati, 17 intre care si Benito Mussolini sunt gasiti responsabili in cea mai inalta masura de dezastru si sunt condamnati la moarte.

De aici lucrurile sunt invaluite in mister. Il Duce a fost preluat de Audisio si oamenii sai odata cu Clara Petacci din casuta unde se aflau sub paza. Este transportat intr-un loc ferit in preajma unei mici asezari numita Giulino (parte a comunei Mezzegra din provincia Como) pentru a se duce la indeplinire sentinta. Pentru ca lucrurile sa se desfasoare fara prea mare tam-tam dictatorul a fost pacalit ca urmeaza sa fie eliberat. Intr-un loc aflat la cotitura soselei, langa o poarta inchisa care dadea spre o livada in capatul careia se afla o casa, a oprit masina condamnatilor. Se facuse ora 4 dupa-amiaza cand Audisio ii citeste sentinta: “Din ordinul Inaltului Comandament al Corpului de Voluntari ai Libertatii, am primit insarcinarea sa fac dreptate poporului italian”.

Claretta Petacci 28 februarie 1912 – 28 aprilie 1945

In momentul executiei lui Audisio i s-au blocat atat revolverul cat si arma automata, asa ca cei doi au fost executati fie de altcineva, fie chiar de colonel, dar cu arma altcuiva. Aici exista mai multe variante care au aparut in presa de-a lungul timpului, ale lui Audisio si ale altor martori prezenti la eveniment. Varianta oficiala este ca prima a cazut Clara Petacci ucisa de un singur glont, mai degraba accidental, dupa cum pretinde Audisio. La auzul sentintei aceasta ar fi inceput sa strige ca Mussolini nu trebuie sa moara, apoi a inceput sa se agite in fata armei lui Audisio. Cu siguranta insa, ca ea a murit fara alta vina decat aceea de a fi fost iubita Ducelui. Despre moartea ei Audisio nota cu cinism: “Si Clara Petacci era moarta. Nu fusese condamnata la moarte dar tot murise. Foarte bine gandeam eu ca dintr-o negura indepartata, o serie de lenjerie de corp femeiasca mai putin”[2].

Mussolini a fost ciuruit de mai multe ori pentru ca se incapatana sa traiasca. Despre el se spune ca ultimele sale cuvinte ar fi fost: Impusca-ma in piept!

 

“In clipa in care l-am omorat, n-am simtit nici ura si nici bucurie exagerata, nici mandrie si nici simpatie. Cand totul s-a sfarsit, numai atunci m-a cuprins un sentiment de pace adanca. Excutasem ordinele pe care le primisem. Mussolini era mort si treaba fusese facuta. N-a murit ca un viteaz. A murit in genunchi, innebunit de groaza. Dupa lipsa de curaj de care a dat dovada in clipa cea mare, cred ca trebuie sa fi fost, in fundul inimii lui, un om slab de inger”[3].

Cadavrele au fost lasate sub paza, apoi colonelul s-a indreptat spre Dongo pentru a-i executa pe ceilalti 16 demnitari fascisti.

 

Epilog

29 aprilie 1945 cadavrele celor executati sunt azvarlite in Piata Loreto

 

A doua zi pe 29 aprilie, cadavrele erau aduse cu camionul in piata Loreto din Milano. In fata unei multimi de oameni, dar si a militarilor americani,  cadavrul desfigurat al Ducelui si al amantei sale zac intinse pe caldaram. Un cameraman imortalizeaza momentul pentru posteritate, iar apoi cadavrele lor si ale altor demnitari fascisti sunt spanzurate de picioare de grinda unui garaj, ca sa poata fi admirate de toata multimea de gura casca.

Ducele era destul de nepopular fiind vazut de multi ca raspunzator pentru dezastrul in care ajunsese Italia. Mascarada de proces la care nici macar nu a luat parte, executia sa in pripa ca si batjocorirea si mutilarea cadavrului sau amintesc intr-un fel de sfarsitul ceausestilor. Piata Loreto a fost botezata ulterior, in cinstea evenimentului, Piata Dreptatii. Mai tarziu, s-a revenit, insa la veche denumire, semn ca italienii depasisera euforia momentului. In locul unde au murit Mussolini si Clara Petacci a fost amplasata o mica cruce pe care este scrisa data executiei si numele dictatorului.

Bravul colonel Audisio nu a fost niciodata chestionat in legatura cu asasinarea Clarei Petacci, ba mai mult, a ocupat functiile de deputat si senator in legislativul italian vreme de mai multi ani, din partea partidului comunist. Timp de doi ani nici nu s-a stiut cine a fost cel care l-a ucis pe Duce de teama unei razbunari.

 

Bibliografie

 

Lidell Hart “Istoria celui de-al doilea razboi mondial” vol.II, editura Orizonturi, Bucuresti

Ray Moseley “Mussolini: The Last 600 Days of IL Duce” editura taylor trade publishing 2004

Walter Audisio “L-am doborat pe Mussolini” in Almanahul Universul 1948 pag.33-37


[1] Walter Audisio si oamenii sai pleaca din Milano putin inante de zorii zilei de 28 aprilie in directia Como unde ajunge in jurul orei 8. Aici cere un camion insa se loveste de sovaiala membrilor locali ai C.N.L. Nereusind, rechizitioneaza doua masini si impreuna cu comandoul pleaca spre Dongo in locul unde era inchis Mussolini. Reusesc sa rechizitioneze, in cele din urma, un camion si in jurul orelor 14 si 10 minute ajung in Piazzo de Dongo.

[2] Walter Audisio “L-am doborat pe Mussolini” in Almanahul Universul 1948, pag.37

[3] idem, pag.33

 

de Voicu Hetel

Published by Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga