Casa Monteoru – Sfârşit de capitol

Casa Monteoru este un monument emblematic al Bucureştiului, un imobil încântător şi încărcat de istorie al cărui prag a fost trecut de-a lungul timpului de numeroase personalităţi ale lumii literare şi nu numai. Astăzi nu a mai rămas mare lucru din farmecul de odinioară, curtea şi clădirea fiind transformate într-un soi de terasă-restaurant.
Casa Monteoru se află pe Calea Victoriei, numărul 115, la intersecţia cu bulevardul Dacia, vis a vis de Academia Română şi în diagonală cu Cazino Victoria. Mai este cunoscută şi sub denumirile de Casa Uniunii Sriitorilor, Casa Sadoveanu şi Casa cu statui.scan0003

De la Niculescu la Monteoru

Povestea acestui loc începe în secolul al XIX-lea când apare menţionat în documente un boiernaş pe nume Niculescu, cu rang de sluger. Acesta lasă moştenire un teren chiar în inima Bucureştiului de azi. Acesta se întindea de la Calea Victoriei la Bulevardul Magheru şi de la Ateneu şi până la Piaţa Romană. Trei dintre moştenitori încep să ridice primele case pe acest teren. La 1835 Elenca, zisă “Păhărniceasa”, văduva lui Hristodor Niculescu, ne spun documentele vremii, se mărită a două oară cu Barbu Slătineanu. Ca zestre, femeia venea cu un teren viran la Podul Mogoşoaiei situat “între zidul dumnealui vistiernicul Romanit şi uluca dumneaei Manda Kreţulescu”.
Aşa apare în acte pentru prima dată locul pe care avea să răsară Casa Monteoru. Elenca nu avea să rămână prea mult cu noul soţ pentru că acesta şi-a găsit repede o ibovnică. După divorţ, terenul ajunge în stăpânirea lui Alecu Niculescu. Acesta era un adevărat dandy, ştia să se mişte şi să danseze ca nimeni altul, să facă reverenţe ca cele prescrise de codul manierelor elegante, fiind supranumit “maître de graces”. Toate acestea le deprinsese, conu’ Alecu, la Paris unde trăise o bună bucată de vreme. Inspirat de moda franţuzească el avea să clădească o locuinţă boierească pe placul său. Din păcate, nu ni s-a păstrat numele arhitectului.
Pentru că la vremea aceea Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi) nu era alimentată cu apă potabilă, lucru petrecut abia în 1847 când stabilimentul Fântânilor avea să distribuie apă curţilor boiereşti prin “urloaie de hier turnat”, Alecu Niculescu îşi făcuse un puţ cu roată cu zale care se găseşte azi sub asfaltul Căii Victoriei.
Un document păstrat în arhivele Primăriei Bucureştiului vorbeşte despre o aprigă dispută între conu’ Alecu şi municipalitate, miza fiind tocmai puţul cu pricina. Primăria se plângea că strică aspectul urbei iar curţile boiereşti de pe acea uliţă erau deja alimentate cu apă. În plus, venea lume din mahala care lua apă cu doniţa murdărind faţa uliţei.
După moartea lui Alecu Niculescu, casa ajungea în stăpânirea fratelui său, Nicolae Niculescu. Clădirea îşi pierduse însă din strălucire şi avea nevoie urgentă de reparaţii. Poate că nedorind să investească în reparaţii sau poate neavând suficienţi bani şi fiind şi la o vârstă, Nicolae, îi va vinde casa lui Monteoru.

Dar cine era acest Monteoru?

Omul se numea în realitate Grigore Constantinescu. La origine nu era decât un biet funcţionar din Brăila. Într-o zi a pornit în aventura vieţii lui atunci când s-a hotărât să ia în arendă un petic din moşia Sărata a lui Hagi Moscu de lângă Monteoru. Nu a făcut-o nici măcar cu banii lui, ci cu bani de împrumut. Şi aşa cum se întâmplă în poveşti, pe acel teren agricol, s-a găsit petrol. Peste noapte, Grigore s-a procopsit cu o avere fabuloasă iar el s-a hotărât să se înnobileze luându-şi numele de Monteoru.
La 1883, Monteoru cumpără casa ridicată de Alecu Niculescu.

 

O bijuterie arhitectonică

 

Salonul Oglinzilor
Salonul Oglinzilor

 

Începând cu 1887 clădirea avea să fie transformată de arhitectul Ion Mincu. Pe uşile impunătoare din lemn masiv se află sculptat anul 1889, când lucrările sunt încheiate.
La exterior clădirea are un aer eclectic în care se îmbină stiluri maniere şi tehnici diferite. La fel ca si Casa Vernescu aflata in imediata apropiere, tot pe Calea Victoriei, Casa Monteoru apartine perioadei de inceput a carierei lui Ion Mincu.
În curte, Monteoru aduce trei statui din Grecia. Cioplite în stilul operelor de artă antice,acestea erau realizate din marmură şi pot fi admirate şi astăzi.
În 1898, Monteoru îi comandă sculptorului Valbudea două statui monumentale care să-i împodobească intrarea. Lucrul cerea multă migală şi timp şi cum Monteoru se grăbea presandu-l pe artist, una dintre lucrări i-a fost încredinţată sculptorului Ion Georgescu. Valbudea şi Georgescu aparţin primei serii de sculptori ai “Şcoalei de Belle Arte”. Cei doi realizează două ţărănci utilizând marmură de Carrara: Agricultura (Valbudea) şi Industria Casnică (Georgescu).
În spatele curţii se află o clădire care, după cum o arată decoraţiunile cu motivul capetelor de cai, pare să fi servit drept grajd.
În interior se remarcă influenţe franceze ale sfârşitului de secol XIX. Arhitect a fost Nicolae Cuţarida. Parterul are trei birouri cu un imens salon de primiri poziţionat în partea din spate şi o mică grădină de vară cu bucătăriile aferente. În acest salon şi-au petrecut destul timp discutând, toate marile figuri ale literaturii române începând cu sfârşitul anilor 50.

