Avatarurile noii dramaturgii romanesti este un fragment din articolul semnat de Cristina Modreanu si aprut in Adevarul din data de 20 mai 2001

“Epilog” de Stefan Caraman la Teatrul Urmuz din Tulcea

Piesa ajunsa pe scena teatrului tulcean nou-infiintat nu este cea mai reusita dintre scrierile tanarului dramaturg Stefan Caraman, desi propunerea – o analiza a reactiilor umane in situatii limita – contine toate premisele unei reusite. Spre deosebire de multi colegi ai sai, Caraman are darul de a face un text sa stea pe scena, personajele lui sunt capabile de viata adevarata, iar situatiile imaginate pot fi catalogate de cele mai multe ori, drept verosimile. In cazul “Epilogului” nu toate premisele “dau roade”, tema este exploatata previzibil, tensiunea se creeaza cu greu, rupta de insertiile ce construiesc o poveste paralela cu cea a naufragiatilor ce-si traiesc ultimele zile pe o pluta in largul marii. Aceasta istorie paralela este motivata printr-o replica a personajului principal, Boris, cel care moare ultimul, gratie experientei sale de lup de mare care l-a mai pus in situatii similare, un marinar de cursa lunga ce se lauda la un moment dat, cu iubitele lui ce-l asteapta in fiecare port al lumii. Pe o plaja insorita in cine stie ce colt al lumii, o tanara femeie si copilul ei isi petrec clipele de asteptare citind din jurnalul unui naufragiat, soarta pe care o va avea in cele din urma si Boris, tatal baiatului. Dramaturgul, si odata cu el si noi spectatorii arunca un ochi spre tanara femeie inante de a trece spre o noua treapta in supliciul indurat de pasagerii plutei de cosmar, percepind de fiecare data mai grea incercarea lor de a-si pastra neatinsa umanitatea in perspectiva unei morti iminente, perspectiva umbrita de o geana, din ce in ce mai palida, de speranta. Dramaturgic, tensiunile sunt tinute in frau, gradarea fiecarui moment e bine gandita, ceea ce submineaza intregul fiind precaritatea interpretarii. Lasindu-l la o parte pe Vitalie Ursu, al carui dinamism dublat de forta da un contur cert personajului Boris, ceilalti actori (Veronica Gheorghe, Voicu Hetel si Ion Dore) nu reusesc sa scape din capcana caderii in patetism, ca tip de reactie previzibila in situatia pe care o dau personajele lor. Din fericire Boris este si motorul actiunii, cel ce potenteaza reactiile celorlalti “prizonieri ai marii”. Cat despre tanara femeie si copilul ce asteapta venirea marinarului (Rodica Bistriceanu si Tudor T. Gheorghe), e limpede ca e vorba de persoane neobisnuite cu scena, care nu pastreaza, din pacate, nici macar acea ingenuitate salvatoare in astfel de cazuri, incercind “prost sfatuite evident sa “joace roluri”, lucru pe care nu au cum sa-l faca bine. E si vina regizorului Gavril Pinte, care, desi de aceasta data nu exagereaza cu inovatii care sa distruga textul (asa cum a facut in cazul unei piese noi, Cafeaua domnului ministru, de Horia Garbea, montata la ARCUB), nu a stiut sa insiste pe simplitate in interpretare, pe autentic.

Totusi, eforturile trupei tulcene trebuie notate cu ingaduinta, fiind vorba de un teatru aflat la inceput, ale carui baze s-au pus din pasiunea unor oameni pentru aceasta arta. E limpede insa ca urmatorii pasi vor avea nevoie de mai mult decat atat.

Published by Voicu

Actor al teatrului Ion Creanga