“La casa Monteoru vom remarca holul central pe trei nivele, scara amplificata de vasta oglinda de podest, sufrageria cu sumbre lambriuri si deschisa printr-o veriera, spre gradina.” (Caffe M – Ion Mincu , pag. 50)

O scară monumentală din marmură susţinută de coloane de marmură, cu capiteluri aurite, conduce la etaj. Aici se găseşte şi Sala Oglinzilor, o încăpere împodobită cu somptuoase oglinzi veneţiene. Candelabre imense din bronz şi cristal îi dau un aer fastuos încăperii. Tot un candelabru impunător, din bronz masiv realizat în stil baroc, se găseşte şi în holul central al clădirii, hol ce se înalţă pe trei etaje.
Salonul Oriental în care tronează o sobă din faianţă de Meissen cu elemente neoclasice, a fost biroul preşedinţilor Uniunii Scriitorilor.
Casa Krieger din Paris execută tapiseriile din mătase şi mobilierul din lemn sculptat. Mobilierul are o linie unitară: imaginea unui leu întâlnit atât pe scaune, banchete, cât şi pe mese.

 

Casa Monteoru devine Casa Scriitorilor

În 1902 Casa Monteoru ia foc din nu se ştie ce motive, însă este salvată. În 1931 este gata, gata să ia foc din nou. De data aceasta se ştiu şi cauzele. Gurile rele spun că de vină ar fi fost nimeni altul decât omul politic Constantin Argetoianu, un maestru al sforăriilor şi aranjamentelor de tot soiul, în perioada interbelică. În acea toamnă, acesta îndeplinea funcţia de ministru al internelor într-un guvern condus de Nicolae Iorga. Se afla la o fereastră din Casa Romanit ce dădea în curtea Casei Monteoru. O clipă de neatenţie, o pală de vânt sau poate nepăsarea a făcut ca trabucul lui Argetoianu să cadă printre frunzele de iederă ce se căţărau pe zidurile casei. Incendiul care a izbucnit a fost însă stins, înainte să producă pagube serioase.
După ocuparea Bucureştiului de către Tripla Alianţa, în timpul primului război mondial, casa este rechiziţionată devenind Cazinoul ofiţerilor austro-ungari. Într-o noapte, în 1917, cele două ţărănci aflate la intrare dispar de pe piedestalele lor. Până la sfârşitul anilor 60, nimeni nu a avut habar unde se află. Sunt descoperite accidental în grădina conacului Romano, din comuna Pleşoiu, judeţul Olt. Autorităţile comuniste nu consideră necesar să le returneze Casei Scriitorilor, dar le trimite în schimb să împodobească oraşul Slatina. “Agricultura” ajunge pe o peluza în faţa unor blocuri proaspăt ctitorite, iar “Industria Casnică” la o răspântie de străzi.
Între 1919-1923, aici funcţionează prima legaţie a Poloniei în România.
În 1949, Elena Catargi, fata lui Monteoru, este nevoită să-şi “doneze” proprietatea autorităţilor comuniste. Clădirea are însă şansa să găzduiască în următorii ani sediul ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) iar apoi,, după destalinizare, Casa Scriitorilor, iar după ’89, Uniunea Scriitorilor.
În aprilie 2010, după o lupta în justiţie, Tribunalul Bucureşti restituie imobilul familiei Monteoru, considerând că actul de donaţie făcut statului la sfârşitul celui de-al doilea război mondial s-a făcut sub presiune. Clădirea în care Uniunea Scriitorilor a funcţionat mai bine de o jumătate de veac a revenit astfel moştenitoarelor familiei Monteoru, Ioana Angelescu şi mamei sale, Nora-Geta Angelescu Monteoru. În martie 2013, în Sala Oglinzilor are loc ultima şedinţa prezidată de criticul Nicolae Manolescu. Fără a contesta dreptul urmaşilor lui Monteoru, scriitorii au cerut oficial statului să răscumpere clădirea pentru a o reda circuitului cultural,la fel cum s-a procedat şi în alte cazuri similare. Bineînţeles că demersul lor nu a contat. Ca să liniştească apele, moştenitorii au declarat sus şi tare că vor păstra Casa Monteoru în circuitul cultural. Bineînţeles că nici asta nu s-a întâmplat. Locaţia este foarte bună…  pentru o grădina de vară.

Bibliografie

Caffe, Mihail Ion Mincu Editura Meridiane 1970, pag. 44-50

Iosip, Cristina O bijuterie de sfârşit de secol XIX în Casa Lux, nr 1, ianuarie 2000, pag. 72-75

Predescu, Alexandru Casa cu statui în Almanah literar 1983, pag. 138-139
Şerban Geo O casă pentru istorie în Observator Cultural nr. 524, mai, 2010

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2015.

Published by Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga